120 matches
-
Popescu, Marta Petreu, Dinu Flămând ori Virgil Mihaiu), H. aduce ceva propriu: o remarcabilă concentrare, aproape de enunțul eliptic. Despre Lecția de anatomie se poate spune că reprezintă o apologie a livrescului, dar o apologie extrem de discretă, conjugată cu o frenezie vitalistă aproape cotropitoare, exprimată la rândul ei cu delicată voluptate. Fundalul poeziei îl constituie Sibiul natal cu tot ceea ce presupune el (spațiu germanic, interioare tipice, muzica lui Bach, marii scriitori). Undeva, mai departe, ca o legendă, ca un vis de artă
HUREZEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287466_a_288795]
-
astăzi / apa muzicii funerare o styxul / era pe atunci încă un slăvit / loc al mântuirii și ochii tăi străluceau fericiți”. O melancolie delicată cutreieră acum versurile, structurând discursul liric și în același timp constituindu-se într-o contrapondere la retorica vitalistă, însoțită de gesturi ample, a poemelor anterioare: „Studiul profund al melancoliei / cere o masă de brad și / un câine roșu trebuie / să latre pe o mare neagră”. Poetul se retrage din lume și își concentrează atenția asupra muzicii îndepărtate, provenind
LAURENŢIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287754_a_289083]
-
de toute connaissance possible (1943), Introducere în filosofia dreptului (1944), Resorturile psihologice ale evoluției umane (1947), aceasta din urmă ca primă parte a unei proiectate antropologii filosofice de anvergură. El este întâiul gânditor român care încearcă să definească o „metafizică vitalistă”, într-o teorie generală a existenței umane. S-ar putea observa și o axă a unei filosofii morale și practice, constituită, în principal, din Cartea omului practic (douăsprezece scrisori filosofice) (1916), Supremația credinței pure în viața sufletească și socială (1939
SPERANTIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289824_a_291153]
-
artă își au existența ca atare în procesele mintale ale celor ce le creează și ale celor ce le contemplă”, prin ele trăiesc ca „gesturi complexe ale vieții noastre interioare”, ale elanului vital general, completând ceea ce S. numește „o concepție vitalistă a frumosului”. Iar întregul proces estetic se datorează faptului că eul, „unitate sintetică decupată dintr-un total masiv și continuu”, are tendința permanentă de a se reintegra în acel tot, prin imitație, afectivitate, prin comunicare verbală, gestuală, grafică. SCRIERI: Cartea
SPERANTIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289824_a_291153]
-
sub anumite raporturi cu mai vârstnicul Al. Vlahuță, T. a scris versuri de factură mai degrabă neoclasică, însuflețite de un patetism suscitat de elanuri generoase, de solidarizarea cu șansele de emancipare (nu numai socială) a omului și ritmate de accente vitaliste și mesianice. E o poezie cu o retorică riguroasă - fără mari excese de grandilocvență -, o poezie conservatoare, deja desuetă prin raportare chiar la relativ puțin îndrăznețele înnoiri promovate de simbolismul românesc la cumpăna veacurilor al XIX-lea și al XX
TOMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290217_a_291546]
-
de reconstituit”. Dacă s-ar avea în vedere doar titlurile majorității plachetelor sale, În prelungirea luminii, Cratere (1981), Lut ars, Heliante (1987), Febra esențială (1997), ori ale unor poeme (Lumină sonoră), s-ar putea conchide că poeta scrie o lirică vitalistă, solară, tentată doar de aspectul diurn al existenței. Însă cu trecerea timpului ea se dovedește mai degrabă o structură lirică anxioasă, bântuită de spaime și viziuni tanatice, încercarea de a prelungi lumina revelației, proprie debutului, continuându-se într-un dureros
URBANOVICI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290369_a_291698]
-
tânărului este expresia unei neîncrederi fundamentale în posibilitatea criticii literare de a da judecăți universal valabile. Comparația cu nihilismul lui Cioran se dovedește potrivită: „Numai că-n vreme ce la Cioran acest scepticism are o bază livrescă și factură filosofică vitalistă și irațională, la Eugen Ionescu el este resortul unor reacții de amărăciune cu prilejul constatării neputinței de a rosti o judecată critică universal valabilă, reacție din care izvorăște un minunat eseu asupra faptului de a scrie critică. Puține pagini din
VULCANESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290666_a_291995]
-
sonorităților eminesciene în poeziile cu formă fixă (sonete). Poarta cetății propune un univers pe deplin structurat, din coordonatele căruia poetul va porni în mai multe direcții, fără a le părăsi cu totul vreodată. Ezitarea între interogații și ipoteze, între pulsiuni vitaliste și fatalism, pe axa a două simboluri - pădurea și cetatea -, instituie o poezie misterioasă, care obține efecte din impactul ideilor cu concretul și din sugestia unui spațiu opac, neguros, unde cunoașterea rațională nu are acces. Forța evocatoare a naturii nu
PITUŢ. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288831_a_290160]
-
peste cincisprezece volume de traduceri, ediții, antologii etc. Versurile lui P. sunt alcătuite dintr-un amestec, adeseori subtil, de ludic și gravitate, de libertate modernistă și de constrângere la tiparul tradițional, exprimând o concepție panteistă, uneori în tonalitate whitmaniană, totdeauna vitalistă și umanitaristă. Începând cu poeme de avangardă cuminți, ca în Alfabet (1939), sau cu poezii foclorizante, ca în Leroi-ler (1941), va trece după 1944, și pentru că avea o mare ușurință a versificației, către poezia epică festivistă, lozincardă: Tuturor (1948), Neobosita
POPESCU-25. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288946_a_290275]
-
constanta sa esențială: ironia. Cu această „armă”, mai mult decât o unealtă, P. s-a fixat în zona denumită de el însuși „calmul plat”, în toate timpurile prin care a trecut, deși acestea au fost deseori contradictorii: reculul proletcultismului, explozia vitalistă a lui Nicolae Labiș și Ioan Alexandru, revoluția metaforizantă a lui Nichita Stănescu, textualismul, revolta surdă a optzeciștilor, postmodernismul și toate celelalte tendințe ale liricii contemporane. Drapelul său, păstrat neabătut în banduliera ironiei, l-a ferit de orice contaminare și
PRELIPCEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289006_a_290335]
-
spre fantazare și spre irealitatea suprarealistă. Împrumutat de la Baudelaire (din care P. a și tradus), viermele ironiei - al deziluzionării, al lucidității în cele din urmă - subminează sentimentalitatea, conferind nota proprie: un fel de tristețe, de conștiință nefericită, atotprezentă în spatele gesturilor vitaliste ori al ștrengăriilor ludice, care, la rândul lor, devin manierism asumat, joc literar și existențial. De altfel, în epigrame, ca și în câteva proze experimentale, P. excelează în capacitatea de asumare a unui tipar, cultivând construcția prozodică savantă, formula prețioasă
PAVELESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288738_a_290067]
-
câiniei»” (G. Călinescu), evocând câteva din momentele scurtei existențe a micului animal și durerea la dispariția prietenului patruped. Poetul procedează la antropomorfizarea câinelui, transformat în „interlocutor” tăcut, de fapt în rezonator al unor angoase, exaltări și gânduri proprii cu accente vitaliste, în simbol al ingenuității sufletești. G. Călinescu a opinat că punctul de plecare al ciclului de poeme ar fi fost poemul lui Ion Barbu despre „răpusul câine Fox”, ceea ce pare o exagerare. Barbiene sunt, într-adevăr, câteva rare și răzlețe
POGAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288870_a_290199]
-
atenția acordată obiectului ca artefact conturează un univers poetic dominat de tristețe, solitudine și dezabuzare. Volumul de debut al autorului, Lumina pământului (1964), abordând o tematică „obligatorie” în epoca realismului socialist (șantierul, noile cartiere, bucuria muncii), oscilează între o poezie vitalistă, de celebrare a vieții (Pâinea) și o melancolie inexplicabilă, provenită din simpla înregistrare a situațiilor cotidiene și a obiectelor concrete (Elegie pentru o lingură de lemn, Amintire). Volumul Piatra (1968) reia și adâncește caracteristicile dominante ale unui imaginar naufragiat în
ABALUŢA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285141_a_286470]
-
sunt sufletul și umbra, configurate sub semnul, trist și miraculos totodată, al unității ființei. Paradox care constituie și „cheia estetică” a acestei poezii: un „conținut” înconjurat de-o amplă, alambicată, savant construită armură de sensuri și imagini. Anotimpurile bogate, accentele vitaliste și comunicarea emoțională sunt petrecute, aproape fără excepție, prin filtrul propriei lor negații: pustiirea naturii, moartea, singurătatea devorantă. Ceea ce este se revelă ca umbră a neființei, deci ca dovadă a (înseși) firii acesteia. Dovadă pieritoare, la rându-i: norii, pasărea
BUZEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285973_a_287302]
-
conștiințe morale și politice, din ce în ce mai inconcesivă cu anormalitatea și nefirescul. Din notația abruptă și sacadată, mizând pe reluarea obsedantă a unor sintagme, și din comentariul sec, de o ironie severă împinsă la sarcasm, ca și din luxurianța austeră a versurilor vitaliste, ea și-a creat un mod de a scrie recognoscibil în oricare dintre poeme. Cu fiecare carte, poeta și-a adâncit adevărata vocație, obținând treptat sufragiile celor mai autorizați și exigenți critici. În A. se poate recunoaște azi un scriitor
ALBU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285228_a_286557]
-
de repetiții și de rime sau asonanțe interioare. Lirismul subiectiv precumpănește în volumul Eu și Dunărea, un poem unitar, structurat ca jurnal al unei călătorii de-a lungul fluviului și, totodată, în propria memorie. Versurile rețin prin contrastul dintre elanurile vitaliste și notele melancolic-meditative. Orientarea spre proza de analiză, predominantă în etapa uceniciei literare a lui B., va fi în cele din urmă părăsită. Conceput inițial ca o trilogie, apoi ca un ciclu în patru volume, Oameni la pândă zugrăvește viața
BRATOLOVEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285868_a_287197]
-
la patrie, la popor) și a participării la devenirea obștească. Rostirea e deseori prolixă, uneori greoaie sau „aspră”, frazarea ideatico-imagistică e mai degrabă descriptiv-narativă, tonul e declamatoriu. Volumele ulterioare atestă o evoluție către limpiditatea expresiei și o atenuare a tentei vitaliste în favoarea unei viziuni intelectual-contemplative. În Floarea soarelui sau Mâna de lucru (1978), persistă „angajarea” din epistole, slujită, însă, mai puțin de mobilizarea patrimoniului istoric și mitologic ancestral și mai mult de referirea la concretul cotidianului. În Alfabetul straniu în care
BARGAU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285640_a_286969]
-
cele mai de taină ale cosmosului, este transparență între vizibil și cele nevăzute, punte-catapeteasmă ce tăinuie și revelează între sacru și profan, mijlocind ca diacon dialogul mereu triadic.” Volumul de debut, Cum să vă spun, este dominat de o poezie vitalistă, frustă, ale cărei puternice accente expresioniste sunt transpuse într-un limbaj direct, lipsit de subtilități stilistice. Universul liricii sale este acela al satului ardelean, simțit ca loc originar, în care gesturile cele mai mărunte capătă o rezonanță cosmică, ritualică: „Într-
ALEXANDRU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285244_a_286573]
-
să meargă și e cuprins de preocuparea lui „pentru ce” și „unde” să meargă); ruptura dintre „particular” și „întreg” (cultura ultimilor noastre decenii este atrasă de primul și evadează nevrotic de-al doilea); ruptura dintre natură și uman (cultura noastră „vitalistă”, fie opune aceste două polarități ale realului, fie le absoarbe în lăuntrul orizontului „biocentric” care întunecă surplusul de tip personologic); ruptura dintre uman și ceea ce depășește umanul (cultura de astăzi întâmpină greutăți să iasă din platoșa umanismului său unilateral care
Măgarul lui Cristos : preotul, slujitor din iubire by Michele Giulio Masciarelli () [Corola-publishinghouse/Science/100994_a_102286]
-
romantic întîrziat” (v. și Geo Șerban, „Preludes a l’Avant-garde chez les Roumains“, în Euresis, ed. cit.). A fost oare „simbolistul” Ion Minulescu - cel în care integraliștii anilor ’20 recunoșteau un precursor analog lui Apollinaire - un pre-futurist? Teatralitatea retorică, extravertirea vitalistă, poza „blasfemiatorie”, anumite elemente de recuzită tehnică reprezintă totuși mult prea puțin; nimic din extravaganțele sintactice și din experimentele de limbaj futuriste, nici vorbă de parole in libertá sau de tehnolatrie agresivă, iconoclastă. Admirația poetului român pentru Marinetti era desigur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
articol entuziast (v. „Salut lui Marinetti“, în Facla, anul IX, nr. 356, 5 mai 1930). Conferințele ținute de liderul futurist vor fi amplu consemnate în presa românească a momentului. Mitologia tinereții războinice se asociază, în articolul lui Riegler-Dinu, cu apologia vitalistă a valorilor „păgîne”, „barbare” și „virile”. Pe această linie vitalist-agresivă și „bărbătească” - fervent cultivată, deja, de militanții „tinerei generații” - etnicismul rimează cu idealul modern al sportsmanului: „Tineri vînjoși, pămînteni, etnici, sportsmeni vor fi socotiți păgîni. (...) E de preferat elanul poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
războiul (care „a precipitat și a potențat criza”) și bolșevismul (prezentat propagandistic de adepții săi drept un regim de „extremă libertate”, favorabilă pretențiilor de răzvrătire și înnoire). Pe această linie, principalele surse filozofice ale modernității radicale - psihanaliza lui Freud, filozofia vitalistă a lui Nietzsche și doctrina intuiționistă a lui Bergson - prezintă un numitor comun: antiintelectualismul, abolirea primatului rațiunii. Bergson „a detronat inteligența din drepturile ei și i-a denunțat toate insuficiențele. În consecință, poeții sînt absolut liberi s-o nesocotească, atît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
criticul italian preocupat, poate la fel de mult ca și Gh. Crăciun în spațiul nostru, de efectele ciocnirii „aisbergului” tranzitivității poetice cu „Titanicul” poeziei reflexive - susținea că „până și poeticile inclusive și aglutinante, ca acelea ale lui Whitman sau Rimbaud, antiintelectualiste și vitaliste au deschis calea enumerării haotice și dicteului automat: altfel spus, acelor forme de extremism antidiscursiv care au sfârșit prin a consolida separarea netă, ontologică, de principiu, dintre poezie și proză, dintre uzul esențial, pe de o parte, și cel instrumental
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
simultan de două sisteme ontologice: naturalul sau organicul și tehnologicul, adesea alăturat culturalului. În oricare dintre aceste structurări, corpul uman și artefactul sunt întrețesute în mod literal-material: mașinii i se atribuie funcții organice, în protezarea cibernetică, sau chiar o viziune vitalistă, în viața artificială, în timp ce perspectiva asupra ființei umane este reconstruită în funcție de noile tehnologii ale corporealității virtuale. În această direcție, o serie de constructe, în aparență paradoxale, emerg în modelele actuale ale tehnoculturii, precum sintagma „natură asistată de calculator”. Natura reconstruită
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
toate celelalte soluții. Numai că, un sceptic, Cioran nu poate crede în nimic, nici măcar în budismul pe care îl admiră și pe care-l contrapune mereu creștinismului. Ce-i drept, în tinerețe, revolta împotriva creștinismului se hrănea din credințele sale vitaliste, din spiritul său anarhic. Scria în 1936: „Fără vibrațiile unui delir ascuns și stăpânit, totul mi se pare incolor, searbăd, deprimant. Îmi plac religiile păgâne, narcotizante, frenetice, cu excesul lor de voluptate și de groază, cu oracole, orgii; beție, în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]