KorAP: Find »[drukola/base=spițer & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...9 >

203 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241

soseau cu sufletul la gură. Scânteierea din ochii lor era dovada unui răgaz pe la vreun han, profitând de confuzia creată. Strânse din dinți pentru a-și Înfrâna Înjurăturile care Îi urcaseră pe gâtlej. 3 În aceeași zi, pe la miezul zilei Spițerul părea bucuros să Îl revadă. — Îmi dau seama că te-ai reînsănătoșit, messer Durante. Așa cum ți-am promis, spuse el cu o mândrie prost disimulată. Iar așa cum ți-am promis și eu, revin să te omagiez și să reînnoiesc vechea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Încă o dată pentru asta. A avut același efect și asupra celorlalți care s-au folosit de el? — Ce vrei să spui? Întrebă Teofilo, dintr-o dată circumspect Îndărătul cordialității sale. — Ambrogio, meșterul din Como. Nu a recurs și dânsul la licoare? Spițerul lăsă să se scurgă câteva momente Înainte să răspundă. Da, firește, zise el apoi, ca și când ceva i-ar fi revenit În amintire. — Era și dânsul afectat de o durere insuportabilă? Întrebă Dante. Încă o dată, Teofilo nu răspunse imediat. Apoi Încuviință

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
să se confrunte cu operele mărețe și să se mistuie În această Încercare. Pentru mine, a fost o bucurie că i-am putut fi de folos. Îmi este tare drag. — Cum l-ai cunoscut? Întrebă Dante, frapat de faptul că spițerul vorbea despre mort fără nici o emoție. Oare nu era la curent cu crima? — Face parte din micul cerc al celor care Îmi sunt tovarăși de când am ajuns În orașul dumitale. Oameni de studiu, de a căror prietenie mă consider onorat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
din ideile moderne și să supun puțina mea știință aprecierii științei voastre, reluă Dante. De altminteri, ar fi destul de nepoliticos din partea uneia dintre autoritățile supreme ale Comunei să nu aducă un omagiu bărbaților care se Încumetă să dea strălucire Florenței. Spițerul rămase tăcut preț de câteva clipe, mijindu-și ochii. Câteva clipe care lui Dante i se părură prea lungi. Dar mai apoi pe chip i se deschise acel zâmbet cordial pe care Îl mai văzuse, ștergând masca felină de cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
fusese ucis În timp ce se afla la lucru pentru Studium. Dar, se mai gândi el, poate că doar puținătatea simțurilor noastre ne Împiedică să recunoaștem trama urzită Îndărătul aparentului hazard al evenimentelor. Ar fi vrut să Îl mai Întrebe ceva pe spițer, dar mai Înainte prefera să reflecteze. Va mai fi vreme, mai târziu. Ieșind, se mai opri o dată În dreptul ușii. — Messer Teofilo? — Spune, rogu-te. — Ce e În poțiunea dumitale, magicul chandu? — Nu știu, messer Alighieri. Cine mi-a dăruit-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
de piața de dimineață. Tocmai se gândea să plece când un glas Îl opri. — Vino, messer Alighieri, pe aici! Ia loc În cel de al Treilea Cer! Poetul se răsuci. În stânga lui, În colțul cel mai din fund al sălii, spițerul, șezând printre alți bărbați, se ridicase În picioare și Îl saluta cu brațul, făcându-i semn să se apropie. Dante se Îndreptă Într-acolo cu o Încetineală studiată. Voia ca mișcările să Îi fie impregnate de acea gravitas pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Până În acea zi, nu i se mai Întâmplase niciodată să găsească o atât de precisă corespondență Între speciile de animale și diferitele caractere omenești, despre care citise În cărțile anticilor. Grupul acela eterogen constituia, așadar, societatea Înțelepților despre care vorbise spițerul. Probabil că nu erau mulți asemenea Înțelepți la Florența, și totuși nici unul dintre chipurile acelea nu Îi era cunoscut. Trebuie că erau străini, ca Teofilo, se gândi el, trecându-i În revistă. — Cât de bucuroși suntem cu toții să te putem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
la Florența, și totuși nici unul dintre chipurile acelea nu Îi era cunoscut. Trebuie că erau străini, ca Teofilo, se gândi el, trecându-i În revistă. — Cât de bucuroși suntem cu toții să te putem vedea aici, messer Durante, Îl scutură glasul spițerului, care apoi li se adresă celorlalți: Alighieri, poetul. Maestru și prieten al meu. Dante se feri cu un semn. La rigoare, nu ar fi avut dreptul la titlul de maestru, Întrucât nu desfășurase niciodată vreo activitate În Învățământ. Dar, În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
invitație, messer Teofilo. Și pentru tovărășia voastră, căreia sper că nu Îi voi displăcea. — Ce tot spui, maestre! Va fi o cinste pentru noi toți să pătrundem În intimitatea domniei tale, Începând cu cel ce se află imediat la dreapta. Spițerul arătă spre un bărbat Înalt și bine legat, care depășea cu mai bine de o palmă capetele tuturor celorlalți. Ochii blânzi ai câinelui Îi luceau pe chip, pe sub pleoapele greoaie. — Augustino di Menico, filosof natural, cunoscător al celor mai ascunse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
fi acordat, cu siguranță, o sală la San Piero. Sau capitulul vreunei mânăstiri... I se păru că surprinde o iute privire de Înțelegere Între cei de față. — Dacă vei avea răbdare o clipită, vei Înțelege de Îndată, messer Alighieri, zise spițerul arătând spre fundul sălii, unde vânzoleala părea să se Întețească. De câteva momente se auzea un sunet firav de darabană, lent și senzual, acompaniat de freamătul metalic al unor mici țimbale de bronz. O figură feminină Își făcuse apariția, În mijlocul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
din lemn, izbite ritmic de mese. O muzică ce, din când În când, o acoperea pe cealaltă. Dante Îndreptă spre Teofilo o privire Întrebătoare. — Ea e Antilia, dansatoarea care a dus până la Roma faima tavernei lui messer Baldo, Îl lămuri spițerul, cuprins și el de o bruscă surescitare. Poetul privi În jur. Care va să zică, spelunca aceea era renumită până la Roma? În ce se transforma orașul lui? Nu Florența lui, ci orașul celălalt, necunoscut, ivit pe nepusă masă În afara centurii vechilor ziduri, un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Își Înmuie degetul În cupă, unde mai rămăsese niște drojdie de vin, și trasă pe masă literele scrijelite pe zidul bisericii. Apoi se opri dintr-o dată. Un fragment al viziunii provocate de leacul cel misterios pe care Îl avea de la spițer se suprapusese peste amintirea a ceea ce văzuse În biserică. Un amănunt pe care mintea lui trebuie că Îl surprinsese pe neștiute, sugerându-i-l În vis, dar care acum apărea În toată lumina certitudinii. În timp ce era Încă zguduit de această

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
ne faci cinstea. Eram nerăbdători să aflăm concluziile dumitale asupra problemelor pe care le-am discutat seara trecută, zise el după ce Îi făcuse loc lângă dânsul. Dacă acestea există. Lui Dante Îi păru că surprinde o nuanță ironică În glasul spițerului. Era pe punctul de a-i răspunde cu aceeași monedă, dar Cecco d’Ascoli i-o luă Înainte. De ce, prieteni, vreți ca prețuitul nostru oaspete să ne vorbească despre un subiect atât de neplăcut, când soarta ne dăruiește privilegiul de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
bazinul din piatră, cu efigia lui lugubră. O urmărise pe Antilia fără să ia seama pe unde umbla, concentrându-și Întreaga atenție ca să nu se lase descoperit. Abia acum Își dădea seama Încotro Îl purtase, căci zărea În depărtare prăvălia spițerului. Văzând-o cum Își Încetinește pașii, se opri. Pentru prima oară o zări uitându-se În jur, ca și când ar fi fost Îngrijorată că cineva i-ar fi putut iscodi mișcările. Din fericire, chiar În momentul acela trecea o căruță Încărcată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
de unde. — Mulți? — Da, tare mulți. Blestemații! Dante se rezemă de pilastru, respirând adânc pentru a-și potoli agitația, iar apoi Își deschise drum prin mijlocul gloatei, spre tavernă. În prag, Teofilo avea aerul că Îl aștepta. Intră hotărât, urmat de spițer, care se dăduse la o parte pentru a-l lăsa să intre. Întrucât Împrejurările deciseseră În locul lui, acum avea să o interogheze pe femeie. Își roti cu repeziciune privirile În jur, căutând-o. — Unde e... — Antilia? Pe ea o cauți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
de afară și mi s-a părut mai prudent să plece fără să bată la ochi. Cunoști condiția ei deosebită, riscurile... Poetul Încuviință din cap. Avea senzația că Teofilo Îi ascunde ceva. Ce căuta aici? Întrebă el deodată, fixându-l. Spițerul părea să reflecteze asupra unui răspuns, ca și când ar fi vrut să măsoare cu precizie adevărul pe care voia să Îl introducă În propriile cuvinte, cu aceeași meticulozitate cu care calcula dozele amestecăturilor sale. Ceea ce toată lumea caută În prăvălia mea, zise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
ca În fiecare punct al său să experimenteze infinita bucurie a iluminării, zise Dante distrat, ca și când ar fi repetat o lecție. Se gândea la Antilia. Jocul acela de aluzii Îl deranja. Deschise gura pentru a-l pune la punct pe spițer, Însă acesta i-o luă Înainte. — Și totuși, messer Durante, nu crezi că Algos este zeul care stăpânește peste Pământ? Nu pentru el luptăm, iubim, construim și murim? Chiar domnia ta confirmi acest lucru, urmând cuvântul lui Aristotel: dacă primul cer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Poetul ridică din umeri. Nu Îi ardea să se adâncească Într-o dispută teologică, la ora aceea. Era convins că Teofilo inițiase acea polemică doar pentru a-i distrage atenția de la femeie. — Antilia ți-a cerut medicamentul acela al dumitale? Spițerul izbucni În râs. Părea să fi redevenit, dintr-o dată, petrecărețul din tavernă. — Se numește chandu... Oh, nu, nimic atât de grav. Căuta doar un săpun de calitate, care să Îi priască pentru frumusețea pielii. Dar, cine știe, poate că pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Nimic din ceea ce Îi spunea Teofilo nu i se părea de bun simț. Antilia se Îndreptase spre prăvălie Îndată după ce ascultase predica lui Bruno. — Deunăzi mi-ai spus că leacul dumitale e compus din cinci elemente. Chiar nu le cunoști? Spițerul avu o tresărire imperceptibilă. Ochii Îi fugiră instinctiv spre casa de fier, ca și când ar fi vrut să se asigure că e bine Închisă. — Compoziția lui e secretă, messer Durante, zise el pe un ton evaziv. Dumneata i-ai experimentat efectele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
ți-l fi sustras. Spui că eu Însumi Îi pot estima valoarea. Așa e, și consider că această valoare e una extremă, astfel Încât ar putea determina pe cineva la omucidere, pentru a și-l Însuși. Sau pentru a-l apăra. Spițerul părea dintr-o dată preocupat. — Oare nu cu el Îi prostește messer Bruno pe discipolii cultului său profan, din care faci parte și dumneata? Îl presă Dante. — Doar nu te gândești... bâigui celălalt. — De ce nu m-aș gândi? Teofilo mai șovăi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
parte și dumneata? Îl presă Dante. — Doar nu te gândești... bâigui celălalt. — De ce nu m-aș gândi? Teofilo mai șovăi preț de câteva clipe, iar apoi Își ridică brusc mâna dreaptă, cu degetele aranjate după semnalul de recunoaștere al Artei spițerilor. — Auxilium peto, exclamă dânsul. Era formula prin care un confrate Îi cerea ajutor altuia. Dante repetă mecanic acest gest, silit să respecte jurământul care Îl lega: — Auxilium fero, răspunse. Acum, Sprovieri părea Îmbărbătat. Îl apucă de un braț, strângându-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
poți Încredința pentru câtăva vreme? — Desigur, messer Alighieri, răspunse celălalt Întinzându-i-l. Crezi că poți descoperi de unde provine? Priorul nu răspunse. Mintea Îi era deja În altă parte, În timp ce se Îndepărta de prăvălie fără măcar să-l fi salutat pe spițer, cu o involuntară nepolitețe. Se simțea surescitat de dezvăluire și de noile perspective pe care aceasta le deschidea. Teofilo Îl urmă până În prag, fără să scoată nici el o vorbă. Apoi se grăbi să Închidă ușa prăvăliei, după ce se asigurase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
cap. Fixa cutia de abanos care zăcea Încă pe tejghea. Nu am spus nimic, adăugă Teofilo cu un freamăt În glas. Când... când ai de gând să pleci? Ea continua să tacă. — Aș putea să vin și eu cu dumneata? Spițerul se apropie și ridică mâinile până când Îi atinse umerii. Ea Îi urmărea impasibilă mișcările. Bărbatul Începu să dezlege șireturile care Îi Închideau rochia, dezvăluindu-i Încetul cu Încetul trupul arămiu. 13 20 iunie, În cursul dimineții — Negustori blestemați. Oameni de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Îl ferea de ridicol. Era frica. Ochii apăreau injectați de sânge, iar partea de chip vizibilă sub coif era de o paloare spectrală. — Vino repede. Încă un cadavru. — De cine e vorba? exclamă Dante. — Lângă Porta Romana, prăvălia meșterului Teofilo, spițerul. Poate că el e mortul. — Poate? Ce Înseamnă asta? — Trebuie să vezi cu ochii dumitale, Îți spun. E la fel ca data trecută. Dante făcu un gest de supărare. I se părea că retrăiește noaptea de la San Giuda. Se ridică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Îndată Îl recunoscu. Trupul se afla dinaintea cuptorului de cărămidă, cu gâtul atârnat de unul din lanțurile lampadarului. Poate că era, Într-adevăr, Teofilo. Hainele erau ale lui, iar inelul ce Îi Împodobea degetul arătător părea și el să aparțină spițerului. Abia acum, când vedea cadavrul, Înțelese perplexitatea lui Bargello. Capul Îi era acoperit de o scursură gălbuie. Pe jos, În apropiere de cadavru, zăcea răsturnat un cazan din cupru În care se zăreau resturile materialului folosit pentru crimă: ceară de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]