214 matches
-
Ideile lui Proudhon au avut un impact redus în Franța secolului al XIX-lea dar aveau să aibă o importanță mult mai mare în anumite cercuri federaliste franceze și europene în perioada dintre cele două războaie.36 Prima grupare național regionalistă din Franța a fost înființată de Jean Charles-Brun care, în 1900, a pus bazele Federației Regionaliste Franceze. Charles-Brun era un poet și erudit occitan și nu își dorea ca mișcarea lui să fie politică, în sensul de a fi atribuită
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
să aibă o importanță mult mai mare în anumite cercuri federaliste franceze și europene în perioada dintre cele două războaie.36 Prima grupare național regionalistă din Franța a fost înființată de Jean Charles-Brun care, în 1900, a pus bazele Federației Regionaliste Franceze. Charles-Brun era un poet și erudit occitan și nu își dorea ca mișcarea lui să fie politică, în sensul de a fi atribuită unui partid politic. El a declarat că "le régionalisme n'est pas une question de régime
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
se asociase sistemul democratic liberal, a fost o monstruozitate. Odată cu instalarea celei de-a Treia Republicii cu guvernele ei iacobine și anticlericale și cu influența masivă din partea francmasoneriei, regionalismul francez a luat o întorsătură politică (deseori implicându-i și pe regionaliștii culturali) prin înființarea câtorva mișcări care pretindeau o autonomie regională mai puternică. În Bretania, una dintre cele mai catolice regiuni ale Franței, a fost fondată în 1898, Uniunea Regionalistă Bretonă ca reacție împotriva măsurilor anticlerice luate de Émile Combes, pe
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
francez a luat o întorsătură politică (deseori implicându-i și pe regionaliștii culturali) prin înființarea câtorva mișcări care pretindeau o autonomie regională mai puternică. În Bretania, una dintre cele mai catolice regiuni ale Franței, a fost fondată în 1898, Uniunea Regionalistă Bretonă ca reacție împotriva măsurilor anticlerice luate de Émile Combes, pe atunci ministrul învățământului de Stat și un oponent feroce al Bisericii. Mai târziu, în 1902, Combes va deveni prim-ministru și va fi responsabil cu proiectarea politicii laice, exprimată
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
doilea rând, i-a făcut pe politicienii aflați la guvernarea statului să-și dea seama că asimilarea culturală a acestor populații era încă incompletă și era necesar să fie încheiată. Dar, în al treilea rând, a radicalizat deja existentele mișcări regionaliste, de vreme ce au devenit mai conștienți de dezavantajele regiunilor lor și au recționat chiar mai vehement împotriva politicilor de centralizare și standardizare culturală a statului. Acest lucru a dus la o reizbucnire a regionalismului între cele două războaie mondiale, care a
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
propriile mini-state-națiune). Cu câteva excepții, aceste mișcări erau de dreapta, chiar de extremă-dreapta a spectrului politic și, când, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Franța a fost ocupată (de germani în Franța continentală și de italieni în Corsica), mulți regionaliști și naționaliști s-au raliat fie mareșalului Pétain, fie naziștilor și fasciștilor, în funcție de simpatia lor politică. Chiar dacă ultima grupare de colaboratori de extremă dreapta era o minoritate restrânsă a întregii mișcări regionaliste, acțiunile acestora chiar au servit la discreditarea regionalismului
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
Franța continentală și de italieni în Corsica), mulți regionaliști și naționaliști s-au raliat fie mareșalului Pétain, fie naziștilor și fasciștilor, în funcție de simpatia lor politică. Chiar dacă ultima grupare de colaboratori de extremă dreapta era o minoritate restrânsă a întregii mișcări regionaliste, acțiunile acestora chiar au servit la discreditarea regionalismului politic după cel de-al Doilea Război Mondial, care va reînvia ca mișcare politică abia în anii '60. Dar aceasta este o istorie care va fi prezentată în alt capitol dedicat regiunii
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
în definirea identității locale și, în final, a democrației. Alte forme de organizare teritorială, în mod particular regiunea, au devenit destul de marginalizate din cauza marii triade națiune-departament-municipalitate, însă aspirațiile către afirmarea acesteia nu au dispărut. În cea mai mare parte, mișcările regionaliste nu au avut succes în schimbarea așezărilor teritoriale post-revoluționare, cel puțin până în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar aceste dezvoltări politice și administrative au afectat societatea franceză în mod lent acolo unde ritmul schimbării a fost mult
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
chiar dezvoltat, integrarea europeană va avea un impact important asupra politicii teritoriale a Franței, deși aceasta se va întâmpla mult mai târziu, către mijlocul anilor 1980. Dar merită să observăm aici că Schuman și ceilalți părinți fondatori ai Europei, erau regionaliști devotați, și că, într-adevăr, au creat legături între regionalism și federalismul european.15 Pleven, de exemplu, a fost unul dintre fondatorii celei mai importante mișcări regionaliste postbelice, Comité d'Etudes et de Liaison des Intérêts Bretons* (CELIB). Totuși, CELIB
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
merită să observăm aici că Schuman și ceilalți părinți fondatori ai Europei, erau regionaliști devotați, și că, într-adevăr, au creat legături între regionalism și federalismul european.15 Pleven, de exemplu, a fost unul dintre fondatorii celei mai importante mișcări regionaliste postbelice, Comité d'Etudes et de Liaison des Intérêts Bretons* (CELIB). Totuși, CELIB a fost mai mult o reacție la dezvoltările din interiorul Franței decât la orice altă oportunitate oferită de integrarea europeană. În Franța, ei dezvoltau noi abordări atât
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
existat și critici la adresa sistemului, în special în provincii. Am observat deja nemulțumirile CELIB, iar acest lucru a avut ecou și în alte regiuni franceze, mai ales în Corsica.24 Și geografii, care au fost menționați deja pentru tendințele lor regionaliste în capitolul precedent, și-au făcut vocile auzite. Cel mai remarcabil a fost Jean-François Gravier, a cărui carte Paris et le desert français, prima dată publicată în 1947, urma să aibă un impact profund în proiectarea planificării teritoriale. Până la începutul
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
bine tradusă ca participativă și/sau ca democrație directă, a devenit o temă populară în anii 1970. Acest lucru a coincis exact cu reînvierea interesului pentru regionalismul politic după o perioadă când acesta era tabu datorită activităților colaboraționiste ale unor regionaliști din Bretania, Flandra și Corsica în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar chiar excluzând aceste episoade, așa cum s-a explicat în capitolul anterior, regionalismul ca ideologie politică s-a situat mai mult la dreapta spectrului politic. Fiind adoptat ca
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
Dar chiar excluzând aceste episoade, așa cum s-a explicat în capitolul anterior, regionalismul ca ideologie politică s-a situat mai mult la dreapta spectrului politic. Fiind adoptat ca un exemplu al "noilor mișcări sociale", și mulțumită generației mai tinere de regionaliști care au căzut sub influența hegemonică intelectuală a marxismului de la acea vreme,33 era acum considerat ca fiind una dintre "cauzele" noii stângi. În Bretania, Corsica și Occitania, mișcări regionaliste noi de stânga, puternic influențate de ideologia marxistă și de
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
al "noilor mișcări sociale", și mulțumită generației mai tinere de regionaliști care au căzut sub influența hegemonică intelectuală a marxismului de la acea vreme,33 era acum considerat ca fiind una dintre "cauzele" noii stângi. În Bretania, Corsica și Occitania, mișcări regionaliste noi de stânga, puternic influențate de ideologia marxistă și de tiersmondisme, au început să apară concomitent cu regionaliștii mai tradiționaliști care au rămas, din punct de vedere politic, de partea dreaptă sau cel puțin de centru. A existat, de asemenea
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
a marxismului de la acea vreme,33 era acum considerat ca fiind una dintre "cauzele" noii stângi. În Bretania, Corsica și Occitania, mișcări regionaliste noi de stânga, puternic influențate de ideologia marxistă și de tiersmondisme, au început să apară concomitent cu regionaliștii mai tradiționaliști care au rămas, din punct de vedere politic, de partea dreaptă sau cel puțin de centru. A existat, de asemenea, o "trecere la regionalism" din partea unor secțiuni ale celor de stânga. Michel Rocard, care a fondat Parti Socialiste
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
care a fost negreșit preluată de inovatori precum Michel Rocard din Partidul Socialist. Au fost, de asemenea, schimbările petrecute în afara aripii stângi tradiționale pe care deja le-am menționat și, în particular, migrația spre stânga a unei noi generații de regionaliști. Au existat critici importante la adresa centralizării și uniformizării excesive care a caracterizat statul francez, și la adresa detașării acestuia față de cetățeni. Răbufnirea din mai '68 a fost un indiciu în acest sens. Socialiștii au interpretat problema ca pe o criză a
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
vom argumenta aici în mod contrar, este că reformele chiar au generat schimbări radicale în sistemul politico-administrativ francez dar că acele schimbări nu au corespuns întotdeauna intențiilor reformatorilor originali și cu siguranță nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor noilor regionaliști și autogestionarilor care influențaseră considerabil cele 110 Propositions du Candidat Mitterrand. A sosit timpul să examinăm mai în detaliu care au fost schimbările căutate în prima etapă a reformelor. Legislația 14 Legea inițială din 196815 a pus bazele și a
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
trei niveluri subnaționale: regiunea, departamentul și municipalitatea, care coexistă concomitent cu statul central și, din ce în ce mai mult și cu Uniunea Europeană. Unii credeau că decizia de a nu alege între regiune și departament a fost o greșeală, opinie susținută în general de regionaliști. Pe lângă această superpoziție de niveluri guvernamentale, exista și problema lipsei de claritate și a suprapunerii exercitării puterilor între diferitele niveluri de guvernare. Acest fapt a generat redundanță, pierderi și lipsă de transparență. În loc să-i aducă pe cetățeni mai aproape de sistemul
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
un nivel intermediar sau "mezo" de guvernare 1, Franța are două: departamentul, creat în timpul Revoluției Franceze, și marele său rival, regiunea, care a luat naștere, cu mare dificultate, din umbrele labirintului instituțional francez. Fiecare instituție are partizanii ei: "departamentaliștii" și "regionaliștii"; fiecare instituție este înființată printr-o anumită percepere a statului francez și a felului în care teritoriul acestuia ar trebui organizat. "Departamentaliștii" provin din iacobini și cred în unitatea și indivizibilitatea Republicii, în timp ce "regionaliștii" se aseamănă mai degrabă cu girondinii
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
instituție are partizanii ei: "departamentaliștii" și "regionaliștii"; fiecare instituție este înființată printr-o anumită percepere a statului francez și a felului în care teritoriul acestuia ar trebui organizat. "Departamentaliștii" provin din iacobini și cred în unitatea și indivizibilitatea Republicii, în timp ce "regionaliștii" se aseamănă mai degrabă cu girondinii și cred în necesitatea recunoașterii diversității Franței. Nu este deloc surprinzător că geografi ca Jean-François Gravier sau istorici precum Fernand Braudel ar trebui incluși printre regionaliști, în timp ce politicienii naționali precum François Mitterrand (de stânga
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
și cred în unitatea și indivizibilitatea Republicii, în timp ce "regionaliștii" se aseamănă mai degrabă cu girondinii și cred în necesitatea recunoașterii diversității Franței. Nu este deloc surprinzător că geografi ca Jean-François Gravier sau istorici precum Fernand Braudel ar trebui incluși printre regionaliști, în timp ce politicienii naționali precum François Mitterrand (de stânga) sau Jacques Chirac (de dreapta) ar trebui să favorizeze departamentul. Dar regiunea s-a afirmat lent de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea sub forma agențiilor
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
o autoritate locală împreună cu municipalitățile. Chiar dacă departamentul și-a consolidat poziția calitativ ca nivel cheie de guvernare "mezo" între municipalități și stat, acest lucru a fost contestat de-a lungul existenței sale. Printre grupurile care au procedat astfel se află regionaliștii și geografii menționați mai devreme care credeau că era prea mic pentru a se ocupa de probleme de nivel "mezo" cum ar fi dezvoltarea economică și, mai recent, mediul înconjurător. În timpul primilor ani ai celei de-a Cincea Republici, câțiva
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
locale, a altor agenții publice sau a statului")8. Nu se prevedea o diminuare a importanței departamentului. Valéry Giscard d'Estaing, care l-a urmat la președinție pe Pompidou în 1974, a vrut să pună capăt divergențelor dintre departamentaliști și regionaliști. Într-o apariție televizată din 4 decembrie 1975, a susținut că va urma o perioadă de reflecție și monitorizare care va dura zece ani și la sfârșitul căreia se va alege nivelul intermediar de guvernare: departamentul sau regiunea, luându-se
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
se ocupă și de paza ordinii, însă la un nivel mai redus decât acesta. Președintele numește un birou și un cabinet care îl asistă în realizarea acestor sarcini. Regiunea Într-un capitol precedent am arătat cum numeroase tipuri de mișcări regionaliste au existat în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acestea acționau în special pentru conservarea culturală a limbilor regionale aflate în pericol, fie pentru projetarea culturii, sau pentru crearea unor programe de dezvoltare economică. Unele dintre ele reprezentau menifestări
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]
-
ale celei de-a Treia Republici, și mișcarea mai radicală susținută de unele elite din aceste regiuni. Aceste grupări, destul de mici din punct de vedere numeric și probabil fără o susținere largă, au fost descendenții idologici ai reacționarilor și ai regionaliștilor de dreapta din secolul al XIX-lea. Ei se opuneau ideii de stat-națiune și erau suspicioși în ceea ce privea democrația liberală, parlamentarismul și capitalismul industrial. Ei au acuzat aceste aspecte ale "modernității" de distrugerea comunităților organice "naturale" ale regiunilor prin
Regiunile și guvernul subnațional: experiența franceză by John Loughlin () [Corola-publishinghouse/Science/1032_a_2540]