KorAP: Find »[drukola/base=semiologic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...12 >

284 matches

Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254

de înaintare pe care îl mobilizează energic în timpul meciurilor. Nici el însuși nu înțelege cum de este capabil de această energie, servind drept model pentru colegii din echipă, în timp ce se simte din ce în ce mai incapabil și mai stresat în legătură cu școala. În plan semiologic, în afară de aceste accese de anxietate nu mai există manifestări clare de depresie, cel puțin în timpul acestei prime ședințe. Mai semnalăm că de o lună își administrează, la prescripția medicului său generalist, un anxiolitic (benzodiazepam), un antidepresiv triciclic (amitriptylin: 75 mg

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
identificarea tulburării distimice pune problema relațiilor dintre „situația depresogenă”, a cărei importanță în dezvoltarea normală a copilului sau a adolescentului o cunoaștem, și expresia unei suferințe depresive asumate sau negate, definite ca „negare a depresiei”. Astfel, dincolo de o atitudine descriptivă semiologică, este imposibil să nu ne referim la un model de comprehensiune psihopatologică atunci când vorbim despre „poziție depresivă” și, a fortiori, despre „negare a depresiei”. Trebuie să definim ceea ce în psihopatologie, se înțelege prin „poziție depresivă”. În cazul echivalențelor depresive, depresia

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
pe un număr de șaptesprezece copii cu vârste între 5 și 11 ani prezentând o stare depresivă gravă. Autorul concluzionează că depresiile grave ale copilului corespund unor organizări structurale psihopatologice care pot fi diferite: depresia nu constituie decât un ansamblu semiologic care nu prejudiciază structura subiacentă. Totuși, o problematică depresivă durabilă ar constitui, după autor, principalul factor organizator al structurilor patologice care apar ca tot atâtea sistematizări defensive față de această depresie. Evoluția favorabilă la o jumătate din numărul de cazuri ar

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
are tendința de a face policlinica responsabilă de problemele fiului său. De la acea dată nu mai avem informații despre Pascal. Urmărirea acestui caz este foarte importantă din mai multe motive. În primul rând se observă aici evoluția evidentă a manifestării semiologice pe parcursul timpului și în funcție de vârsta copilului. Astfel apar succesiv: - o stare de suferință și de confuzie, între 3 și 5 ani, analoagă celei descrise de Bowlby în legătură cu separările precoce (sora mai mare înlocuia mama). În acea perioadă predomină reacția de

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
în adolescență, reactualizează la Denise vechile suferințe legate de separarea precoce. Astfel, nu sunt rare cazurile în care regăsim o continuitate depresivă ce leagă copilăria de adolescență, cu condiția să știm să recunoaștem eventualitatea existenței unei depresii sub unele aspecte semiologice evolutive în general cu vârsta: reacția de prăbușire depresivă a „Sandrei-bebe” se transformă într-o atitudine de rezervă prudentă și supunere la „Sandra-cuminte” din copilărie. Vincent, copil mare, își maschează depresia prin diferite comportamente de apărare de natură maniacală, îngrijind

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
adolescent. Dar această comparație va creea o confuzie durabilă în ceea ce privește abordările clinicienilor, făcând foarte dificilă distincția dintre ceea ce ar însemna depresia inevitabilă legată de adolescență și depresia-episod patologic. Dacă există depresie în toată perioada adolescenței, granițele acesteia devin confuze, limitele semiologice se estompează. Am putea să ne mulțumim cu această constatare dacă acest lucru ar duce la o mai bună înțelegere a evenimentelor psihice legate de problematica depresiei sau a adolescentului. Dar putem, de asemenea, să regretăm acest mod de abordare

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
și colab., 1993; Marcelli, 1995; Brand și colab., 1996), sau atunci când trecutul acestor subiecți îi predispune la aceasta (vezi capitolul 5). ADOLESCENȚĂ ȘI FIXAȚIE DEPRESIVĂ Există un consens pentru a recunoaște faptul că depresia există la copil dar expresia sa semiologică, frecvența, legătura strânsă cu calitatea relației parentale și familiale și incertitudinile persistente în ceea ce privește evoluția acestei semiologii în adolescență, apoi la vârsta adultă, provoacă menținerea unei distincții între depresie prepubertară și depresie în adolescență (vezi capitolul 5). Fie că este vorba

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
vaculară (Corcos, 1998). Față de acest „obiect insuficient” adolescentul are convingerea următoare: „niciodată nimic nu mă va putea satisface sau nu mă va împlini (deoarece totul alunecă sau dispare pe măsură ce apare: sunt incapabil să stăpânesc sau să rețin ceva...)”. În plan semiologic, forma tipică de manifestare a acestei trăiri este depresia de abandon (vezi capitolul 1) și în plan psihodinamic patologiile carenței și narcisismului sunt la originea acesteia. În afara defectelor de gândire care se întâlnesc în aceste depresii, ele se mai caracterizează

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
și Luby (1997) le-a identificat, propunând o sinteză a lucrărilor apărute în ultimii zece ani. Toate aceste studii se bazează pe clasificarea DSM (III-R și IV) a tulburărilor bipolare, clasificare care privește în principal adultul. Chiar dacă propun uneori elemente semiologice specifice copilăriei sau adolescenței, aceste lucrări reiau în maniera lor principalele regrupări nosografice ce presupunem a fi deja cunoscute cititorului nostru. Cu privire doar la acest singur aspect al nosografiei referitoare la adolescent, exceptând opoziția dintre tulburare bipolară I și

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
de bază ale DSM sunt bineînțeles conservate, cu un punct de vedere care se vrea doar descriptiv și ateoretic, o distanțare de orice analiză și abordare psihopatologică, o relativă ignorare a caracteristicilor psihologice și psihodinamice ale adolescenței. Totuși această „prezentare” semiologică are un merit: acela al expunerii cu claritate a riscurilor stabilirii în exces a unui diagnostic de schizofrenie sau de psihoză la această categorie de vârstă (între 15-25 ani), cu implicațiile terapeutice pe care le antrenează. Acest risc este cu

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
1980). Cahn (1991) relatează într-un studiu recent despre unele cazuri clinice de „catastrofă psihotică” la adolescență, abordând problema în manieră caricaturală. Într-adevăr, printre aceste cazuri clinice existau numeroase dintre ele care puteau fi analizate din punct de vedere semiologic ca fiind stări depresive grave cu manifestări psihotice (vezi cazul Michel, p. 61, Paul p. 69, Irène p. 119, Mariette p. 178 în Cahn, 1991). În numeroase cazuri raportate de acest autor se observă trecerea de la o stare de exaltare

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
de lungă durată în familie. Aplicarea imediată a unui tratament cu antidepresoare (fluoxetină), timoregulatoare (valpromină) și cu o doză ușoară de neuroleptice (chlorpromazină) va permite „controlul” tulburărilor și aplicarea unui tratament instituțional prin internarea într-un spital de zi. PARTICULARITĂȚI SEMIOLOGICE Tulburarea bipolară se definește prin asocierea unuia sau a mai multor episoade depresive majore cu cel puțin un episod maniacal (tip I) sau hipomaniacal (tip II). Pentru a pune un astfel de diagnostic este deci necesar să avem un minim

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
lucru înseamnă că diagnosticul de tulburare bipolară va fi cel mai adesea retrospectiv, deoarece primele episoade apar în jurul perioadei prepubertare. Problema constă atunci în a ști dacă episoadele, care ulterior se vor înscrie într-o tulburare bipolară, prezintă unele particularități semiologice care să permită identificarea lor precoce încă din adolescență, cunoscând faptul că tulburările debutează cel mai adesea printr-un episod depresiv și nu printr-un episod cu aspect maniacal. Această problemă nu este doar una academică, ea poate genera atitudini

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
este vorba despre simptoame identice la orice vârstă, dar o fac într-o manieră foarte limitată ca și cum diagnosticul de episod maniacal (și a fortiori hipomaniacal) la această vârstă nu s-ar putea baza pe acestea. Implicațiile unei astfel de opinii semiologice sunt importante și trebuie să fie bine cunoscute de către autorii francezi care lucrează în acest domeniu, fie și numai pentru a putea compara populațiile clinice respective. Unii autori au comparat mania cu debut precoce (copil și adolescent) cu mania adultului

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
și anxioase; în familia mamei, chiar mama însăși recunoaște că este depresivă și că a fost deja tratată, fiind tratați pentru aceeași problemă și doi frați și o soră a mamei. Constatându-se starea clinică, a fost propus un diagnostic semiologic de melancolie delirantă și s-a aplicat un tratament care să asocieze un antidepresiv (clomipramină) și timoregulator (valpromidă). Evoluția va fi foarte satisfăcătoare, incluzând atenuarea semiologiei melancolice, reluarea relațiilor corecte, reimplicarea în activitatea școlară organizată în spital, urmată de discuții

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
pentru această categorie de vârstă. De ce? Putem să ne punem aceleași întrebări în legătură cu tentativa de suicid ca și în legătură cu depresia. Reprezintă adolescența, prin ea însăși, un factor de risc pentru trecerea la actul suicidar? Adolescenții predispuși la sinucidere prezintă particularități semiologice (vezi capitolul 8) sau psihopatologice în comparație cu alte vârste ale vieții? Răspunsul la aceste două întrebări ar putea rezuma evoluțiile conceptuale, trecând de la un punct de vedere dacă nu normativ cel puțin banalizator ale primelor studii epidemiologice din perioada anilor șaizeci-șaptezeci

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
în mod sistematic, pusă în relație cu tentativa de suicid, chiar dacă există în mod incontestabil direcții de tensiune și axe conflictuale comune pentru diferitele tentative de suicid. Ponderea celor două dimensiuni prevalente, respectiv dimensiunea depresivă, dimensiunea impulsivă, explică diversitatea tablourilor semiologice și psihopatologice subiacente însuși „actului suicidar”: adolescenții care comit acest gest suferă de o tulburare a cărei gravitatea este foarte variabilă și nu prezintă în mod necesar o patologie mentală indentificabilă din punct de vedere nosografic. Totuși, însuși gestul suicidar

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
piedică în dezvoltarea corpului puber, combinată cu dorința de a ataca relațiile cu obiectele fantasmatice ale trecutului. Acest tip de TS este marcat de dificultatea de a renunța la copilărie, de a se separa de trecut. Din punct de vedere semiologic, această tentativă de suicid este adesea izolată, fără să prezinte alte manifestări simptomatice co-morbide în afara simptoamelor depresive sau anxioase. Destinul evolutiv al unei astfel de tentative de suicid depinde de capacitatea, în special a părinților, de a recunoaște afectele subiacente

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
travaliu psihic de dezinvestiri, deplasări, sublimări, tolerând în același timp perioada necesară de așteptare în același timp în care excitarea invadatoare îi reamintește în mod dureros de dezorganizările anterioare precoce. Aceste tentative de suicid apar în general în cadrul unui tablou semiologic mai degrabă complex și cu o „comorbiditate” importantă (consum de substanțe, tulburări de conduită etc.). Răspunsul familial este, și în acest caz, capabil să modifice cursul evolutiv: banalizarea gestului și negarea afectelor conduc adesea la o alianță patologică între adolescent

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
păstrând o încredere în propriul său potențial și în capacitățile „eului” său. O dificultate paradoxală a tratamentului de bază al depresiei în adolescență este posibilitatea frecventă a unei vindecări de suprafață: evoluția naturală a multor depresii în adolescență este dispariția semiologică: semnele cele mai clare ale depresiei sfârșesc adesea prin a regresa la capătul a 18-24 de luni, sau chiar dispar. Dar este vorba în acest caz de o vindecare? Dacă privim dincolo de simplul simptom, observăm că „vindecarea” s-a produs

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
înainte de a preciza indicațiile terapeutice respective. MODALITĂȚILE DE ÎNGRIJIRE DE TIP RELAȚIONAL CONSULTAȚII TERAPEUTICE ȘI PSIHOTERAPII SCURTE Împrumutăm primul termen de la Vinnicott pentru a descrie convorbirile inițiale cu pacientul și părinții săi. Aceste prime întâlniri au bineînțeles drept obiectiv evaluarea semiologică și psihodinamică, dar ele pot să aibă, de asemenea, un rol cu adevărat terapeutic care se va manifesta mai ales dacă vor fi întrunite trei condiții: - dacă terapeutul și demersul terapeutic este investit pozitiv: adolescentul și părinții săi așteaptă din partea

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
mediului: spitalizare, separare de mediul familial, modificarea orientării școlare sau preprofesionale etc. Nu trebuie niciodată să ignorăm importanța și potențialul real de schimbare al unor astfel de măsuri în legătură cu adolescentul. Aceste convorbiri au, în mod sigur, drept obiectiv tradiționala evaluare semiologică, nosografică și psihopatologică, dar noi ne vom propune în mod special să cercetăm: - capacitatea adolescentului de a investi lumea sa reprezentațională internă și de a se interesa de propria sa funcționare psihică. Aceste convorbiri de evaluare au în parte drept

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
de scenele pubertare care îl îmbolnăvesc, cel de-al doilea cu iluzia că poate descoperi acolo cheia oedipiană sau pre-oedipiană familiară. Psihoterapiile de inspirație psihanalitică aplicate adolescentului deprimat prezintă oare unele particularități? Cu cât depresia apare din punct de vedere semiologic mai evidentă, cu atât mai mult trebuie să ținem cont de aceste particularități. Într-adevăr, există două pericole diferite care pot amenința continuitatea psihoterapiei: un transfer pozitiv masiv, o rezistență la transfer sau, chiar mai mult, un transfer ostil și

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
înainte. În schimb, atunci când prescrierea se prelungește mai mult de 6-8 luni, „atașarea” de medicament riscă să afecteze întreaga dinamică a relației, cu atât mai mult cu cât efectul benefic al acestor produse este limitat, chiar nesigur. În sfârșit, analiza semiologică prealabilă trebuie să fie riguroasă, dar acest lucru este dificil de realizat deoarece aceeași conduită poate avea semnificații diferite. Astfel, de exemplu, în cazul inhibiției și a interiorizării, este important să fim atenți și să analizăm cu grijă funcția acestei

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906

una efectivă separă totodată lingvistica sa de lingvistica unor comparatiști cum sunt Franz Bopp și August Schleicher și, în general, de lingvistica istorică. Saussure fundează arbitrariul semnului lingvistic pe un principiu cu totul altul decât acela al convenției, pe principiul semiologic al caracterului pur diferențiator al semnului în planurile semnificantului și semnificatului, principiu ce rezultă din rolul său exclusiv în comunicare. Comunicarea este fixată ca funcție primă a limbajului și încetează să fie considerată ca rezultatul deturnării limbajului spre scopuri care

Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]