305 matches
-
renunțarea la problema intermedierii. Cerul inteligibil nu mai este înțeles ca o succesiune de cauze intermediare și astfel se instaurează, odată cu nominalismul, o distanță între Dumnezeu și natură, un „gol” care nu mai poate fi recuperat nici prin apelul la universalii, nici la sferele lui Aristotel. Dumnezeu este omnipotent în mod necondiționat și nemijlocit astfel încât poate interveni în orice moment și loc. În acest sens, Condamnarea episcopului Tempier face posibilă o nouă emfază asupra puterii absolute a lui Dumnezeu. Cel de-
William Ockham () [Corola-website/Science/299422_a_300751]
-
el conduce direct la nominalismul ockhamian, conform căruia se poate respinge orice principiu realist în explicarea lucrurilor, singurele realități acceptate fiind substanțele individuale și calitățile individuale. Nu există în realitate nimic „comun” indivizilor. De altfel, Ockham nu respinge numai realitatea universaliilor cum ar fi genurile sau speciile ci, împreună cu ele, toate „realitățile” care fuseseră desemnate prin categoriile aristotelice (cum spuneam, în afară de substanța primă și calitate). La acestea două, la substanță și calitate, se pot reduce toate celelalte. Nu există nici genuri
William Ockham () [Corola-website/Science/299422_a_300751]
-
este alcătuită dintr-un număr de indivizi izolați care nu au nimic în comun (și Ockham afirmă aceasta cu convingerea că respectă cuvântul lui Aristotel). Din moment ce realiștii eșuaseră în identificarea unui concept substanțial comun despre Dumnezeu și despre indivizi, deoarece universaliile totuși nu se aplică indivizilor (cum fusese cazul la Toma în "De ente et essentia", de exemplu, cu conceptul de esență), înseamnă că nu trebuie să evităm situația, mult mai la îndemână, conform căreia chiar nu avem un concept comun
William Ockham () [Corola-website/Science/299422_a_300751]
-
că, dacă au vreo realitate, termenii universali sunt în orice caz cuvinte sau nume. Aici trebuie căutată soluția și pentru aceasta trebuie să știm în ce constă limbajul. În "Summa Logicae", partea I , Ockham își exprimă poziția sa definitivă față de universalii după ce elaborează în prealabil teoria sa despre termenii orali, scriși și mentali, conform căreia universaliile nu ar fi decât niște nume vorbite sau scrise care stau pentru termeni mentali.
William Ockham () [Corola-website/Science/299422_a_300751]
-
trebuie căutată soluția și pentru aceasta trebuie să știm în ce constă limbajul. În "Summa Logicae", partea I , Ockham își exprimă poziția sa definitivă față de universalii după ce elaborează în prealabil teoria sa despre termenii orali, scriși și mentali, conform căreia universaliile nu ar fi decât niște nume vorbite sau scrise care stau pentru termeni mentali.
William Ockham () [Corola-website/Science/299422_a_300751]
-
mediu. Este vorba de opoziția dintre nominalism și realism. Prin nominalism se înțelege acea orientare care susținea că noțiunile generale sau categoriale (""universalia""), precum de exemplu "frumusețea", "binele", "viețuitoare" etc., nu ar fi decât nume ("nomina"). Invers, realismul susține existența universaliilor "ante rem", respectiv faptul că noțiunile își au existența pentru sine, în felul ideilor platonice. Nominalismul este un curent sceptic, care contestă existența specifică, particulară a abstracțiunii. Noțiunea lui de realitate coincide în mod necesar cu realitatea perceptibilă a lucrurilor
Realism (filozofie) () [Corola-website/Science/316822_a_318151]
-
în felul ideilor platonice. Nominalismul este un curent sceptic, care contestă existența specifică, particulară a abstracțiunii. Noțiunea lui de realitate coincide în mod necesar cu realitatea perceptibilă a lucrurilor, a căror individualitate reprezintă realul față de ideea abstractă. Prin opoziție, realismul universaliilor pune accentul realității pe abstract, pe idee, pe universal, situat înaintea lucrului ("ante rem"). În filozofia modernă, părerea cea mai răspândită asupra universaliior este exprimată de curentul denumit conceptualism, care admite că noțiunile generale sunt construite în conștiință, dar sunt
Realism (filozofie) () [Corola-website/Science/316822_a_318151]
-
-se că acestea fuseseră concepute În cadrul societăților occidentale. Astfel că mulți etnologi au Înfierat aplicarea lor În așa-numitele contexte „primitive”. Într-adevăr, cum să traduci Într-o cultură sistemele de credințe și de valori ale altei societăți, În absența universaliilor (În sensul pe care Îl dă Chomsky acestui termen)? Abundența descrierilor empirice și, dincolo de ele, multiplicitatea abordărilor tematice și teoretice nu pot transforma „științele despre om” În utopice „științe exacte”. Acestea pot totuși conlucra la elaborarea unei abordări mai „riguroase
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
specifice. Școala austriacă susține praxeologia ca „știință a tuturor genurilor de acțiune umană”, insistând asupra „acțiunilor reale ale oamenilor reali”. Apărător al subiectivismului, Ludwig von Mises (1949) face totuși distincția Între praxeologie și istorie: prima se referă la cunoașterea unor universalii și a unor categorii catalactice, structura logică a minții umane fiind universală (raționalism critic); cea de-a doua, calificată ca non-știință și incluzând deopotrivă istoria economică și antropologia, se concentrează asupra valorilor și judecăților de valoare, conținutul gândirii fiind variabil
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
cu un „etos” mai mult sau mai puțin distant sau apropiat, egalitar sau ierarhic, consensual sau conflictual, caracteristici ce se bazează pe un anumit număr de marcatori pertinenți. Până la urmă, aceste descrieri ar trebui să permită degajarea părții relative a universaliilor, precum și a variațiilor culturale În funcționarea unor astfel interacțiuni (Kerbrat-Orecchioni, 1994). Metoda de Învățare aplicată de Vincent Louis ia drept cadru pedagogic situațiile-problemă. Specialistul În didactică privește situația de comunicare interculturală ca pe un spațiu-problemă, iar interacțiunea ca pe o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
la specie. Critica noastră adusă relativismului radical se bazează În mare măsură pe ideea că ideea de umanitate trebuie să-și păstreze sensul deplin. Proiectul unei științe despre om presupune cercetarea proprietăților generale ale vieții sociale sau, dacă preferați, a universaliilor culturale. Această perspectivă este ilustrată În special de lucrările lui Sperber, pentru care explicarea variabilității culturale implică În mod necesar căutarea unor scheme mentale universale. Din această perspectivă, se pot cita studiile privind vocabularul culorilor, terminologiile de rudenie sau sistemele
[Corola-publishinghouse/Administrative/1934_a_3259]
-
fi prinse în jocuri analitice diacronice sau sincronice, în selectări de arii spațiale, de timpuri istorice sau de manifestări și atribute ce relevă fie coexistențe ce nu țin cont de bariere geografice sau temporale, fie succesiuni care iau forma unor universalii sociale. Să luăm ca referință Europa, cu Nordul și Sudul sau Estul și Vestul său. Există o diacronie europeană uniformă a modernității, indiferent de coordonatele geografice? Există sincronii deja constituite sau intens căutate? În cultura noastră, știm prea bine, s-
[Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
odată cu tratarea acestei probleme de către Sfântul Anselm (1033-1109), episcop de Canterbury, În lucrarea Proslogium. Multă vreme argumentul care Îi poartă numele a trecut neobservat, afirmându-și valoarea doar În secolul al XIII-lea, „Învățații vremii fiind prea ocupați cu problema universaliilor” - după cum ne informează Jacques Chevalier, În lucrarea mai sus amintită. Dar să privim mai Întâi acel fragment din textul amintit, În care se găsește concentrată Întreaga argumentație anselmiană asupra existenței lui Dumnezeu: „Deci, Doamne, tu cel care dai Înțelegerea credinței
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
din acest considerent, sunt zdruncinate din temelii convingerile ortodoxe ale poetului. Numinozitatea textului, imbricată peste deziluziile iubirii, îl împing inevitabil spre suicid. În fine, dacă potrivit lui Durand, numinozitatea relevă atributul unei opere de a recupera o întreagă mitologie (și, deopotrivă, universaliile culturale), atunci ne explicăm mai ușor de ce scrierile lui Camil Petrescu se pretează la comparații cu textele altor scriitori, fie ei autohtoni sau europeni. Originile numinosului se găsesc tot în categoria Sinelui. Lucru explicabil, de altfel, fiindcă am văzut mai
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Lunga și memorabila polemică între Maiorescu și Gherea, chiar dacă azi nici una dintre cele două poziții nu ne mai pare integral acceptabilă, a fost o confruntare serioasă de principii, profund justificată și necesară în cultura noastră. Tot așa, faimoasa „ceartă a universaliilor” din filozofia medievală (care nu a fost numai o dispută teologică) sau „la querelle des Anciens et des Modernes”. Acum câțiva ani, disputa dintre „călinescieni” și „anticălinescieni”, deși plecând de la poziții ce nu reprezentau adevărate opuneri teoretice, ar fi putut
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
a naufragiului poststructuralismului, În care tendința spre text - totul este semn - e Înlocuită de tendința spre ontologie - totul este sens. Aceasta nu Înseamnă, desigur, o Întoarcere la un esențialism de tip platonician, la ideea că ar exista niște realia, niște universalii ontologice de nezdruncinat care ne depășesc, ne transcend, dar din care noi derivăm. Mihaela Încearcă mai degrabă să găsească o modalitate de amplificare a conceptului de ficțiune (Într-un sens foarte larg, eventual până la cel de virtualitate pe care Îl
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
era privit drept interpretul decisiv, hotărâtor al textelor sfinte, „exegetul paradigmatic” prin definiție. În acest Verbum Dei întâlnim joncțiunea între experiență și autoritate. În afară de aceste modele, identificăm și alte exemple de autoritate și experiență: adevărul, tot ceea ce poate fi cunoscut, universaliile sunt autorități, pe când limba, semnificația, rațiunea, particularul reprezintă experiențe. De obicei autoritatea este superioară experienței, dar nu întotdeauna.76 Rolul social al personajelor feminine depindea în mod vizibil de bărbat. Ele erau fie fecioare, fie soții sau văduve. Femeile, în
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
și absurd. Din aceeași perspectivă, la Cezar Ivănescu s-au ivit câteva doine, spovedanii de o acută tristețe: Moartea peste tot, Dor de moarte, Bucuroasa moarte. Neliniștile lui Cezar Ivănescu, un damnat sui generis, sunt finalmente ale condiției umane: niște universalii; obsedante, ele se regăsesc, divers, la Novalis, la Baudelaire și la Rilke, la mulți alții. Prins în Labirintul singurătății, Octavio Paz dezvoltă (în eseul cu acest titlu) o constatare curentă: "Nașterea și moartea sunt experiențe ale singurătății; ne naștem singuri
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ideocrațiile, mă pot îndoi de zei și de idoli, dar nu de adevăr, care trebuie descifrat în marea carte a lumii, raportând fenomenele vizibile la legile invizibile. În regimul vizual, sau videocrație, pot ignora discursurile despre adevăr și mântuire, contesta universaliile și idealurile, dar nu valoarea imaginii. Axioma ei incontestabilă este locul comun al unei epoci. Ea comandă cu atât mai mult spiritele cu cât nu este concepută ca atare. Fiecare regim de autoritate se prezintă ca evident. Ceea ce ne face
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
să le vedem în direct). O întrebare simplă pentru mileniul următor: cum poți vedea bine în jurul tău fără să admiți, alături, dedesubt sau deasupra, niște "lucruri invizibile"? Nu numaidecât îngeri sau corpuri astrale. Realități ideale, mituri sau concepte, generalități sau universalii, imaterialități sau simboluri care nu vor avea niciodată traduceri vizuale posibile, fie ele și virtuale, într-un cyberspațiu. Cum pot exista un aici fără în altă parte, un acum fără un ieri și un mâine, un întotdeauna fără niciodată...? Mediologului
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
47 1.3.3. Deschiderea spațiului cultural și amplificarea imaginarului / 51 1. 4. Scolastica și raționalitatea imaginarului / 59 1.4.1. Interpretarea operei aristotelice și trecerea de la imaginarul rațional la cel pulsional / 59 1.4.2. Viziunea asupra existenței. Cearta universaliilor / 62 1.4.3. Logica și raționalitatea pură / 68 1.4.4. Despre suflet și începuturile umanismului / 71 1.4.5. Problema adevărului și dezvoltarea științelor naturii / 77 1. 5. Renașterea între pulsional și rațional / 83 1.5.1. Sinteza
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
relația cu natura și dezvoltarea științelor naturale. Astfel imaginea pe care o propagă filosofia aristotelică dacă inițial era de natură rațională, ulterior aceasta este sursă a pulsionalității și implicit a începuturilor de Renaștere. 1.4.2. Viziunea asupra existenței. Cearta universaliilor Dincolo de perspectivele teologice specifice imaginarului perioadei medievale se dezvoltă și o nouă imagine despre univers. Originea acesteia este filosofia greacă ce se inserează printre concepțiile teologice specifice creștinismului. Preluând tradiția iudaică s-a construit următoarea ierarhie a existenței: în primul
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
există. Prin urmare, există cu adevărat ceva decât care nu poate fi gândit ceva mai mare, căci nu poate fi gândit ca nefiind: și acesta ești Tu, Doamne Dumnezeul nostru"84. Această identitate dintre cele două universuri face din cearta universaliilor una dintre cele mai cunoscute controverse specifice Evului Mediu. Punctul de pornire a acesteia nu este doar textul lui Porfir cu privire la interpretarea universalului ci și semnificația acestora. Textul filosofului neoplatonic lasă deschisă problema universalului în general 85. Așa, de pildă
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
formă cât mai potrivită logicii cum au explicat cei vechi cele de mai sus și, mai ales, cum au făcut-o peripateticienii"86. Textul lui Porfir, nu numai că problematizează, dar și direcționează discursul spre câteva dintre variantele posibile privind universaliile. Aceasta devine problema fundamentală a unei părți importante a epocii medievale. Ea nu putea fi neglijată din cel puțin trei motive majore. Primul dintre motive este cel teologic: Dumnezeu, așa cum am văzut este "generalul" suprem, iar o concepție pur nominalistă
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
între cele două zone ale existenței ar putea fi privit ca o creație a minții omenești. Al treilea motiv este epistemologic, pentru că știința este cunoașterea generalului, iar inexistența acestuia determina o inconsistență logică a acesteia. Datorită acestor trei motive problema universaliilor era considerată prima dintre problemele ce trebuiau rezolvate pentru a se clarifica viziunea asupra cosmosului. Impactul acestei probleme își are originea în modul în care poate fi privită existență ca atare. Abélard atunci când analizează problema lăsată deschisă de Porfir identifică
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]