378 matches
-
unui enunț, perspectiva relațiilor sintactice prin care verbul guvernează un câmp semantico-sintactic, care asigură funcționarea enunțului ca unitate de comunicare finită, verbele se disting în funcție de o trăsătură lexico-gramaticală, componentă a planului lor semantic: tranzitivitatea. Gramatica Academiei (și gramaticile curente) interpretează tranzitivitatea verbelor din perspectivă sintactică; se disting două categorii de verbe, în funcție de capacitatea lor de a primi complement direct; sunt tranzitive verbele care pot primi complement direct: „Purtăm fără lacrimi / O boală în strune.” (L. Blaga); sunt intranzitive verbele care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
complement direct; sunt tranzitive verbele care pot primi complement direct: „Purtăm fără lacrimi / O boală în strune.” (L. Blaga); sunt intranzitive verbele care nu admit complement direct: „Și mergem de-a pururi / Spre soare apune.” (L. Blaga) Atât conceptul de tranzitivitate, cât și raportul dintre tranzitivitate, planul semantic al verbului și structura enunțului (în planul expresiei și în plan semantic) impun o interpretare mai complexă, cu luarea în atenție atât a dimensiunii sintactice, cât și a dimensiunii semantice în organizarea și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
care pot primi complement direct: „Purtăm fără lacrimi / O boală în strune.” (L. Blaga); sunt intranzitive verbele care nu admit complement direct: „Și mergem de-a pururi / Spre soare apune.” (L. Blaga) Atât conceptul de tranzitivitate, cât și raportul dintre tranzitivitate, planul semantic al verbului și structura enunțului (în planul expresiei și în plan semantic) impun o interpretare mai complexă, cu luarea în atenție atât a dimensiunii sintactice, cât și a dimensiunii semantice în organizarea și funcționarea textului lingvistic. Având punct
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cel mai adesea în exterior, într-un subiect (sintactic sau numai semantic), semantica verbului își caută o limită externă, un punct de sosire, prin care se fixează și care totodată determină semantica și sintaxa enunțului în funcție de prezența acestei trăsături lexico-gramaticale; tranzitivitatea este o componentă semantică permanentă a verbului (realizată pozitiv sau realizată negativ), preexistentă înscrierii acestuia într-un context sintactic, dar îi condiționează verbului și îi orientează poziția și rolul în desfășurarea relațiilor și în dezvoltarea funcțiilor sintactice. Principiile necesar și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
orientează poziția și rolul în desfășurarea relațiilor și în dezvoltarea funcțiilor sintactice. Principiile necesar și suficient pe care se întemeiază funcția de comunicare și cunoaștere a limbii determină și condiționează în primul rând din punct de vedere semantic-ontologic, din perspectiva tranzitivității, poziția și funcționarea verbului în structura enunțului sintactic. Conceptul de tranzitivitate implică, într-o complementaritate absolută semantică-sintaxă, ideea unui transfer - condiție a realizării unui tot semantic: transferul acțiunii verbale dinspre punctul de plecare (subiectul) spre un punct de sosire cerut
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactice. Principiile necesar și suficient pe care se întemeiază funcția de comunicare și cunoaștere a limbii determină și condiționează în primul rând din punct de vedere semantic-ontologic, din perspectiva tranzitivității, poziția și funcționarea verbului în structura enunțului sintactic. Conceptul de tranzitivitate implică, într-o complementaritate absolută semantică-sintaxă, ideea unui transfer - condiție a realizării unui tot semantic: transferul acțiunii verbale dinspre punctul de plecare (subiectul) spre un punct de sosire cerut și asumat ca un complement necesar. Rămân înafara tranzitivității verbele nepredicative
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Conceptul de tranzitivitate implică, într-o complementaritate absolută semantică-sintaxă, ideea unui transfer - condiție a realizării unui tot semantic: transferul acțiunii verbale dinspre punctul de plecare (subiectul) spre un punct de sosire cerut și asumat ca un complement necesar. Rămân înafara tranzitivității verbele nepredicative, lipsite de conținut semantic autonom, și verbele impersonale absolute, autosuficiente sub aspect semantic. Acestea din urmă intră uneori în relații sintactice care generează complement direct, dar aceste situații nu sunt definitorii; complementul direct nu reprezintă limita exterioară, punctul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
intră uneori în relații sintactice care generează complement direct, dar aceste situații nu sunt definitorii; complementul direct nu reprezintă limita exterioară, punctul de sosire și încheiere a acțiunii verbale, ci doar un obiect pasiv aleatoriu: M-a nins. Rămân înafara tranzitivității și expresiile verbale impersonale care exprimă stări atmosferice, momente temporale: a fi toamnă, târziu, a fi frig, cald etc., și expresiile corespunzătoare marcate, prin dativ, de trăsătura + uman: a-i fi frig, a-i fi cald, precum și verbele impersonale relative
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
etc., și expresiile corespunzătoare marcate, prin dativ, de trăsătura + uman: a-i fi frig, a-i fi cald, precum și verbele impersonale relative: a-i conveni, a-i plăcea etc. Celelalte verbe se grupează în două clase, în funcție de prezența sau absența tranzitivității: • verbe intranzitive • verbe tranzitive 1. Verbe intranzitive Sunt intranzitive verbele al căror plan semantic se definește pe deplin în interiorul relației cu un subiect; în consecință, nu au nevoie de un complement semantic secundar și, de aceea, nu guvernează relații sintactice
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbului regent: a (nu)-i păsa, a (nu)-i arde etc.: „De astăzi nu-mi mai pasă / Că cea mai dulce-ntre femei / Mă lasă.” (M. Eminescu) Nu-i mai arde de nimic. Verbe cu dublă tranzitivitatetc "Verbe cu dubl\ tranzitivitate" Verbele tranzitive admit, în general, un singur complement direct (care poate fi un complement simplu, un complement multiplu: „Eu iubesc vânatul, jocul” (M. Eminescu); o propoziție completivă: „Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s-o culci?” (M. Eminescu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cer, de aceea, două complemente: un complement al obiectului acțiunii (termenul poartă trăsătura semantică - uman) și un complement al destinatarului (beneficiarul) acțiunii (termenul lexical prin care se realizează se caracterizează prin trăsătura semantică+ uman). Complinirea semantico-sintactică a verbelor cu dublă tranzitivitate se realizează în două variante: • prin două complemente directe; mai ales verbe didactice: a asculta, (Profesorul (1) îl ascultă (1) pe elev (2) conjugarea verbului.), a învăța, a întreba, a ruga, a sfătui etc.: „Și de-aceea de azi-nainte
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a conferi, a promite, a făgădui etc.: „Ți-aș da pământul în bucăți / Să-l faci împărăție.” (M. Eminescu) Observații: Cea mai mare parte din verbele limbii române își au fixată poziția la una din clasele definite de specificul realizării tranzitivității. Există, însă, o serie de verbe care se caracterizează prin poziții variabile, fie în funcție de diferite componente ale planului lor semantic, fie în funcție de semantica termenului complement, fie în mod aleatoriu: un verb este intranzitiv, ca verb subiectiv: „Adormind de armonia / Codrului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau figurat: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind.” (M. Eminescu) b. Raportul dintre planul semantic al verbului și planul semantic al termenului prin care se realizează funcția de complement poate determina situarea verbului în clasa verbelor cu tranzitivitate simplă sau în clasa verbelor cu dublă tranzitivitate (complement direct + complement indirect; ambele complemente prezintă aceeași trăsătură semantic-ontologică: + uman /- uman: a despărți, a rupe, a desprinde, a compara, a confrunta etc.: Ei au despărțit copiii. I-au despărțit pe copii
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
departe vezi albind.” (M. Eminescu) b. Raportul dintre planul semantic al verbului și planul semantic al termenului prin care se realizează funcția de complement poate determina situarea verbului în clasa verbelor cu tranzitivitate simplă sau în clasa verbelor cu dublă tranzitivitate (complement direct + complement indirect; ambele complemente prezintă aceeași trăsătură semantic-ontologică: + uman /- uman: a despărți, a rupe, a desprinde, a compara, a confrunta etc.: Ei au despărțit copiii. I-au despărțit pe copii de părinții lor. Au opus cunoașterea prin artă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
subiectul (care poate rămâne subînțeles) și predicatul. șEuț mă recunosc. șsubiectț șpredicatț Observații: Sintagma este suficientă în această structură pe baza a trei termeni. Un al patrulea termen - complement semantic al verbului - este posibil numai în cazul verbelor cu dublă tranzitivitate: șEuț mă întreb care este sensul vieții. Subiect Predicat ¬ Complement direct Morfemul poate fi reluat, redundant, prin forma lungă, accentuată a pronumelui reflexiv, ca variantă specială de complement (direct) intern, pentru a dezvolta diferite valori stilistice: „Pân’ce-oi simți
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
activ/pasiv: Problema s-a știut (a fost știută) de toți./ Toți au știut problema. O comportare similară caracterizează verbul a-și aminti (și locuțiunea a-și aduce aminte), fără însă ca subiectivitatea asigurată de pronumele reflexiv să-i anuleze „tranzitivitatea”, impusă de nevoia descrierii unor limite exterioare sferei subiectului, ceea ce și face ca sintagma diatezei dinamice să cuprindă trei termeni obligatorii. La diateza dinamică, în semantica verbului coexistă trăsătura „subiectiv” cu trăsătura „obiectiv”: El își amintește (de) anii copilăriei. șsubiectț
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin conținutul lor lexical - asigurat uneori printr-un prefix - implică dezvoltarea unui sens sintactic de reciprocitate sau asociere: a conlucra, a conversa, a dialoga, a semăna (cu cineva) etc. Diatezele reflexivă și reciprocă sunt dezvoltate numai de către verbe tranzitive cu tranzitivitate directă și nu de toate; nu admit reflexivul verbe precum a abroga, a contesta etc., dar și verbe care cer substantive (pronume) cu trăsătura semantică „+ uman”: a asista, a anunța, a condiționa, a ancheta etc. Nu admit diateza reflexivă verbele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
opozițiilor categoriale în care intră, în funcție de structura sintactică a textului, realitatea extralingvistică pe care categoria o interpretează sau de raportul pe care îl stabilește locutorul, între realitatea extralingvistică și interpretarea ei lingvistică. Concomitent cu componenta semantică lexico-gramaticală (genul, la substantive, tranzitivitatea, la verbe etc.), unitățile lexicale poartă în structura lor (în plan semantic și în planul expresiei deopotrivă), și în interiorul sistemului lexical, anterior actului lingvistic concret, o componentă gramaticală. În alți termeni, realitatea „obiectului” extralingvistic este interpretată lexical de pe o anumită
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
complement semantic (după cel realizat ca subiect), pentru că au nevoie de împlinirea celui de-al doilea gol semantic, prin satisfacerea celei de-a doua valențe libere: „Răni ducem - izvoare / deschise subt haină.” (L. Blaga) În structurile cu verbe caracterizate prin tranzitivitate directă, împlinirea câmpului semantico-sintactic se realizează prin complement direct, realizat prin diferite tipuri de constituenți: • simplu: „Înviați-vă dar graiul / Ruginit de multă vreme.” (Al. Mateevici) • dezvoltat: Nu are pe cine chema. • multiplu: „Ei doar au stele cu noroc / Și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
nici loc / Și nu cunoaștem moarte.” (M. Eminescu) • propozițional: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată.” (M. Eminescu) „Aștept să îmi apună ziua și zarea mea pleoapa să-și închidă și să răsară-n mine stelele...” (L. Blaga) Verbele cu tranzitivitate indirectă determină împlinirea câmpului semantico-sintactic pe care-l generează și guvernează prin complement indirect: Au vorbit numai despre călătoria la Cernăuți. Orașul și regiunea Cernăuți au aparținut de drept românilor. S-a descotorosit foarte repede de el. A abuzat fără
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
generează și guvernează prin complement indirect: Au vorbit numai despre călătoria la Cernăuți. Orașul și regiunea Cernăuți au aparținut de drept românilor. S-a descotorosit foarte repede de el. A abuzat fără scrupule de ceea ce îi mărturisisem. Verbele cu dublă tranzitivitate dezvoltă câmpuri semantico-sintactice prin realizarea concretă, concomitentă, a două variante semantico-sintactice ale funcției de complement: • două variante de complement direct: Am rugat-o pe Maria (1) să vină de Crăciun (2). • două variante de complement indirect: I-am povestit (vorbit
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
impersonal: Îl neliniștea gândul de a trebui să plece chiar a doua zi. Infinitivul verbelor impersonale absolute realizează funcția de subiect și în relație cu verbe de aspect: A început a ploua. • complement (direct, indirect), dacă verbul este tranzitiv, cu tranzitivitate directă/indirectă: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării.” (M. Eminescu) • circumstanțial, indiferent de tipul de verb: „Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?” (M. Eminescu) • complement de agent, dacă are sens pasiv: Nu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
văzut eu răsărind/cum răsăreau domni sunând/cum suna pădurea de brazi * Caracteristicile verbale ale gerunziului determină dezvoltarea câmpului său semantico-sintactic prin funcțiile sintactice pe care le generează, indiferent de funcția pe care el însuși o realizează: • complement, în baza tranzitivității: „Pământul e-o moară deșartă / Cu larve cerșind-adăpost.” (T. Arghezi) • circumstanțial: „Știe oare ea că poate ca să-ți dea o lume-ntreagă, C-aruncându-se în valuri și cercând să te-nțeleagă Ar împlea a ta adâncime cu luceferi luminoși?” (M. Eminescu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
determinat de complement de agent: „Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii.” (M. Eminescu) „Să sărim în luntrea mică / Îngânați de glas de ape.” (M. Eminescu) Indiferent de tranzitivitatea verbului în care își are originea, participiul poate fi al doilea regent (poziția regentului verbal) pentru funcția de complement predicativ: „Și într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui (...) numai o picătură în raport cu nemărginirea?” (M.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbelor tranzitive este determinat în mod necesar de • complement direct: Acestea sunt povești de adormit copiii! Are o nouă metodă de descoperit loc de fântână. Dacă supinul intră în relație cu verbe întrebuințate impersonal sau cu expresii impersonale, indiferent de tranzitivitatea verbului în care își are originea, construcția sa - mediată de întreaga sintagmă - este reprezentată de funcția sintactică de subiect: Rămâne de văzut cine vine. Mai rămâne de venit Tudor. Este greu de stabilit ordinea/cine este primul. * Prin elipsă, supinul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]