790 matches
-
iar dacă vi l-ați fi cumpărat ați fi putut să mi-l dați mie acum. Toți cei de la coadă sunt uimiți de complexitatea frazei formulate de Omar. Lionel e de-a dreptul complexat de logica marocanului. Îl bagă în vestibul și-i dă o hârtie de două sute de euro. — Ia banii, dar nu mai spune la nimeni. — Mai mult decât în visul meu, să vă răsplătească Dumnezeu, îi spune arabul și vrea să-i pupe mâna. Lionel încearcă să-și
Funeralii fericite! by Adrian Lustig () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1316_a_2717]
-
de la consulat. Lionel ezită între a deschide și a nu deschide. Deschide. — Intrați, îi spune el, evident, în franceză. Anghel intră cu preșul într-o mână și cu o servietă Samsonite - cumpărată din banii proprii - în cealaltă. Se oprește în vestibul ca să aprecieze situația locativă a obiectivului. Indus în eroare de goliciunea garsonierei, crede că Lionel e un nenorocit care împușcă francul. În Franța. Așa că-l ia tare, pe românește: — Zi așa, Ionele, ai uitat limba română? — Vă rog să nu
Funeralii fericite! by Adrian Lustig () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1316_a_2717]
-
franceză, puteți vorbi în română. Dar eu o să vă răspund în franceză. Lui Anghel îi vine să-i tragă un dos de labă. Se abține în ultima clipă, realizând că, din păcate, nu se află în România. Lasă preșul în vestibul, intră în casă și se așază pe singurul scaun rămas. Lionel se întinde pe saltea. — Trăiți ca un pustnic, începe Anghel să se exprime în franco-română. — Pustnicii n-aveau lumină electrică. Scurt, că mă grăbesc: nu mai am mult de
Funeralii fericite! by Adrian Lustig () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1316_a_2717]
-
care deschide dulapul. Dulapul e gol. Se privește atent și vede că e deja îmbrăcat într un frumos costum negru. Își dă seama că a dormit îmbrăcat. Și încălțat. Își face patul impecabil și întinde pe deasupra o cuvertură. Iese în vestibul. Se îndreaptă spre ușă. În ultima clipă, se întoarce: ceva i-a atras atenția. Se uită la scadențarul de deasupra oglinzii și vede că cineva a bifat căsuța duminică. Se privește în oglindă. În oglindă nu e nimeni. Epilog 2
Funeralii fericite! by Adrian Lustig () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1316_a_2717]
-
care deschide dulapul. Dulapul e gol. Se privește atent și vede că e deja îmbrăcat într un frumos costum negru. Își dă seama că a dormit îmbrăcat. Și încălțat. Își face patul impecabil și întinde pe deasupra o cuvertură. Iese în vestibul. Se îndreaptă spre ușă. Aude soneria. Îl trece un fior. N-are curaj să se uite pe vizor. Spune, pierdut: — Prea târziu, a expirat timpul. — Sunt eu, Esmé, aude el un glas inconfundabil, care, surpriză, vorbește românește. Lionel îi deschide
Funeralii fericite! by Adrian Lustig () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1316_a_2717]
-
te împopoțonezi, să îți legi cu fundițe colorate fiecare deget de la picioare, fiecare deget de la mână, gleznele, urechile, nasul, gambele, sânii, coapsele, coastele, să îți legi cu fundițe colorate fiecare obiect din casă, cana de cafea, ceasul deșteptător, cuierul din vestibul, clanțele de la uși, pachetul de făină din dulapul de bucătărie, colivia perușilor, colivia canarilor, picioarele biroului, vasul toaletei, robinetul căzii de baie, să legi cu o foarte mare fundiță colorată casa cu totul. apoi trebuie să uzi fiecare fundiță colorată
Cartea dragostei by Bogdan O. Popescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1319_a_2883]
-
mediul în care trăia ea și familia doctorului Teodoru. O fulgeră o idee care nu avea nici un suport, dar cum ideile nu au granițe, declanșarea acesteia o transferă într-un univers ideatic: De ce unele femei au atâta noroc!?" Ușa de la vestibul o trezi din visare. Cum poate să-mi umble mintea prin teritorii care nu-mi aparțin?", gândi ea, și se așeză în fotoliu de așa manieră încât doctorul, pentru că el trebuia să fie, să o găsească în așteptare, picior peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
care nu-mi aparțin?", gândi ea, și se așeză în fotoliu de așa manieră încât doctorul, pentru că el trebuia să fie, să o găsească în așteptare, picior peste picior, într-o poziție ostentativ provocatoare. Doina auzise și ea ușa de la vestibul, semn că într-adevăr venise soțul ei. Bănuia că va avea aceeași reacție ca și a ei la vederea musafirei. Chiar așa se și întâmplă. Teo rămase surprins când din fotoliu îi zâmbi solar Simona, pe care n-o aștepta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
de a se destrăma. În acea clipă, Teo se simți ca un om singur într-un deșert, urmărit de umbre nedeslușite care îl înspăimântau prin grotescul și hidoșenia lor și care parcă voiau să-l devoreze. Zăbovi un timp în vestibul, fără să știe pe ce drum să apuce, învălmășit, răscolit, căutând parcă adăpost pentru sufletul său ce pășise într-un imperiu al întunericului. Ieși din casă. Primul gând îi purtă pașii către farmacie. Colegele Doinei îi spuseră că șefa trecuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
mâncat, și-a luat medicamentele și acum sforăie. — Poți să pleci, Nela. Mulțumesc. Nela se încălță în hol cu sandalele ei cu două barete, din care degetul mare îi ieșea la fiecare pas. Își dădu cu ruj la oglinda din vestibul, își dădu cu deodorant la subraț, și se întoarse spre Mara ca și cum ar fi așteptat o binecuvântare. Mara îi zâmbi drăgăstos și Nela ieși. Înapoi în dormitor, Mara se simți din nou în siguranță. Puse florile în vază și scoica
Soarele răsare din televizor by Carmen Dominte () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1323_a_2718]
-
spre ușa lor; aceeași liniște se îmbibase în pereți și acum îmi inundase și dormitoarele. Până să se întoarcă stăteam pe balcon așteptându-i, privindu-i de departe ca și cum distanțele nu s ar fi putut măsura. Primul care pătrunse în vestibul a fost Emil, apoi intră Laura. Le simțeam numele foarte aproape, iar ei nu mai conteneau să le rostească spre încântarea mea. Au urmat seri de povești și amintiri, de scrisori compuse pe vremea când doreau să fie nedespărțiți și
Soarele răsare din televizor by Carmen Dominte () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1323_a_2718]
-
Bine? Bine. Te aștept. Se duse acasă. Se dezbrăcă în pielea goală. Alese un tifon. și-și tamponă, intens, trupul. Feri, doar, părțile vulnerabile. Lăsă ca zeama să se usuce. Apoi, operația de tamponaj, fu repetată. Se auzi ușa de la vestibul. Sări în pat, se ascunse sub cearșaf, șoptindu-și: acum te văd eu cât de bărbat ești și cât de mult mă iubești! El intră. Fă-te comod, îl invită ea, vino lângă mine, și mă sărută, cât dorești, peste
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
Musafirii purtau cagule pe cap. A dat să se retragă, dar n-a fost cu putință. De-acum, gata, ești al nostru. Cum, adică?! Poftiți în casă, și vom vedea cum ne descurcăm, dacă, cumva, este ceva încurcat. Au intrat. Vestibulul era amenajat ca o încăpătoare sală de primire. Luați loc, i-a poftit el, și, să stăm de vorbă. Însă, rogu-vă, pe scurt, că am destulă treabă. Pe scurt. Iată. Ne dai toți banii pe care-i ai în
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
Doar nu-s stricat la cap, zise el din mers. și se duse în casă. De acolo, înnarmat, rapid, cu caseta, și cu pistolul mitralieră, pe care permanent îl avea la îndemână, trăncănind niște scaune, reveni. Când a intrat în vestibul, i-a găsit, pe tâlhari, în picioare. A descărcat rapid, pistolul mitralieră, în grămadă. I-a doborât pe toți. Aruncând caseta către dânșii, a reîncărcat pistolul, și l-a descărcat la fel de repede, în cei care i se păreau mai vii
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
din Melrose Mansions, amândoi fuseseră frapați de vitalitatea și adaptabilitatea lui, de felul în care distrugea rutina vieților lor, pe care o credeau mai rezistentă decât o anvelopă de camion. „Bing-bong“, se auzi soneria la ora șapte; Dave intrase în vestibul și stătea cu mâinile în șold; gura îi era întredeschisă, iar claia de păr sârmos, de culoarea nisipului, i se zburlise într-o parte, atingând gulerul jachetei militare uzate. Haina era semnul său distinctiv, iar Dave 2 o numea „uniforma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1919_a_3244]
-
sau spiritual. Cărțile acestea aveau titluri de genul De ce mă tem să îți spun cine sunt? sau De ce te temi să îmi spui cine ești?. Sau chiar mai fada, dar cuprinzătoarea De ce ne temem?. În lumina puternică a candelabrului din vestibul, i se prezentase lui Carol: — Dave, Dave Hobbes. Am venit să-l iau pe... Dan? Rostise numele cu o oarecare nesiguranță, iar ochii gălbui îi sclipiseră ciudat la vederea lui Carol. Era doar o impresie, o iluzie optică. Dave 2
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1919_a_3244]
-
un prosop cu care să se șteargă. Era pe palier, legându-și cordonul de la halatul de baie, când auzi țârâitul soneriei. Holul de la parter era întunecat, dar, din locul în care se afla și unde răzbătea o lumină aprinsă în vestibulul din spate, distingea clar silueta asimetrică a lui Dave 2. Când murise, intestinele lui Dan se goliseră și, dacă asta poate fi o consolare, avusese parte și de unul dintre orgasmele lui mici și insignifiante - drăguț, nu-i așa? Așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1919_a_3244]
-
mânuită de femeie. Bull fremăta sub Alan. Iar Alan simți cum penisul alunecă afară din scobitura genunchiului lui Bull cu ușurința dată de lubrifiere. Bull se luptă să se rostogolească pe dușumeaua îngustă și acoperită cu ghemotoace de praf a vestibulului pentru a privi cu ochi sinceri și palizi, ce trădau o înțelegere deplină, în ochii seducătorului său, în care se citea siguranța. Încercau din greu să se privească afectuos. Ce simțise Bull în tot acest timp? Cum fusese pentru el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1919_a_3244]
-
și spune-i doamnei Bellairs numele meu - Hilfe, prietenul reverendului Topling. Poate că ne va primi. — Bine, am s-o Întreb, răspunse, cu Îndoială În glas, bătrîna. Totuși, rezultatul se dovedi favorabil: doamna Bellairs veni personal să-i Întîmpine În vestibulul strîmt și ticsit cu obiecte. Purta pe cap o tocă și era Îmbrăcată Într-o rochie Liberty, de mătase cenușie. — A, un prieten al reverendului Topling! exclamă ea, Întinzînd mîinile spre el Într-un gest ce părea a le spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
În salon, anunțînd cu un fel de silă: — Cineva dorește să vorbească cu domnul Rowe. — Bine, dar nu pricep, zise acesta. Doar nu știa nimeni că... — V-aș ruga să terminați cît mai repede convorbirea, Îi spuse doamna Bellairs. În vestibul, Hilfe discuta aprins cu domnul Cost. — Pe dumneata te cheamă? Îl Întrebă el pe Rowe, descumpănit. Rowe o urmă pe slujnică, sub privirile celor doi. Se simțea ca un intrus, scos dintr-o biserică pentru vreo necuviință. În tăcerea dezaprobatoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
ușii deschise apăru un individ obez, Îmbrăcat În salopetă și cu o cască de oțel pe cap. Ridicînd de jos cupa, el rosti solemn: — Cortegiul a sosit, doamnă Wilcox! Henry Începu să scotocească prin sertarele biroului. — Uniforma este pregătită, În vestibul, zise doamna Wilcox. — N-am putut face rost de un drapel ca lumea, spuse individul de la Apărarea Civilă. Stegulețele astea nu prea impun respect - se vedea că se străduiește din răsputeri să scoată În relief latura „luminoasă“ a morții. Toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
doar soția ta, dragul meu, aparține Întregii Anglii, zise doamna Wilcox. Henry porni spre ușă; grăsanul continuă să țină cu stîngăcie cupa de argint, neștiind unde s-o așeze. — Pune-o unde vrei, oriunde, Îl sfătui Henry. Ieșiră cu toții În vestibul, lăsîndu-l singur pe Rowe. — Ai uitat să-ți pui casca, Henry, o auzi el pe doamna Wilcox. Henry fusese un om foarte meticulos, dar Își pierduse această calitate, o dată cu toate celelalte atribute caracteristice; era ca și cum identitatea lui ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
explicîndu-ne... Vor să ne prindă pe amîndoi, deși poliția nu te caută pe dumneata. Vino cu mine, plecăm chiar acum! — Bine! — Dacă nu cumva o fi prea tîrziu... oamenii ăștia par să-și calculeze precis toate mișcările. Rowe merse În vestibul și, trăgînd Încetișor zăvorul, deschise puțin ușa, apoi o Închise la loc, fără zgomot. — Adineauri mă gîndeam cît de ușor trebuie să fie să te rătăcești Într-un asemenea hotel, pe coridoarele astea lungi... — Da? — Dar noi n-o să ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
fi mirat să vezi mobilele etichetate, gata să fie scoase la licitație. Pe asta, cel puțin am prins-o? șopti domnul Prentice. Întreaga casă era Învăluită În liniște. Un individ În negru, cu o mutră de cioclu, Îi Întîmpină În vestibul și le deschise o ușă. Intrară pe ușa aceea Într-o mică sufragerie În care se vedeau o mulțime de scaune urîte, rînduite În jurul unei mese enorme, și un birou. Nu, nu era salonul, de care Rowe Își amintea vag
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
format Cost - ți-a telefonat cu o clipă Înainte de a-și tăia beregata. — E groaznic! Nici nu știam că erai acolo. — Spunea: „Nu mai am nici o speranță... În ceea ce mă ce privește, nu mai am nici o speranță“... Stăteau amîndoi În vestibulul acela strîmt și urît, ca și cum n-ar fi avut rost să intre Înăuntru. Era mai degrabă o despărțire decît o Întîlnire - și chiar și ca despărțire, era prea tristă ca să aibă vreun farmec. Anna purta aceiași pantaloni bleumarin ca atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]