104 matches
-
magnetic al atomului de argint putea avea doar două valori distincte, bine precizate. Momentul magnetic al atomului de argint pus în evidență în acest experiment era totodată momentul magnetic al unicului electron aflat în pătura externă a atomului, fiindcă datele spectroscopice (explicate ulterior de principiul de excluziune) indicau că momentele magnetice ale electronilor din păturile interioare se compensează. Experimentul nu putea fi efectuat cu un fascicul de electroni: aceștia, având sarcină electrică diferită de zero, ar fi suferit o deviere datorită
Experimentul Stern-Gerlach () [Corola-website/Science/329167_a_330496]
-
ulterior semănau oarecum cu giganții gazoși, iar William Herschel, descoperitorul planetei Uranus, a inventat termenul de „nebuloasă planetară” pentru ei, cu toate că, așa cum știm acum, ele sunt foarte diferite de planete. Natura nebuloaselor planetare a fost necunoscută până la apariția primelor observații spectroscopice la mijlocul secolului 19. William Huggins a fost unul dintre primii astronomi care au studiat spectrul optic al obiectelor astronomice folosind o prismă pentru a le dispersa lumina. Observațiile lui asupra stelelor au arătat că spectrele lor constau dintr-un continuu
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
Tranzițiile de electroni de la aceste niveluri în ionul de oxigen (O sau OIII) dau naștere liniei de 500.7 nm. Aceste linii spectrale, care pot fi văzute numai în gaze cu densitate foarte mică, sunt numite linii interzise. Astfel observațiile spectroscopice au arătat că nebuloasele erau alcătuite din gaze extrem de rarefiate. După cum se discută mai jos, stelele din centrul nebuloaselor planetare sunt foarte fierbinți. Cu toate acestea, luminozitatea lor este foarte mică, fapt care sugerează că ele trebuie să fie foarte
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
ele trebuie să fie foarte mici. Numai odată ce o stea își epuizează tot combustibilul nuclear poate să se plieze într-un asemenea volum mic; astfel nebuloasele planetare au ajuns să fie înțelese ca fiind ultimul stadiu în evoluția stelară. Observațiile spectroscopice arată că toate nebuloasele planetare se extind, astfel apărând ideea că ele au fost cauzate de straturile exterioare ale unei stele care au fost aruncate în spațiu la sfârșitul vieții sale. Spre sfârșitul secolului 20 îmbunătățirile tehnologice au ajutat la
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
cu o precizie foarte slabă. Pentru foarte puține nebuloase planetare apropiate determinarea distanțelor prin măsurarea "paralaxei de expansiune" este posibilă: observațiile de înaltă rezoluție luate la distanță de câțiva ani vor arăta extinderea nebuloasei perpendicular cu linia vizuală, în timp ce observațiile spectroscopice asupra Efectului Doppler vor arăta viteza expansiunii în linia vizuală. Comparația dintre expansiunea unghiulară și velocitatea derivată a expansiunii va releva distanța până la nebuloasă. Dezbaterea despre cum poate fi produsă o asemenea gamă de forme nebulare reprezintă un subiect controversat
Nebuloasă planetară () [Corola-website/Science/307281_a_308610]
-
ei Alcor, de mărimea stelară cinci, formează o pereche fizică cu steaua Mizar și se află la o distanță unghiulară de 12' de aceasta. Mizar este atât stea dublă vizuală cu instrumente astronomice mai apropiate (14”), cât și stea dublă spectroscopică. Numele popular al acestei constelații este „"Carul Mare"”. Ursa Mare este poate cea mai cunoscută constelație; cele șapte stele principale ale asterismului, ce alcătuiesc oiștea și fața "Carului Mare", au aproximativ aceeași strălucire.<br> Deoarece este ușor de recunoscut, pe
Ursa Mare () [Corola-website/Science/298750_a_300079]
-
un sistem de canioane și falii uriașe, rezultatul expansiunii interiorului său în decursul evoluției. Ca și ceilalți mari sateliți ai lui Uranus, Titania s-a format probabil dintr-un disc de acreție care a înconjurat planeta după formarea ei. Analizele spectroscopice în infraroșu efectuate între 2001 și 2005 au relevat prezența gheții și dioxidului de carbon la suprafața Titaniei, ceea ce a sugerat că satelitul deține o atmosferă bogată în dioxid de carbon cu o presiune la suprafață de aproximativ 10 miimi
Titania (satelit) () [Corola-website/Science/304018_a_305347]
-
lui Saturn, arată că ea constă din proporții aproximativ egale de gheață și de alte componente dense; cele din urmă ar putea fi rocă sau materiale ce conțin carbon, inclusiv compuși organici grei. Prezența apei înghețate este susținută de observațiile spectroscopice în infraroșu efectuate în anii 2001-2005, care au relevat gheață cristalină la suprafața satelitului. Liniile de absorbție ale gheții sunt puțin mai pronunțate la atmosfera frontală a Titaniei decât pe cea posterioară. Este situația opusă celei întâlnite la Oberon, unde
Titania (satelit) () [Corola-website/Science/304018_a_305347]
-
determine dacă Eta Carinea este un sistem binar; dacă este, să se descopere componentele sale; să se descopere cauzele minimului de spectroscopie și mecanismul de funcționare și să se înțeleagă relația (dacă există) cu marea explozie din secolul 19. Monitorizările spectroscopice a Etei Carinae au arătat că o emisie de linii se repetă precis la fiecare 5.52 ani, iar acest lucru se intamplă de decenii. Emisiile radio ale stelei și intensitatea radiațiilor-x, se repetă de asemenea în timpul acestor evenimente. Aceste
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
vânturile solare, iar poate după aceea întâlnesc un al doilea vânt și trec prin unda de șoc. Cantitatea absorbită depinde de dimensiunile undei de șoc a primului vânt. Absorbția este limitată și de presiunea magnetică a primului vânt. Primele observații spectroscopice efectuate în Peru, în 1892 și 1903 au evidențiat o serii de linii spectrale de absorbție, dar cu puține indicații asupra emisiei, aceste linii spectrale de absorție ulterior au devenit mai slabe și apoi au dispărut, în timp ce liniile de emisie
Eta Carinae () [Corola-website/Science/315185_a_316514]
-
Pătratul din Pegas" / Marele pătrat din Pegas. 51 Pegas, o stea din constelație, este prima stea asemănătoare cu Soarele descoperită și care are o planetă care o gravitează! IK Pegas este candidată ca cea mai apropiată supernovă de Soare. Analizele spectroscopice asupra lui HD 209458 b, o planetă extrasolară în constelația Pegas, este prevăzută ca fiind prima evidență a apei atmosferice în afara Sistemului Solar, în timp ce și planetele ce orbitează steaua HR 8799 tot din constelația Pegas sunt primele care pot fi
Pegas (constelație) () [Corola-website/Science/298783_a_300112]
-
la asfințit”. Prezența unei atmosfere semnificative a fost suspectată de către astronomul spaniol Josep Comas Sola, care a observat un limb întunecat distinct pe Titan în 1903 și a fost confirmată de Gerard P. Kuiper în 1944 pe baza unei tehnici spectroscopice care a estimat o presiune parțială atmosferice a metanului de ordinul a 100 de milibari (10 kPa). Observațiile ulterioare din anii 1970 au arătat că cifrele lui Kuiper au fost subestimate semnificativ; abundența de metan în atmosfera lui Titan fiind
Titan (satelit) () [Corola-website/Science/304016_a_305345]
-
scumpe și grele încât a fost, din punctul de vedere tehnic și economic, impracticabil de a le folosi. Comparativ cu luneta astronomică, avantajele telescopului sunt: Telescopul optic poate fi utilizat atât pentru observarea directă, cât și pentru cercetări fotografice sau spectroscopice . La perfecționarea telescopului au contribuit, printre alții, Isaac Newton, Laurent Cassegrain, James Gilbert Baker, W. Herschel, J. Herschel, Foucault, Bernhard Schmidt, George Willis Ritchey, Henri Chrétien, Dmitry Dmitrievich Maksutov / Dmitri Dmitrievici Maksutov. Telescopul optic cu cel mai mare obiectiv din
Telescop () [Corola-website/Science/304738_a_306067]
-
de xenon (formula 60). Primii doi oxizi sunt niște explozibili foarte puternici și agenți oxidanți la fel de puternici, iar ultimul, dioxidul de xenon, reportat doar în 2011, are numărul de coordinare egal cu patru. Cationi de formula 61 au fost găsiți în linia spectroscopică a argonului solid. formula 68 Capacitatea gazelor nobile de a forma combinații chimice cu alți atomi este însă limitată, la ora actuală se cunosc compuși ai Kr, Xe și Rn și numai legăturile cu fluor și oxigen sunt stabile. Recent, a
Xenon () [Corola-website/Science/304622_a_305951]
-
external cavity quantum cascade lasers first commercialized in 2006. iar cele cu cavitate externa în 2006. Ieșirea optică de mare putere, gama de reglaj și funcționarea la temperatura camerei fac ca laserele cuantice în cascadă să fie utile pentru aplicații spectroscopice, precum teledetecția gazelor și a poluanților din atmosferă și din mediul înconjurător, precum și securitatea casnică. Acestea pot fi folosite și pentru controlul vitezei de croazieră a vehiculelor în condiții de vizibilitate redusă, pentru radare de evitare a coliziunii, pentru controlul
Lasere cuantice în cascadă () [Corola-website/Science/329610_a_330939]
-
2.617 metri ai săi, este cel de-al doilea vârf că înălțime a lanțului montan Santa Rita, care la rândul sau face parte din grupul montan dispersat Madrean Sky Islands. Activitățile de cercetare includ captare de imagini și studiul spectroscopic al corpurilor cerești precum planete, stele, nebuloase, galaxii și grupuri de galaxii, precum și astronomia radiației gamma, respectiv cea a radiației cosmice. În anul 1966, au început lucrările de construcție a locației majore a observatorului, cea localizată la joasă altitudine, la
Observatorul astronomic Fred Lawrence Whipple () [Corola-website/Science/322265_a_323594]
-
sunt dublu degenerate, corespunzător celor două valori formula 52; face excepție starea cu formula 53, care e nedegenerată. Nivelul nerelativist cu număr cuantic principal formula 54 se despică în "n" componente de structură fină, după cum arată tabelul următor, în care e utilizată notația spectroscopică nl. Datele experimentale privitoare la structura fină a nivelelor de energie ale atomilor hidrogenoizi sunt în substanțial acord cu aceste rezultate, însă acordul nu e perfect. În 1947, Willis Lamb și Robert Retherford au detectat o diferență între energiile stărilor
Ecuația lui Dirac () [Corola-website/Science/333893_a_335222]
-
frecvența percepută a undelor sonore emise de sursele ce se îndepărtează de observator. Deși observarea acestor deplasări spre roșu are multe aplicații terestre (de exemplu, radarul Doppler și radarele auto), deplasările Doppler spre roșu sunt utilizate în special în astrofizica spectroscopică pentru a determina mișcarea relativă față de Pământ a obiectelor astronomice îndepărtate. O formulă a deplasării spre roșu relativistă (și aproximarea sa newtoniană) se utilizează atunci când spațiul-timp este izotrop. Atunci când devin importante efectele gravitaționale, deplasarea spre roșu trebuie calculată folosind teoria
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
pe scară unghiulară mare în radiația cosmică de fundal (efectul Sachs-Wolfe). Deplasarea spre roșu observată în astronomie se poate măsura fiindcă spectrele de emisie și de absorbție ale diverselor specii atomice sunt caracteristici distinctive și bine cunoscute, calibrate prin experimentele spectroscopice efectuate în laboratoarele de pe Pământ. Când se măsoară deplasarea spre roșu a diverselor linii de emisie și absorbție ale unui singur obiect astronomic, "z" rezultă a fi remarcabil de constant. Deși obiectele îndepărtate pot fi ușor neclare și cu liniile
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
de lungimi de undă și deoarece tehnica se bazează pe multe presupuneri asupra naturii spectrului sursei de lumină, erorile pentru acest gen de măsurători pot fi de până la δ"z" = 0,5, și ele sunt mult mai nesigure decât cele spectroscopice. Fotometria, însă, permite cel puțin o caracterizare calitativă a deplasării spre roșu. De exemplu, dacă un spectru similar cu cel solar ar avea o deplasare spre roșu de "z" = 1, el ar fi cel mai strălucitor în infraroșu decât în
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
observate sunt aproape întotdeauna în legătură cu vitezele fizice de-a lungul direcției de observare. Observarea acestor deplasări spre roșu și spre albastru au permis astronomilor sa măsoare vitezele și să parametrizeze masele stelelor ce orbitează împreună cu alte stele în sistemele binare spectroscopice, metodă utilizată pentru prima oară în 1868 de astronomul britanic William Huggins. Analog, deplasările spre roșu și spre albastru mici detectate în măsurătorile spectroscopice ale unor stele individuale sunt una din modurile în care astronomii au reușit să pună în
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
sa măsoare vitezele și să parametrizeze masele stelelor ce orbitează împreună cu alte stele în sistemele binare spectroscopice, metodă utilizată pentru prima oară în 1868 de astronomul britanic William Huggins. Analog, deplasările spre roșu și spre albastru mici detectate în măsurătorile spectroscopice ale unor stele individuale sunt una din modurile în care astronomii au reușit să pună în evidență și să măsoare prezența și caracteristicile sistemelor planetare din jurul altor stele. Măsurătorile deplasărilor spre roșu în detaliu fin sunt utilizate în helioseismologie pentru
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
care la rândul său relevă curba de rotație a Căii Lactee. Au fost efectuate măsurători similare și la alte galaxii, cum ar fi Andromeda. Ca unealtă de diagnosticare, măsurătorile deplasării spre roșu reprezintă una dintre cele mai importante metode de măsurări spectroscopice din astronomie. Cele mai îndepărtate obiecte prezintă deplasări spre roșu mai pronunțate, corespunzător legii lui Hubble. Cea mai mare deplasare spre roșu observată, corespunzătoare celei mai mari distanțe în spațiu și celui mai îndepărtat moment de timp de emisie, este
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
viteza de expansiune a universului a început să crească. În prezent, obiectele cu cele mai mari deplasări spre roșu cunoscute sunt galaxiile și obiectele ce produc explozii de radiații gamma. Cele mai sigure date despre deplasarea spre roșu sunt cele spectroscopice, și cea mai mare deplasare spre roșu confirmată spectroscopic la o galaxie este cea a lui IOK-1, cu o deplasare de z = 6,96. Mai puțin sigure sunt deplasările Lyman, dintre care cea mai mare o are galaxia A1689-zD1 cu
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]
-
În prezent, obiectele cu cele mai mari deplasări spre roșu cunoscute sunt galaxiile și obiectele ce produc explozii de radiații gamma. Cele mai sigure date despre deplasarea spre roșu sunt cele spectroscopice, și cea mai mare deplasare spre roșu confirmată spectroscopic la o galaxie este cea a lui IOK-1, cu o deplasare de z = 6,96. Mai puțin sigure sunt deplasările Lyman, dintre care cea mai mare o are galaxia A1689-zD1 cu z = 7,6 cea de pe locul doi având formula 24
Deplasare spre roșu () [Corola-website/Science/316908_a_318237]