54 matches
-
de defor- mare al decadentismului, inversiunea, pe care Gilbert Durand îl recupera printre cele șase miteme constitutive. Cei care doresc să afle cum Caragiale devine „contempo- ranul nostru”, apelând la metafora oglinzii, trebuie să țină cont de acest prim efect specular pe care oglinda operei îl oferă. Cum spuneam, el nu este decât primul dintr-o serie. Asemeni acelor oglinzi de bâlci care fac amuzamentul curioșilor, oglinda operei este una deformatoare, este o oglindă strâmbă, în care ceea ce este „onorabil”, expresie
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
precis cu spiritul secolului la jumătatea căruia se născuse.” Deplasarea de accent ne situează în miezul problemei, și anume „contemporaneitatea” căreia omul, dar mai ales opera îi servesc drept interpretant. În acest caz, nu este vorba doar de un efect specular sau de un dispozitiv mimetic, ci de unul hermeneutic. Cu o intuiție pe care o vom discuta puțin mai încolo, Ioana Pârvulescu sesizează ecartul care desparte deopotrivă opera și autorul de timpul său. Cu alte cuvinte, dacă gradul zero al
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
informației de ziar, gradul zero al cotidianității, revendică acest plasament estetic. Însă realismul lui Caragiale nu este unul genuin, inocent, el devine prin deformare o reflecție asupra a ceea ce-l con- stituie, asupra resorturilor care fac din limbaj un spațiul specular încărcat de ambiguități și reflexe stranii. Să ne întoarcem însă la antiromantismul funciar al scriitorului ! Sensibilitatea romantică face loc simbolismului, ea însă continuă prin epigoni mult timp după ce „ultimul mare romantic” se stinge din viață în 1889. Însă sensibilitatea romantică
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
statut nefavorabil. Cum din aceeași rădăcină, imag-, derivă și noțiunea de imaginar, pare să fi fost o consecință directă faptul că și ea, cea din urmă, a fost văzută în general depreciativ în raport cu cunoașterea. Pentru că solicită analogia, dar și lipsa, specularul sau abaterea, imaginația ajunge în gândirea platoniciană un instrument de decupaj și de ierarhizare, într-o negociere continuă a "lucrurilor posibile", a prezenței și a absenței. Înțelegerea imaginației și a imaginii s-ar afla, "strategic, în inima platonismului" (Védrine 21
Uitarea Romei: studii de arheologie a imaginarului by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]