KorAP: Find »[drukola/base=sămădău & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 2 3 4 5 6 >

132 matches

Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568

fața pământului aduce uitarea sămădăul o posedă pe Ana pentru ca apoi s-o abandoneze cuprins de silă. Prin acel Trebuie să mă duc și nu vreau să rămân [...]. Ce să fac eu cu tine?! se dezvăluie o dată în plus firea sămădăului. Slăbiciunea lui pentru femeie nu se convertește în ceva mai profund, mai omenesc. Atâta e și nu poate fi mai mult decât atât. Lucrurile stau altfel în cazul lui Ghiță. Deși nerecunoscută, neputința îi ocupă sufletul, chiar dacă tot orgoliul o

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
dincolo. O spune oarecum nesigură. Oamenii nu asociază niciodată frumusețea cu răul. Dimpotrivă. Cine e frumos ca aspect exterior are toate șansele să fie și interior. Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana versus Muma Pădurii sau Zmeul Zmeilor. E justificată, așadar, reținerea: Lică Sămădăul?! strigă Ana. Și câte rele nu mai zice lumea despre dânsul! Aparența e, însă, înșelătoare și femeia știe asta din experiență, de aceea revine și adaugă ceea ce vocea ei lăuntrică îi spune a fi adevărul: Nu-i vorba e oarecum

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
eroi. La ceva vreme după acesta, fără a ști ce s-a întâmplat, căci bărbatul revine la vechea atitudine "secretoasă" și nu răspunde la întrebări, Ana observând prietenia lui Ghiță cu Lică îi vorbește din nou în aceiași termeni despre sămădău. De pe poziția partenerei de viață, Ana cea "așezată" își sfătuiește soțul: Ghiță! Nu vorbi cu mine ca și când ai avea un copil înaintea ta. Tu ești bărbat și trebuie să știi ce faci. Te întreb numai; nu vreau să te descos

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
i-a adus alături, dar nu și împreună. Apropierea se vrusese una de adâncime, dar a rămas una de suprafață. Ambii își urmează drumurile spre disoluția interioară. Ana, a cărei inimă se încălzise la proces la fiecare cuvânt rostit de sămădău, căci de la acest om atârna(se) soarta lui Ghiță, îl primește acum cu inima deschisă pe omul care vorbise atât de frumos în fața judecătorului și prin a cărei cuminție scăpase soțu-său de primejdia în care se afla. Un Lică salvator

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
vorbise atât de frumos în fața judecătorului și prin a cărei cuminție scăpase soțu-său de primejdia în care se afla. Un Lică salvator și prietenos îl înlocuiește treptat în ochii și inima femeii pe Lică cel fioros și primejdios. De pe cal, sămădăul coboară pe laviță alături de Ana și o ajută, plin de solicitudine, să împletească un bici pentru Petrișor, băiatul cel mare al lui Ghiță. Femeia abia își mai amintește, privind ochii săi verzi care acum se mișcă cu atâta vioiciune sau

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
comportă ca atare. Gestul de a pune o mână pe umărul lui Lică e felul ei de a-i spune acestuia că au încheiat ostilitățile și îi acceptă amiciția, căci doar un tovarăș fidel putea face pentru Ghiță ceea ce făcuse sămădăul pentru acesta. Bărbatul Anei primește familiaritatea celor doi ca pe o lovitură neașteptată a cărei forță prea mare îl pune pe fugă: Ghiță rămase o clipă amețit, apoi se depărtă iute, ca să nu mai vadă. El cunoaște însă destul de bine

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
cataclism emoțional de această anvergură? Am identificat cu greu în text momentul la care cârciumarul face trimitere. E vorba de scena în care Ana acuză prietenia lui Ghiță cu Lică atrăgându-i totodată atenția despre pericolul pe care îl reprezintă sămădăul. Nu toate acestea se constituie în cauză a declinului afectiv, ci faptul că e pentru prima oară când femeia își exprimă neîncrederea în legătură cu o decizie a sa. Ghiță se simte detronat din postura de stăpân absolut al familiei. Ne amintim

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
lăsa în voia tuturor disponibilităților"76. Nimic din text nu susține această perspectivă analitică. Fapte și vorbe, ele converg spre o radicală opoziție a Anei față de Lică și nu se ascunde aici nimic "abisal". Ana îl "citise" cea dintâi pe sămădău. Răul o ține la distanță. Prima încercare de apropiere a lui Lică o găsește pe picior de luptă: Haid' să te joc o dată să zici că ai fost jucată! Ana se dete în lături. El o cuprinse cu amândouă brațele

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
Față în față cu Lică, de pe o poziție care se vrea cel puțin de egalitate dacă nu de adversitate dominatoare, Ana se impune de la început. Să nu umblăm cu vorbe deșarte. Acu rămâi... e răspunsul femeii la întrebarea retorică a sămădăului, teatrală de altfel, − Nu spuneam că trebuie să plec? Ea are inițiativa coabitării. Cu obrajii aprinși, cu ochii plini de văpaie sălbatică, cu buzele desfăcute ca și caisa răscoaptă, cu trupul înalt, mlădios și fraged, Ana pune stăpânire pe bărbatul

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
le susțină. Acel "în silă" nu e echivalentul lui "cu silă", sensul său este de "cu greutate, fără tragere de inimă". Alb ca varul la fața neted rasă, Lică este cel profund marcat de dificultatea despărțirii. Până una alta, cruzimea sămădăului nu o dărâmă pe Ana cea nouă. Lacrimile nu țâșnesc acum, ochii nu cer îndurare, vorbele nu traduc umilințe inutile de altfel: Ana se retrase și rămase cu ochii la pământ și neclintită în mijlocul casei, apoi, într-un târziu, își

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
deznădăjduit să se nevoiască mai departe și mai departe într-o sleire inutilă. Înțelegem acum de ce, o dată în plus, dincolo de complicitate, ostilitate și confruntare i-am simțit pe Lică și pe Ghiță atât de aproape unul de celălalt. Cine e sămădăul? Trăsături ca farmecul straniu, luciditatea, forța, insondabilitatea, cruzimea par să îi construiască o schiță de personalitate, dar credem că nu sunt suficiente în a-l defini. Ne e foarte greu să afirmăm ceva despre un personaj atunci când el e asemenea

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
ar fi greu să mă despart de tine. Mai multă dovadă nu-ți trebuie decât că ți-o spun, fiindcă oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu prea spun asemenea lucruri. Acest fragment reprezintă prima replică a sămădăului după debutul relației amoroase cu Ana, dar, mai mult decât atât, este pentru prima oară când îl descoperim vorbind despre sentimente în general și în particular despre ale sale. Chiar dacă nu a făcut-o până acum, bărbatul nu pare să

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
cu lejeritate pentru că, pe de-o parte, el nu deține această obișnuință a autodezvăluirii, iar pe de altă parte, femeia primește cu îndoială declarația care certifică constanța afecțiunii. Lipsa ei de încredere e un argument în plus care-i întărește sămădăului gândul de a se lepăda de ea. Hotărârea o dată exprimată nu mai lasă loc la discuții sau reveniri spectaculoase asupra ei: lumea mă socotește om rău la fire pentru că știu să mă stăpânesc în toate împrejurările: nici acu n-o să

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
lui Slavici. Descoperim aici indiciul cel mai sigur al producerii faliei pe care o așteptam. Într-o întâlnire fericită, Lică trăiește simultan două stări, de altfel aflate într-o relație de interdepenență sub raport psihologic − înmuierea inimii și conștiința păcatului. Sămădăul, în ciuda vârstei și a condiției sale, s-a îndrăgostit de Ana cea fragedă și subțirică, dar atât de tânără. Femeii (mai precis afectului ce o are ca obiect-subiect) i se datorează prefacerea interioară a personajului, chiar dacă la început ea nu

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
voia să o taie cu cuțitul, ca să nu îi mai foșnească în urechi. E primul lucru pe care îl face cu inima îndoită. Ezitarea era trăsătura pe care o detestase o viață întreagă. Ea era semnul unei slăbiciuni pe care sămădăul nu și-o permisese vreodată; era semnul nevolniciei, a unei sfârșeli vecine cu moartea de care îi era atât de teamă. Frica populează acum locurile aflate cândva sub stăpânirea "sângelui cald", "a plăcerii", "a urii" sau "a mâniei oarbe". Ni

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
Ghiță) un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici nu-și mai dedea silință să-l stăpânească și se lăsa cu totul în voia întâmplărilor [...]. Astfel, trecu toamna și veni iarna, trecu și iarna și sosi primăvara. Pentru sămădău lucrurile stau exact pe dos, pentru el timpul s-a scurs lin și netulburat o dată cu încheierea judecății: În vremea aceasta, Lică trăia zile albe. El venea des pe la Moara cu noroc, și de câte ori venea era vesel și bun și om

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
cu frica de Dumnezeu, nu avem conștiința unei primejdii imediate, ci a unei primejdii viitoare, și anume a unui rău care ne va apăsa existența la infinit. De aici și dimensiunea ei pe care o percepe cu maximă acuitate și sămădăul: Afară tuna, și el se cutremura la fiecare trăsnet; afară fulgera, și fiecare fulger îi trecea ca un fior prin inimă; icoanele sfinților îl priveau, și el stătea împietrit sub ele, căci oriunde s-ar fi dus el tot acolo

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
momentul adevărului, când totul e adus la lumină, când faptele alegerii noastre libere sunt descoperite cu toate consecințele lor, când ne dăm seama cu claritate cine suntem, care a fost înțelesul și scopul vieții noastre. De această ultimă "lămurire" încearcă sămădăul să scape. Lică se cunoaște prea bine pe sine, de aceea se îngrozește atunci când se privește înăuntru. Până acum a reușit să nu facă asta cu detașare și voință: Vorbești ca fetele mari mai nainte de a fi gustat dulceața

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
țin minte. Bărbatul nu vroia să-și amintească de Lică de altădată. Memoria sa era selectivă și alegea din trecut doar elementele care-i justificau pașii următori. "Asta a fost calea, nu putea fi alta" părea să spună în subtext sămădăul: Știu numai că mă aflam la strâmtoare când am ucis pe cel dintâi om: îmi periseră niște porci din turmă și-mi era rușine să spui c-au perit și n-aveam bani să cumpăr alții în locul lor. Apoi am

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
sau să uite tot ce el a fost cândva când el însuși nu poate face asta. Mândria îl oprește; orice umilință i se pare de prisos. În opoziție acum cu dumnezeirea de care fusese pentru câteva clipe atât de aproape, sămădăul se vede pe sine capabil de a deține controlul morții. Gestul e unul nebunesc, la figurat, dar în bună măsură și la propriu. Personajul trece de la ideea sinuciderii la o distorsionare cognitivă asociată cu pierderea individualității. Studiile de specialitate vorbesc

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
sus unul câte unul, om cu om, toți trebuie să moară, toți care mă pot vinde, viață cu viață trebuie să se stângă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte! Deși aparent sămădăul a găsit soluția salvatoare, tot ce urmează nu e decât epilogul. Faptul că gestul final e o reluare aproape mimetică a gândului suicidal din biserică susține aceeași idee: ca și în cazul lui Ghiță opțiunea pentru Sodoma anunță deja sodomul

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
voință. Ea implică un act intenționat și voluntar de autodistrugere, liber de constrângeri externe sau interne. În acest caz particular, credem că termenul vizează un act rațional de aceea persoana poartă întreaga greutate a responsabilităților morale. Din această perspectivă, gestul sămădăului vorbește despre iadul din noi, al propriilor suferințe și singurătăți. Nimic măreț sau sublim, doar îngrozitor de dureros. 1.7. Ghiță! Ghiță! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? Pentru cuplul Ghiță-Ana, așezarea la Moara cu noroc

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
se va concretiza curând. Familia nu reprezintă în realitate o piedică, atâta timp cât Ghiță decide să se pună pentru un an în slujba "răului". Personajul invocă scuza: "Ana", "copiii" de fiecare dată când e înfrânt într-o luptă − a momentului − de sămădău și aceasta pentru că justificarea îi minimalizează, dacă nu chiar îi justifică, înfrângerea pe care altfel nu ar fi putut-o accepta. Orgoliul își găsește de fiecare dată, pentru orice faptă îndreptățire. Cititorul poate fi tentat să susțină această "teorie" existențialistă

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
ar fi ucis-o dacă și-ar fi găsit adversarul alături de ea. Nu e nimic dostoievskian aici. Gestul final al lui Ghiță se vrea a fi unul reparatoriu pentru ea când de fapt este pentru el. Împingerea Anei în brațele sămădăului e simulacrul lui de "catharsis", încercarea lui de a se elibera de refulările pe care i se reazimă ființa observa George Munteanu Ghiță nu poate păstra nimic pentru că nu-i stă în putere să-și asume realmente nimic. Singura "opțiune

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
unul dintre soți greșește, are oarecum circumstanțe atenuante. Celălalt însă, care este într-o stare sufletească mai bună, dar nu are înțelegere greșește mai mult. Ana își pierde treptat blândețea. Când ea îl avertizează în legătură cu pericolul pe care îl reprezintă sămădăul (cap. VI) nu o face de pe o poziție de adversitate, ci de complicitate înțeleaptă a soției care nu îl aprobă, dar îl susține.Vorbele ei ulterioare (cap. IX) se circumscriu deja vizibil unei așezări în opoziție a femeii. Ana și-

by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]