305 matches
-
a celui care a ales să trăiască într-un butoi. Bineînțeles că acest comportament de Diogene va întări convingerea publică asupra nebuniei sale, zurbagiul fiind întors de fiecare dată la balamuc". Ceea ce intensifică drama poetului care s-a ridicat împotriva sofisticii epocii sale și care a avut drept țel scoaterea-din-ascundere a adevărului (alétheia), după cum se exprimă Heidegger, dar nu prin intermediul metodologiei instaurate de Socrate, cea a "moșitului", ci brutal, câinește, întocmai ca acel Diogene Câinele, supranume de unde derivă numele kynism. "Violența
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
după Kant, numai Într-o „stare federativă a statelor”, sigura compatibilă cu „libertatea acestora”. Instituirea unei astfel de Uniuni trebuie să fie baza de drept a oricărei politici, Împotriva oricărei cazuistici politice marcate de: probabilism, rezervă mentală și alte proceduri sofistice. Timpul nostru istoric a materializat, parțial, predicțiile lui Immanuel Kant. O organizație internațională apelând În esență la adevărurile general-umane, a făcut În zilele noastre din valoarea universalului finalitatea ei de prim rang, ale cărei eforturi uriașe se află la antipodul
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
pune În locul acesteia diferența dintre chibzuință și nechibzuință. O asemenea morală numai a Înțelepciunii este Însă Într-o contradicție de neîmpăcat cu judecata morală necoruptă; binele și răul sunt acțiuni, așa spune fiecăruia conștiința morală neîncurcată În prealabil de teorii sofistice, fără a ține În nici un fel seama de efecte și scopuri sau valori, ci numai de forma determinării voinței, de modul de a orienta voința, adică de faptul că voința care se manifestă În ele este determinată exclusiv de atenția
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
filologică pozitivă și al unei imaginații utopiste. Făr' a avea el însuși talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcții poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită și în versificarea unor abstracții pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrîuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 și petrecerea sa în străinătate îi răpiră și restul de bun simț
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
condiția fericirii, și nici măcar o posibilă cale de acces la ea. Fericirea înseamnă viața în armonie cu tine însuți, pacea, seninătatea, liniștea sufletului care nu știe ce-i aceea tulburare. De fapt, să extrapolăm puțin: dacă banii câștigați prin activitatea sofistică îți permit să scapi de dureri, necazuri sau suferințe, iar apoi să accezi la acea stare în care trăiești în acord cu tine însuți - expresia îi aparține -, atunci de ce nu? Această faimoasă concordie se obține atunci când ești condus doar de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
modern, hedonismul anarhist și umanismul egalitarist. Sunt tot atâtea manifestări ale geniului, care justifică în mod cert uitarea totală pe care autorii de istorii ale ideilor, dar și filosofii de profesie au lăsat-o să învăluie această figură majoră a sofisticii, indiscutabil, dar și a filosofiei grecești în totalitatea ei... Ansamblul acestor afirmații se articulează în jurul unei idei cât se poate de clare și precise: natura și legea - physis și nomos - se opun într-un mod absolut antinomic. Cele două se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
serii de genul întâi, al doilea și al treilea, atâtea detalii asupra speciilor și a caracterelor - încât este de înțeles tăcerea lui Protarh, care asistă la un curs emfatic, sub forma unei demonstrații de putere verbală formală și de eficacitate sofistică. Tâmp, naiv, prost și tăcut, Protarh trebuie să se împace și cu apărarea - virtuală! - a unei teze reducționiste și caricaturale. El reprezintă imperativul categoric hedonist: plăcerea se identifică cu binele. Astfel încât el aduce mărturie în favoarea vieții fericite. Aici, plăcerea apare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
despre lăcomia lui de bani! Prodicos scrie un text în care putem găsi un elogiu adus Virtuții - și asta e de-ajuns! Pot fi citite aceste pagini și ca un simplu exercițiu de stil, un suport retoric, un exercițiu de sofistică? N-are nicio importanță, să lăsăm deoparte asemenea detalii și să-l înrolăm pe filosof în ceata profesorilor de virtute, a negustorilor de morală. De această reputația nu va mai scăpa... Nimic din rândurile rămase nu ne autorizează să conchidem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
discurs - Boethius își va aminti de toate acestea. Aici, două femei care reprezintă și simbolizează Plăcerea și Virtutea; iar alegorismul exploatează procedeul până la producerea unui ansamblu coerent. în aceste pagini sunt puse în joc retorica și procedeele sale dragi tradiției sofistice, îndeosebi lui Prodicos, cunoscut ca excelând în acest gen de exercițiu. Textul s-a bucurat de un succes considerabil în perioada antică și chiar mai târziu. Prodicos se exprimă simplu și clar, în alb și negru, el reduce complexitatea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
una, ori alta: ori te bucuri de plăcerile vieții, ori suferi în drum spre perfecțiune. Nu și una, și cealaltă: nu există o jubilație sigură pe care să o practici vizavi de virtuți. Exercițiul retoric luat ca atare, fără discuția sofistică ce-l însoțește în mod cert, nu lasă loc argumentației, el impune luarea unei anumite poziții, alegerea. Cum stau lucrurile cu cele două femei presupuse a încarna niște idei-forță? Una, Virtutea, are o alură semeață: ținută nobilă, o reală grație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
infinite. Pierre Abélard Prin Pierre Abélard (1079-1142), filosofia Își precizează tot mai mult conținutul conceptelor și perspectiva și se conturează mai precis ca o disciplină ce Își anunță cu tărie capacitatea de a concura teologia: „Pentru a ne păzi de sofistica ce ne Îndepărtează de simplicitatea credinței și care Înlocuiește mișcarea inimii cu cea a buzelor, este suficient a o raporta, ca tot ceea ce cunoaștem și ne este dat, Tatălui Luminii”. Noua tendință, care nu mai poate aparține teologiei - aceea de
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
deosebește de marii săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii științifice despre cărțile Sfintei Scripturi. Abilitatea să exegetica este evidentă în numeroasele omilii, în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos instrumentele celei de a doua Sofistici, ale metaforei, comparației, ecfrazei, ale figurilor de stil și paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor, dar a fost mai rezervat și nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca fiind cel mai important element al predicilor sale{\cîte 42}. Este, cu certitudine
Editura Ortodoxia. Revistă a Patriarhiei Române by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/166_a_478]
-
la observația mea de adineauri, că fabulosul de poveste are un caracter canonic. Ne readuce și la ceea ce am spus la început, că în mentalitatea orientală cauzalitatea se acordă cu miraculosul. REABILITAREA SOFIȘTILOR Dezvoltarea dialectică cea mai extinsă a discreditării sofisticii de către Socrate se află în cele două dialoguri polemice ale lui Platon: Protagoras și Gorgias: Să observăm că primul e subintitulat: „despre sofiști”, iar celălalt: „despre retorică”. Așadar, aceste două concepte, de „sofistică” și de „retorică”, s-au suprapus mai
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
dialectica și gramatica. De altminteri, nesfârșitele controverse teologice și filosofice ale scolasticii, care aveau loc în special la Paris față de auditorii numeroase, presupuneau o artă consumată a argumentației orale. Nu mai puțin, de altfel, modul de argumentare era în fond sofistic sau, în tot cazul, și sofistic, chiar dacă termenul însuși nu era folosit, ca fiind de multă vreme compromis. Cel de „retorică” nu a căzut în dizgrație decât mult mai recent, adică, de fapt, abia în secolul trecut. Corelația dintre conceptele
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
controverse teologice și filosofice ale scolasticii, care aveau loc în special la Paris față de auditorii numeroase, presupuneau o artă consumată a argumentației orale. Nu mai puțin, de altfel, modul de argumentare era în fond sofistic sau, în tot cazul, și sofistic, chiar dacă termenul însuși nu era folosit, ca fiind de multă vreme compromis. Cel de „retorică” nu a căzut în dizgrație decât mult mai recent, adică, de fapt, abia în secolul trecut. Corelația dintre conceptele de sofistică și de retorică e
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
în tot cazul, și sofistic, chiar dacă termenul însuși nu era folosit, ca fiind de multă vreme compromis. Cel de „retorică” nu a căzut în dizgrație decât mult mai recent, adică, de fapt, abia în secolul trecut. Corelația dintre conceptele de sofistică și de retorică e de la început subliniată în cartea de excepțional interes a lui Vasile Florescu, Retorica și neoretorica (Buc. 1973). Reabilitarea retoricii pe care, alături de câțiva savanți străini și în consens cu tendința actuală de a reabilita și valorifica
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
și neoretorica (Buc. 1973). Reabilitarea retoricii pe care, alături de câțiva savanți străini și în consens cu tendința actuală de a reabilita și valorifica latura formală a disciplinelor spiritului, o întreprinde Vasile Florescu va trebui să contribuie implicit și la reabilitarea sofisticii. Firește că efectul acesta întâmpină greutăți mai mari, termenul având o inveterată sarcină exclusiv peiorativă, de care e mult mai grevat decât cel de „retorică”. „Ceea ce putem afirma însă fără teamă este faptul că perioada de constituire a retoricii ca
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
caracterizată de modificarea structurală a polis-urilor cauzată de prăbușirea aristocrației gentilice. Această transformare radicală a dat naștere la noi concepții despre lume, om și educație, și exponenții lor au fost sofiștii. Oricâte contradicții s-ar putea identifica în mișcarea sofistică, este imposibilă separarea ei de ascensiunea demos-ului pe care îl reprezintă pe plan cultural” (V. Florescu, op. cit., p. 29-30). Atacurile lui Socrate contra sofiștilor (deși, ca metodă de argumentare, el era de cele mai multe ori un strălucit sofist, iar de
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Clientela sofiștilor era în mod cert oligarhică, iar vederile lor politice nu puteau fi cu totul ostile acestei pături” (op. cit., p. 30). Observația aceasta, desigur incontestabilă în ordine de fapt, nu-mi pare că diminuează deloc caracterul totuși „demotic” al sofisticii, afirmația principală din text a lui V. Florescu rămânând perfect validă. Faptul că învățământul sofiștilor nu era accesibil în cea mai mare măsură decât cercurilor oligarhice și că sofiștii făceau parte socialmente din sau erau primiți de aceste cercuri, împărtășind
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
dialectic, in actu, prin acțiunea lor practic esențială mai mult decât prin aparența lor momentană. Sper că toate aceste considerații, cu eminentul ajutor al lui V. Florescu, au putut să încredințeze pe cititor că folosim aici termenii de „sofist” și „sofistică” liberați de toată sarcina peiorativă cu care le grevează o mai mult veche decât dreaptă întrebuințare. Stăruim foarte mult asupra acestui fel de înțelegere, pentru că nu dorim deloc să facem afirmații paradoxale și mai puțin încă să scandalizăm. Nu socotim
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cinste să pornim. Ținem totuși să precizăm, așa cum am mai făcut-o cu o altă ocazie, că un sofist nu este, cum îndeobște se crede, un autor de sofisme, ci un sophos, adică un înțelept, un știutor, un ingenios. Arta sofistică fiind formal arta de a argumenta orice, oferă mijloacele de a argumenta de preferință teze juste, după cum retorica fiind arta de a susține formal orice cauză, oferă mijloacele de a le susține de preferință pe cele drepte. DESPRE NEGATIVISM Ca să
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
lui Alfons al V-lea la Neapole î1435), latinist nepereche autor al Eleganțelor limbii latine î1435-1444) - îi știe pe Cicero și pe Quintilian aproape pe de rost... -, profesor de retorică la Roma î1450), Lorenzo Valla ar putea jongla cu preceptele sofistice și ar putea convinge ca un bun scolastic. Refuză însă să facă așa ceva și preferă îndemnul, dincoace de rațiune sau dincolo de ea, la o credință necesară și suficientă. Acest angajament creștin se manifestă din plin în Dialog asupra liberului arbitru
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
condiția fericirii, și nici măcar o posibilă cale de acces la ea. Fericirea înseamnă viața în armonie cu tine însuți, pacea, seninătatea, liniștea sufletului care nu știe ce-i aceea tulburare. De fapt, să extrapolăm puțin: dacă banii câștigați prin activitatea sofistică îți permit să scapi de dureri, necazuri sau suferințe, iar apoi să accezi la acea stare în care trăiești în acord cu tine însuți - expresia îi aparține -, atunci de ce nu? Această faimoasă concordie se obține atunci când ești condus doar de
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
modern, hedonismul anarhist și umanismul egalitarist. Sunt tot atâtea manifestări ale geniului, care justifică în mod cert uitarea totală pe care autorii de istorii ale ideilor, dar și filosofii de profesie au lăsat-o să învăluie această figură majoră a sofisticii, indiscutabil, dar și a filosofiei grecești în totalitatea ei... Ansamblul acestor afirmații se articulează în jurul unei idei cât se poate de clare și precise: natura și legea - physis și nomos - se opun într-un mod absolut antinomic. Cele două se
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
serii de genul întâi, al doilea și al treilea, atâtea detalii asupra speciilor și a caracterelor - încât este de înțeles tăcerea lui Protarh, care asistă la un curs emfatic, sub forma unei demonstrații de putere verbală formală și de eficacitate sofistică. Tâmp, naiv, prost și tăcut, Protarh trebuie să se împace și cu apărarea - virtuală! - a unei teze reducționiste și caricaturale. El reprezintă imperativul categoric hedonist: plăcerea se identifică cu binele. Astfel încât el aduce mărturie în favoarea vieții fericite. Aici, plăcerea apare
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]