KorAP: Find »[drukola/base=turanic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 2 3 4 ...9 >

223 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

cu ungurii aveau obligația de a lupta în fruntea trupelor. Originea turcică a sâmburelui comunității secuiești rămâne singura plauzibilă. Dacă admitem această origine a lor, sunt posibile trei ipoteze: 1. secuii sunt urmașii avarilor; 2. secuii sunt descendenții unei populații turanice; 3. secuii sunt succesorii triburilor cabare, desprinse pe la 830 din Imperiul chazarilor. Ultima ipoteză pare să fie cea mai plauzibilă, așadar secuii sunt urmașii cabarilor, desprinși din statul chazarilor.43 În ceea ce privește obârșia numelui de secui, trebuie precizat că acesta provine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și ungurii. Conform cronicilor rusești, cetele pecenege au ajuns în dreapta Dunării, după ce au străbătut regiunile extra-carpatice. Aceste teritorii fuseseră folosite de pecenegi și ca loc de trecere spre Panonia, unde căpeteniile ungare îi foloseau ca trupe auxiliare. Unele cete ale turanicilor (pecenegilor) au ajuns în solda ungurilor încă sub urmașii lui Arpad, în prima jumătate a secolului al X-lea. Dar între cele două etnii asiatice au existat și conflicte, astfel, sub regele Ștefan cel Sfânt, izvoarele au înregistrat un raid

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
incursiunilor lor în sudul Dunării. În urma victoriei bizantine (971), timp de o jumătate de secol nu mai știm nimic despre acțiunile pecenege la Dunărea de Jos. Abia în 1017, aflăm despre o încercare a bulgarilor de a-și asocia pe turanici (pecenegi) în tentativa de a opri ofensiva bizantină. Șirul invaziilor pecenege se reia în 1027 și a continuat în 1032, 1034, 1035 și 1036. Aceste invazii aveau o rază largă de acțiune și evidențiază întărirea potențialului militar al călăreților nomazi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pecenegi) în tentativa de a opri ofensiva bizantină. Șirul invaziilor pecenege se reia în 1027 și a continuat în 1032, 1034, 1035 și 1036. Aceste invazii aveau o rază largă de acțiune și evidențiază întărirea potențialului militar al călăreților nomazi (turanici) așezați, în secolul al X-lea, în sudul Moldovei și în Muntenia. Atacurile lor prădalnice s-au întrerupt, ca urmare a unui tratat de pace cu Bizanțul, dar cu prețul unor mari stipendii plătite acestora, cf. lui Skylitzes. În același

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bula de aur" a sașilor (Andreanum) din 1224, între privilegiile acordate coloniștilor germani se afla și dreptul de a folosi "pădurea românilor și pecenegilor" (silva Blacorum et Bissenorum)-toponimele ce amintesc pe pecenegi sunt numeroase în Transilvania. Dar alte triburi turanice (pecenege), rămase mai departe în ținuturile extra-carpatice, au continuat incursiunile în Ungaria (Transilvania), ultima a avut loc în 1068. Cronicarul Simon de Keza o atribuie în mod corect pecenegilor, în timpul regelui ungar Solomon (1063-1074). Trebuie să precizăm că și după

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai jos). Dealtfel, ei nu puteau rămâne oricum în sudul Rusiei, din cauza presiunii cumanilor, și au fost siliți să se refugieze la Bizanț. În 1143, pecenegii sunt menționați alături de cumani și franci între populațiile ce prădau apusul Imperiului. Rămășițele hoardelor turanice (pecenege) s-au refugiat în Ungaria, unde cronicile latine vorbesc despre un "duce al cumanilor" fugit în oastea regelui Ștefan II, după "măcelul împăratului"-victoria lui Ioan II asupra pecenegilor sau cumanilor.5 Sosiți în regiunile noastre, la începutul secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regele Ștefan cel Sfânt a luptat cu pecenegii în Transilvania. P. P. Panaitescu, după ce precizează că stăpânirea pecenegilor se întindea de la Don până la zonele deluroase ale Siretului, spune că ei s-au stabilit în Câmpia munteană, în Bărăgan (termenul este turanic), în regiunea opusă Dârstorului. Pecenegii sosiți la Dunăre erau împărțiți în triburi, fiecare din ele avea în frunte pe căpetenia lui ereditară. Dintre triburile pecenege, unul se afla în vecinătatea Bulgariei, în Muntenia, iar altul în vecinătatea Ungariei, probabil în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au supus împăratului sau s-au refugiat în nordul Dunării. Un cronicar bizantin susține că ei au fost primiți de un cneaz rus. Uzii refugiați în nordul Dunării s-au unit cu uzii rămași în stepele nord-pontice și cu alți turanici, și au intrat mai târziu în componența "tichiilor negre". După înfrângerea din 1065, grupuri de uzi s-au reîntors și s-au stabilit și în Câmpia Dunării (Bărăgan), unde continuau să sălășluiască și cete de pecenegi.7 Cumanii Un alt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
intrat mai târziu în componența "tichiilor negre". După înfrângerea din 1065, grupuri de uzi s-au reîntors și s-au stabilit și în Câmpia Dunării (Bărăgan), unde continuau să sălășluiască și cete de pecenegi.7 Cumanii Un alt popor migrator turanic instalat la noi, după pecenegi și uzi, au fost cumanii. Etnogeneza lor încă nu este clarificată. Geografii arabi îi numesc pe cumani kâpciaci și conform acestora, ei constituiau ramura vestică a kinnekilor, de care s-au desprins în secolul al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se aflau în ținuturile de stepă de la apus de Nipru, de unde au pregătit alte atacuri. Prilejul pentru noi acțiuni ale cumanilor s-a ivit atunci când Tatos, stăpânitorul de la Dristra, a cerut sprijinul acestora împotriva Bizanțului. Din împrejurarea respectivă deducem că turanicii își aveau sălașele departe de Dunăre, așadar pe Nipru. Lipsiți de provizii, cumanii au cerut pecenegilor, participanți și ei la expediție, o parte din pradă, dar aceștia au refuzat, urmarea fiind atacul cumanilor asupra pecenegilor. Apoi cumanii au revenit la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prizonierilor pecenegi și a familiilor lor de către bizantini i-a înfricoșat pe cumani, care s-au retras în stânga (nordul) Dunării. Dar ei au rămas în preajma fluviului, iar la scurt timp după luptă s-a declanșat o nouă invazie. Principalele efective turanice care au pătruns în Imperiu, în preajma luptei din 1091, proveneau din bazinul Niprului, este semnificativă participarea la războiul cu pecenegii a unor căpetenii cumane, Tugarkan și Boniak, menționați și de Anna Comnena.8 În anii 1091-1092, cumanii au năvălit sub

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fiind atacat din nou-de pildă, în 1148, ca răspuns la atacul cuman, împăratul Manuel Comnenul îi urmărește în persoană la nord de Dunăre. În această împrejurare, în mâinile bizantinilor cade prizonier una din căpeteniile barbarilor (cumanilor), Lazăr, nume neobișnuit pentru turanici, de unde deducem că era un autohton supus cumanilor sau un nomad creștinat.9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei înfrâng armata bizantină și revin în nordul Dunării cu o pradă bogată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei înfrâng armata bizantină și revin în nordul Dunării cu o pradă bogată. La o vreme, a urmat altă năvălire, dar în urma sosirii trupelor imperiale, turanicii s-au retras în nord. Aceste invazii repetate, însoțite de jafuri, denotă întărirea grupurilor cumane aflate în nordul Dunării. În urma acestor atacuri, trupele bizantine ajung să fie conduse de ei, dovadă forța nomazilor turci. Forțele militare ale cumanilor din teritoriile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
latin de Răsărit. Datorită participării active la evenimentele tumultuoase din sudul fluviului, o parte din nomazii din câmpiile nord-dunărene s-au scurs (instalat) spre celălalt mal. Dar această infiltrare în teritoriile sudice nu s-a răsfrânt asupra forței militare a turanicilor rămași în stânga (nordul) Dunării, dimpotrivă, la începutul secolului al XIII-lea, se produce o activizare a inițiativelor războinice ale cumanilor împotriva vecinilor. În prima jumătate a secolului al XIII-lea, se intensifică atacurile cumane asupra Haliciului, ca și asupra Transilvaniei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Iar când, în 1213, comitele Ioachim de Sibiu a fost trimis în fruntea oastei la Vidin, căpeteniile cumane din Câmpia munteană s-au opus pătrunderii de forțe militare străine în teritoriile aflate sub dominația lor politică. Migrarea spre apus a turanicilor, în jurul lui 1220, s-a accentuat când stepele kirghize din vecinătatea răsăriteană a triburilor cumane au fost atacate de șahul Horezmului. Înfrângerile suferite de cumani erau doar începutul apusului puterii lor: în 1221, mongolii au pătruns la nord de Caucaz

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
învinse pe rând. Apoi forțele cumane s-au regrupat în stepele Donului și, în ciuda sprijinului cnejilor ruși, ele au fost învinse de Djebe și Subutai pe râul Kalka, în 1223. Retragerea temporară a mongolilor a amânat pentru un timp deznodământul turanicilor din stepele răsăritene. După înfrângerile suferite în acești ani, inițiativele militare ale cumanilor s-au redus complet în stepele din nordul Mării Negre și din nordul Dunării. Această stare de lucruri are drept cauză slăbirea potențialului militar și dorința lor de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de Gingis-han. Constituirea Imperiului mongol nu a fost urmarea unui șir de cuceriri întâmplătoare, ci a unui program și a unei viziuni precise. Mongolii, aspiranți la Imperiul universal, au dezvoltat o temă elaborată de alți dominatori ai stepei, turci sau turanici, tributari la rândul lor ideologiei civilizațiilor sedentare, chineză și iraniană, ca și influențelor creștine și budiste. Ca și predecesorii lor, mongolii se considerau (se credeau) chemați de o putere superioară (divină) "Cerul veșnic albastru" să înfăptuiască unitatea întregii lumi și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din cavaleria ușoară ce îngăduia deplasarea rapidă a trupelor lor, învăluirile și replierile surprinzătoare, de mare eficacitate. La acțiunile războinice participau toți bărbații, iar femeile mongole contribuiau la confecționarea echipamentului de luptă. Armatele mongole erau organizate precum cele ale nomazilor turanici, potrivit sistemului zecimal, în unități de 10, 100, 1000 și 10.000 de războinici, și doar în împrejurări speciale își sporea efectivele. În rândul trupelor de războinici mongoli domnea o disciplină de fier, care începea de la recrutarea și dispunerea pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tratat pe învinși: un foarte mare număr de cumani au fost exterminați (un adevărat măcel), după cronicarul Giovanni da Pian del Carpini. Cruzimea extremă a mongolilor a provocat un adevărat exod din Stepa Cumanilor (Deșt-i Kâpciak), o parte a turanicilor care nu au acceptat să se supună s-au refugiat spre Caucaz, sudul Dunării și Ungaria. Grupul cel mai numeros de cumani, apreciat la 40.000 de războinici, în frunte cu căpetenia lor Kuthen, a obținut permisiunea regelui Bela IV

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și statul bulgar. Dar se pare că ei controlau direct Bărăganul (sud-estul Munteniei), aflat în vecinătatea sudului Moldovei și nordului Dobrogei. În Bugeac (sudul Basarabiei) au fost descoperite complexe funerare din secolele XIII-XIV, cu ritul de înmormântare specific triburilor (popoarelor) turanice ale cumanilor, aserviți stăpânirii mongole. Dacă, pe de o parte, Hoarda de Aur a aservit politic teritoriile românești, pe de altă parte, aceasta a frânat tendințele expansioniste ale regatului Ungariei la sud și est de Carpați. Alți migratori După ce-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
populațiilor nomade de pecenegi, uzi, cumani și mongoli, trebuie să precizăm că, în teritoriile carpato-dunărene, s-au stabilit temporar și alte grupuri nomade mai puțin cunoscute. Berendeii. Menționarea lor în izvoare alături de triburile turce și analiza antroponimelor le evidențiază obârșia turanică. Apariția lor în Europa ca popor a rămas până acum o enigmă; a fost emisă ipoteza că ei au evoluat în sânul altor comunități turce, de unde s-au desprins ulterior ca un trib aparte. Există indicii că berendeii au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ei nu se puteau stabili în stepele nord-pontice, unde se aflau cumanii. Berendeii s-au deplasat în grupuri mici, de aceea prezența lor n-a fost înregistrată documentar sau au migrat înglobați de populații turce mai numeroase.20 Pe lângă triburile turanice nomade, în teritoriile carpato-dunărene, s-au infiltrat și grupuri izolate de turanici, cu o viață seminomadă: bulgarii răsăriteni și chazarii. Alături de bulgarii de pe Volga și de cei stabiliți la sud de Dunăre sub conducerea lui Asparuh, în secolul al VII

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Berendeii s-au deplasat în grupuri mici, de aceea prezența lor n-a fost înregistrată documentar sau au migrat înglobați de populații turce mai numeroase.20 Pe lângă triburile turanice nomade, în teritoriile carpato-dunărene, s-au infiltrat și grupuri izolate de turanici, cu o viață seminomadă: bulgarii răsăriteni și chazarii. Alături de bulgarii de pe Volga și de cei stabiliți la sud de Dunăre sub conducerea lui Asparuh, în secolul al VII-lea), alte triburi bulgare locuiau în nordul Mării Negre-la mijlocul secolului al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o populație de pribegi, hoinari. Faptul că se aflau în compania cumanilor și predilecția lor pentru zonele de stepă din nordul Mării Negre, care la începutul mileniului II erau locuite de populații turce, duce la concluzia apartenenței lor la familia popoarelor turanice.22 Simbioza româno-pecenego-cumană Cele două seminții turce, pecenegii și cumanii au locuit (stat) în regiunile noastre peste trei sute de ani, punându-și amprenta asupra istoriei românilor. N. Iorga vorbea, pe bună dreptate, despre simbioza româno-turcă (pecenego-cumană), arătând că românii, după

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
locuit (stat) în regiunile noastre peste trei sute de ani, punându-și amprenta asupra istoriei românilor. N. Iorga vorbea, pe bună dreptate, despre simbioza româno-turcă (pecenego-cumană), arătând că românii, după asimilarea slavilor, au ajuns la o conviețuire cu cele două populații turanice a căror dominație a durat câteva secole. Expedițiile împăraților de la Bizanț, care controlau malul stâng și care, începând de la Ioan Tzimiskes, au refăcut cetățile de la Dunăre, au beneficiat de ajutorul elementelor locale, românești. De la sfârșitul secolului al X-lea și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]