74 matches
-
slăvesc, dar cum poci să Îndrăznesc? Iscusit aș trebui să fiu, să poci zugrăvi Chipul tău care dă rază soarelui, și-l luminează. Oi putea oare vreodată...” Iubirea, va să zică, este un soare pe care nu-l poți privi În față. Stihuitorului nu-i rămîne decît posibilitatea de a slăvi oftînd și de a medita la slabele-i mijloace de expresie (dar cum poci să Îndrăznesc?). Din nou refuzul ca o maximă calificare. Retragerea din fața obiectului ca expresie a intensității sentimentului. Amuțirea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
neîntrerupt, a lacrimilor-pîraie, a ochilor-lasouri sau a ochilor-săgetători. Obiectul acestei mitologii (femeia) rămîne și la Alecu nedeterminat, ascuns În spatele unei pasiuni puternice și abstracte. Rucsandra sau Elenca n-au o identitate materială, sînt schimbătoare, năluci și, Încercînd să le determine, stihuitorul prinde urma unei umbre. Iată acest gînd anxios, de esență aproape metafizică la foarte pămînteanul și mulțumitului de sine Alecu Văcărescu: „Nici Într-un fel nu te-apuc Că ești chiar ca un năluc, Și aidoma ca luna Ce să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Zvăpăiatul Alecu devine cicălitor, tună Împotriva „fățăriilor”, denunță pe cei care Își bat joc „pintr-ascuns” și caută să strice mai curînd pe inocenta femeie. Sfătuiește pe inocentă să nu facă nici o mișcare „făr d-a face cercetări”, ceea ce dovedește că stihuitorul are obsesia păcatului și că fixează iubirea pe temeliile morale ale sincerității: „Să aibă prieteșug Curat, fără vicleșug.” Apare bănuiala, văzînd argumentele lui Alecu, că totul este o scamatorie de profesionist al iubirii. Moralismul lui este, În orice caz, suspect
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lui. Iancu este un moștenitor spiritual fără complexe, spiritul lui este robust și firea sociabilă. Are prieteni și laudă prieteșugul, n-are, În orice caz, acel sentiment de solitudine În cultură (dat de lipsa modelelor culturale) pe care-l aveau stihuitorii de dinaintea lui. Actul de a serie trece pe primul plan. Cu Alecu ne aflăm Încă În faza oralității, a cîntecului. El zice versurile sau pune un intermediar să le zică. Acest mesager este, de regulă, lăutarul. CÎntecul are o destinație
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Împlinesc dacă poemul place. Cu alte cuvinte, dacă lîngă funcțiile practice dinainte, există și alta de ordin estetic. Pentru ca mesajul să fie primit, versurile trebuie să fie frumoase și sincere, să respecte, altfel zis, două din condiții fundamentale ale poeziei. Stihuitorul Învață o retorică pentru a fi la Înălțimea acestei misiuni. Intră, negreșit, În hotărîrea de a scrie bine și un sentiment de onoare. Obiectul erotic este, de cele mai multe ori, disputat de mai mulți pretendenți și, pentru a cîștiga, stihuitorul trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
poeziei. Stihuitorul Învață o retorică pentru a fi la Înălțimea acestei misiuni. Intră, negreșit, În hotărîrea de a scrie bine și un sentiment de onoare. Obiectul erotic este, de cele mai multe ori, disputat de mai mulți pretendenți și, pentru a cîștiga, stihuitorul trebuie să facă proba unei mari devoțiuni. Devoțiunea lui este versul frumos. Un vers cît mai savant și mai convingător, mai sincer Îndurerat și mai bine sunător. Atît de puternic este acest spirit de galanterie la petrarchiștii noștri Încît retorica
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
erotic de pînă la Eminescu, compune Meșteșugul stihurilor românești pentru a instrui și a face plăcere unei „preacinstite cucoane”. Pentru ca versurile lui să fie Înțelese mai bine, pentru ca plăcerea să fie mai mare și (detaliu nemărturisit!) efectul lor mai puternic, stihuitorul Întocmește (compilează) o retorică pe care o ilustrează cu versuri proprii. Stihurile au fost scrise ca să zugrăvească patimile sufletului, retorica a fost Învățată (furată) de la ochii preacinstitei doamne. Erosul provoacă, așadar, nu numai poezia, dar și prozodia: „Laudele cu care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
limbajului. În limba aspră a lui Conachi aceste două repere sună astfel: „dascăl și povățuitor adevărat trebuie să fie auzul și obiceiul după care se vorbește” (s.n.) Se va vedea din versurile citate mai jos că auzul nu Înșală pe stihuitor, dar obiceiul limbii s-a schimbat Între timp. Rămîne simțirea (patima) nediminuată, neintimidată de potopul de nenorociri căzute pe capul ei. Ea inventează mereu poezia, Întemeiază ființa, provoacă scrisul. Scriitura nu este, la Conachi, gratuită, poetul nu scrie niciodată (cel
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
schimbă des, Conachi are o vocație inepuizabilă de a intimiza obiectul erotic, de a-l asuma rapid. Zulnia este, ca Beatrice, imaginea pură a iubirii lui. LÎngă Zulnia există În versuri Anica, Casandra, Lucsandra, Elenco, Marioara, Marghioala, Smărăndița, față de care stihuitorul arată aceeași patimă și aceeași jale. Conachi face să se creadă că iubirea Îi este de fiecare dată chinuitoare (adică profundă) și neprefăcută. Și are, pînă la un punct, dreptate: obiectul, indiferent de natura lui, provoacă o pasiune care se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
eliberatoare. O eliberare care-l duce Însă mereu, se va vedea, pe marginea prăpastiei. A trăi la hotarul neantului a devenit pentru poetul erotic un mod obișnuit de existență. Scriitura erotică are și asemenea implicații neprevăzute de ingeniosul, rafinatul, prefăcutul stihuitor. Amărăciunea, priveliștea morții, chinul mistuitor dau o stare favorabilă scrisului. Numai de la un anumit grad de jale Conachi pune mîna pe pană. Liniștea, bucuria sufletului nu par a-i fi prielnice. Se plînge mereu de focul ce Îl arde, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pune mîna pe pană. Liniștea, bucuria sufletului nu par a-i fi prielnice. Se plînge mereu de focul ce Îl arde, dar nu scrie decît cînd vîlvătăile focului sînt mai mari și chinurile mai adînci. Liniștea, dacă există, paralizează talentul stihuitorului. Sporul la scris Îi vine cînd se deschide În fața lui priveliștea durerii. Și dacă este o mulțumire, o Împăcare a spiritului, acestea nu pot fi decît În scrierea care eliberează și afundă, totodată, sufletul, seduce obiectul și Înlănțuie și mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se revendică dintr-o simbolistică mai profană. Simbatiea este, poate, agapé, mai puțin latura spirituală, dragostea se oprește la el În pragul emoției. Există, cu toate acestea, În poemele lui ecouri din mitologie, din filozofia veche, din lirica trubadurilor, vaietele stihuitorului ne trimit mereu la Biblie, Însă toate aceste elemente nu par a determina iubirea ca pasiune. Denis de Rougemont, studiind literatura erotică a occidentului**, propune o mytanalyse bazată, În esență, pe gruparea tuturor situațiilor, formelor pe care le ia dragostea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
combină, cum se poate ușor temarca, formele philiei grecești cu formele sensibilității erotice trubadurești. Într-un arhetip recunoaștem pasiunea de ordin spiritual, În altul platonismul, În tipul emoțional se ascunde Afrodita Pandemos ș.a.m.d. Aplicînd-o, cu titlu experimental, la stihuitorii noștri, ce observăm? Că erosul lui Conachi stă sub semnul cupei, fiind, În esență, emotiv-depresiv, invadator și retractil, nostalgic (citește: plîngăreț, suspinător), cu Înclinații spre voluptatea durerii (mazochism prefăcut). Însă tristanismul se combină, la el, cum am arătat, cu donjuanismul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
exuberanța, bucuria simțurilor. O singură formă de exuberanță Îi este accesibilă: aceea a durerii. Pentru ca toate acestea să fie posibile, trebuie ca femeia să fie puțin Îndărătnică și crudă, dar cu Înțelepciune (duh) și grație (nuri). Afectînd pasiunea lui Tristan, stihuitorul nu are În realitate gustul morții, perspectiva neantului nu-l seduce. Moartea nu-i adevăratul său scop. El vrea mereu să moară, fiind sigur că la sfîrșitul poemului Înviază. Moartea este o metaforă utilă În mîinile lui, un instrument de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cele de inspirație patriotică, în care autorul, în aceeași limbă greoaie, provincială, invocă „timpii fericiți” de demult și cugetă cu tristețe la „românul cel decăzut”. Jalea pentru „națiunea” lui, accesele de exasperare, amărăciunea persistentă ar lăsa să se întrezărească în stihuitorul bihorean un depresiv. Unele poezii, puse pe muzică, s-au cântat o vreme. Dintre acestea, La vin, creația cea mai populară a lui S., în versiunea ei melodică, îi atrăsese atenția lui Mihai Eminescu. Repere bibliografice: Eugeniu Potoran, Poeții Bihorului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289660_a_290989]
-
cette analyse, îl faut préciser que, dans l'acception de Blaga sur la création littéraire, " tălmăcire " a aussi le sens d'exprimer, extérioriser des sentiments, révéler șes pensées sous une forme poétique. À ce titre, nous voulons rappeler le poème Stihuitorul (Le poète), dans lequel Blaga compare l'effort du poète à la démarche traductive, en avouant que, chaque fois qu'il écrit un poème, îl ne fait que " traduire " le chant murmuré par son cœur.983 Dans ce cas, le
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
chez leș nouveaux lecteurs. Mais une fois élaborée, la traduction s'institue comme un produit autonome, qui coexiste avec l'original.1148 Nous voulons remarquer, au passage, que la métaphore du " chant du cœur " du poète nous évoque le poème Stihuitorul (Le poète) de Lucian Blaga.1149 La figure est employée cette fois dans un ouvrage de sémiotique. Le fragment ci-dessus concentre la vision traductive de Paul Miclău. Comme elle est directement liée à la complexité du signe, la traduction de
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
acte blasphématoire : " Îl y a donc bien, on l'aura amplement compris, quelque prétention quasi-sacrilège à décider de traduire dans une langue autre que roumaine le chant murmuré à Blaga par son cœur "1228. Îl s'agit, certes, du poème Stihuitorul (Le Poète), dans lequel Blaga compare l'effort de création poétique à une démarche traductive.1229 La traduction du chant intime traduit, à son tour, par Blaga, mènerait à la poésie en abyme, c'est à dire à la création
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
ne décline pas (1978 : 597). → Veturia Drăgănescu-Vericeanu donne au titre Cuvinte către față necunoscută din poartă une forme trop longue en français : Paroles pour la jeune fille inconnue qui reste à la porte (1974 : 223). → Le titre du poème emblématique Stihuitorul, traduit par Jean Poncet et Paula Romanescu par Le poète (Poncet, 1996 : 228 ; Romanescu, 1998 : 85), est interprété par Veturia Drăgănescu-Vericeanu comme Le versificateur (1974 : 261). Cette solution est maladroite, parce que le nom " versificateur " a des connotations péjoratives, ce
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
1998 : 84) ; " Numai astfel stihul are un temei/să se-mplinească și să fie floare. Țel est l'unique fondement sur quoi le vers peut s'accomplir et se faire fleur. ") " Autrement le vers pourrait-il des couleurs/Recréer la fleur ? " (Stihuitorul/Le poète) (Romanescu, 1998 : 85). Parmi leș solutions de traduction exposées ci-dessus, quelques-unes contribuent à accroître la poéticité du texte d'arrivée. Pourtant, dans la majorité des cas, le travail interprétatif de cette traductrice mène à un écart sémantique et
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
résultat un poème qui est, à la fois, le même et différent du poème source. Și nous admettons cela, l'adage Traduttore traditore devra être retravaillé je crois que Traduttore creatore est beaucoup plus adéquat. " Notre traduction. 757 Lucian Blaga, Stihuitorul (Le poète), traduction de Jean Poncet, în Jean Poncet (dir.), Lucian Blaga ou le chant de la terre et des étoiles, hors-série de la revue Sud, articles de G. Astalos, E. B. Steiciuc et alii, Sud, Marseille, 1996, p. 228 (texte source
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
980 V. Lucian Blaga, Opere, vol. III: Tălmăciri, op. cît. 981 V. URL: http://dexonline.ro/definiție/tâlmaci, consulté le 9 janvier 2011. 982 V. URL: http://dexonline.ro/definiție/tălmăcire, consulté le 9 janvier 2011. 983 V. Lucian Blaga, Stihuitorul (Le poète), traduction de Jean Poncet, în Jean Poncet (dir.), Lucian Blaga ou le chant..., op. cît., p. 228. (Texte source în Lucian Blaga, Operă poetica, Humanitas, Bucarest, 2010, p. 456.) 984 V. Lucian Blaga, " Faust și problema traducerilor " (" Faust
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
leș moyens à lui c'est une œuvre personnelle la traduction un poème : le poème de ce poème-là. C'est nous qui soulignons. 1148 Paul Miclău, Signes poétiques, op. cît., p. 230. C'est nous qui soulignons. 1149 V. Lucian Blaga, Stihuitorul (Le poète), în Opera poetica, op. cît., p. 456. 1150 Paul Miclău, Signes poétiques, op. cît., p. 252. 1151 La " systématisation " fait référence à la destruction des villages roumains pendant leș dernières années de totalitarisme instauré par le régime communiste
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]
-
1226 Ibid. 1227 Ibid. 1228 Idem, p. 58. C'est nous qui soulignons. 1229 V. Lucian Blaga, Poetul (Le poète), traduction de Jean Poncet, în Jean Poncet (dir.), Lucian Blaga ou le chant..., op. cît., p. 227 et Lucian Blaga, Stihuitorul, în Lucian Blaga, Operă poetica, op. cît., p. 456. 1230 Jean Poncet, " Oser traduire Blaga ", în Leș marches insoupçonnées, op. cît., p. 57. 1231 Ibid. C'est nous qui soulignons. 1232 Ibid. C'est nous qui soulignons. 1233 Ibid. C
[Corola-publishinghouse/Science/1467_a_2765]