KorAP: Find »[drukola/base=barbar & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...29 30 31 ...105 >

2,601 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

puțin "creștin". Termenul creștin "dominus et deus" (Dumnezeu) începuse să circule încă de la Domitian (81-96) și va continua până la Constantin (306-337): "Unus igitur omnium Dominus Deus". Se invoca "Zeul cel mai înalt" și dogma Treimii se putea găsi în lumea barbară.5 În aceste condiții, nu este de mirare să fi pătruns la vechii credincioși ai "nemuririi", de la Dunăre și Carpați, religii întemeiate pe speranță și înviere, precum creștinismul. Mai mult, trecerea la creștinism este, foarte adesea, o simplă traducere din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Daciei s-au aflat în directă și continuă legătură cu creștinătatea sud-dunăreană. Consecințele acestei situații au fost stimulative pentru comunitățile din nordul Dunării, ale Daciei postaureliene, înlesnite de similitudinea culturii și limbii. În plus, trecerea unor creștini în "ținuturile barbare", din cauza măsurilor excesive luate de statul roman, a contribuit la reușita noii religii în rândurile daco-romanilor. Numărul descoperirilor creștine, datate între 275 și 375, în provincia Dacia, a variat: locașe de cult la Slăveni (jud. Olt) și Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Petri (Scaunul lui Petru) avea un prestigiu necontestat de nimeni în Biserica universală, încă din vremurile apostolice, iar în secolul al IV-lea, el a dobândit noi dimensiuni. Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381) stabilise ca bisericile din afara statului roman (neamurile barbare) să se conducă după normele instituite de Părinți, lucru posibil în sudul Daciei, aflate în contact nemijlocit cu centrele episcopale de pe linia Dunării. Dar în celelalte (majoritatea) biserici daco-romane, situate în afara structurilor civile și ecleziastice imperiale, adică în centrul, nordul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
după mijlocul secolului IV (goți, huni). Prin urmare, în spațiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus și christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea și creștinarea au devenit elemente de individualizare etnică și spirituală (religioasă) față de "Barbaria" (lumea barbară) și păgânism.26 Păgâni și creștini la sud și est de Carpați Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpați, linia limesului Transalutanus și Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia și din sudul moesiac al Moldovei, este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
28 Răspândirea creștinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunitățile nord-dunărene și cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate și de extinderea jurisdicției arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârșitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia și a "ținuturilor barbare" dependente de acestea. Difuzarea credinței s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfășurat și acțiunile Sf. Ioan Gură de Aur și ale reprezentanților lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la "dacii arctici" spune Sf. Paulin), unde își desfășura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinței și desfășura și o lucrare de "romanizare" printre triburile barbare de aici, bessi, sciți, dar și geți și "amândouă felurile de daci". Aceste afirmații ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri și s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creștină, sub aspect cultural și religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populației agricole din Imperiu spre părțile "barbare" din nordul Dunării, unde domnea o viață mai liberă. Asistăm la o trecere masivă de populație latină din sud în nordul Dunării, în câmpia Munteniei, în sudul Moldovei și în podișul Transilvaniei, care s-a suprapus vechii populații daco-romane aflată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
regiunilor carpato-dunărene, impusă de blocarea legăturilor cu vestul și sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi și avari, instalați în Pannonia, consecințele au fost dramatice. Urme și obiecte creștine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparțin autohtonilor daco-romani, însă la populațiile "barbare" din estul și sud-estul Europei nu s-au găsit urme creștine, răspândirea spontană a creștinismului nu era posibilă în lumea "barbară". Dacii liberi, în schimb, veniți în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat și creștinat după această dată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
consecințele au fost dramatice. Urme și obiecte creștine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparțin autohtonilor daco-romani, însă la populațiile "barbare" din estul și sud-estul Europei nu s-au găsit urme creștine, răspândirea spontană a creștinismului nu era posibilă în lumea "barbară". Dacii liberi, în schimb, veniți în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat și creștinat după această dată, prin contactul și amestecul cu populația daco-romană deja creștinată.37 Goții, așezați în Transilvania, în fosta Dacie romană, în secolul al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sud-vestul Daciei au întreținut contacte cu bisericile creștine din stânga Dunării până la "apogeul lui Attila" (449-450). Apoi, existența legăturilor de comerț din zona dunăreană, în urma tratatelor lui Attila cu romanii, astfel, prizonierii luați de huni și toleranța față de ei în "mediul barbar" din nordul Dunării au fost căi de menținere a legăturilor între oamenii creștinătății dunărene și de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luați din sud au fost adevărați "apostoli" (misionari) în nordul Dunării. Dar, pe de altă parte, invazia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștinătății dunărene și de ascensiune a noii religii. Mai ales captivii luați din sud au fost adevărați "apostoli" (misionari) în nordul Dunării. Dar, pe de altă parte, invazia și constituirea confederației hunice au avut drept rezultat un aport de păgânism barbar, de origine mongolă, germană și iraniană, în spațiul carpato-dunărean, aceasta este atmosfera religioasă în care a evoluat creștinismul autohton în secolele V-VI. Pe lângă huni, în nordul Dunării au ajuns și alani, germanici cu patrimoniul lor religios, în acest interval

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
zone, generalizarea ruralizării, transformarea limbii latine în lingua franca. Creștinismul latinofon a fost nu numai un mijloc de păstrare a individualității etnice, lingvistice și religioase, dar și o cale de integrare a celor de altă credință sau etnie. Paradoxal, migrațiile barbare s-au soldat cu triumful romanității creștine. Într-o vreme când misionarismul imperial cunoștea sub Justinian mari reușite, epocă de reafirmare a superiorității romane prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-a înfăptuit prin întărirea legăturilor cu cele din Imperiu, în urma a două evenimente importante pentru istoria creștinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoașterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicției arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia și a "ținuturilor barbare" teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda și Scythia Minor și înființarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicției asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbușirea graniței dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecința a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a "ținuturilor barbare" teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda și Scythia Minor și înființarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicției asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbușirea graniței dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecința a fost constituirea unor biserici autonome, cu ierarhi aleși de comunitățile locale (chiar preoți). Comunitățile creștine intracarpatice au continuat formele tradiționale de conducere și organizare autonome. Și în secolele V-VI, bisericile din fosta provincie Dacia s-au aflat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericești în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee "neoficiale" (în catacombe) de iradiere a creștinismului printre slavi și apoi bulgari, populații păgâne. Existența unor biserici " în părțile barbare" e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creștinismul secolelor IV-VI și cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înțelegerea evoluției istorice din spațiul românesc.59 II. Creștinismul medieval

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sau alți barbari și se asociază cu aceștia. Ei preferă să fie liberi sub aparența robiei, decât să fie robi sub aparența libertății". Și el adaugă: Ei caută la barbari omenia romană, căci la romani nu mai pot suferi neomenia barbară". În perioada de sfârșit a Imperiului Roman se constată o scădere a populației, părăsirea terenurilor agricole, descompletarea armatei.1 Conviețuirea daco-romanilor cu barbarii (germanici) întâmpină două obiecții: 1. în alte provincii, elementul roman a pierit, deci și în Dacia, și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
lui Attila". Asupra lumii sătești dunărene ce trăia în tiparele ei vechi (obișnuite) și în bună conviețuire cu goții, se întindea, la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, stăpânirea hună, un nou tip de dominație barbară. Anume, acela din lagărul închis care strângea pe toți ostașii în ring, grupare concentrată de oameni, pe care o întâlnim de la Peking (China) până la Kremlin (Rusia), și la tătari, grupați în hoardă. Attila, asupra căruia se exercită, atotputernică, influența milenarei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
peste tot pe malul nordic al ei. Patronatul turanic al hunilor este, de fapt, un nou și mare factor de sinteză, regalitatea lor nu înseamnă o veritabilă administrație, ci "un drapel de luptă" (Iorga). Din palatul său din Panonia, magister-ul barbar merge spre Apus, ca împărat al lumii, care vrea să i se recunoască această stăpânire universală, dar înfrânt (vezi mai jos), el se întoarce și moare în condiții obscure.16 Pentru lumea veche, aflată în pragul sfârșitului de secol IV

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
comunităților umane cunoștea o evoluție deosebită. Constituirea marilor domenii funciare villae, instituția colonatului, instituția patronatului a unor principes locorum, dezvoltarea meșteșugurilor, a organizațiilor profesionale (corporații-colegii), dezvoltarea schimbului de mărfuri, economia bănească, adâncirea diferențierii sociale anunțau trăsăturile societății medievale. Dar năvălirile barbare de la sfârșitul secolului al VI-lea (avari și slavi) și cele din secolul al VII-lea (bulgari) au întrerupt această evoluție deschisă spre feudalism și a dus la abandonarea Dobrogei invaziei slave și bulgare, Imperiul a păstrat doar litoralul maritim

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavi, dovadă, simbioza lor cu elementul romanic de la nordul Dunării, ca și refuzul Imperiului de a considera pierdut malul nordic dunărean fortificat de ei. Slavii, avangarda avarilor, sunt conduși de Ardagast, Musokios, apoi Piragast. În replică la expediția romană, oastea barbară trece Dunărea în sud și, iarăși, chaganul avar apare ca stăpân în aceste regiuni. Luptele dintre avari și romani au continuat în anii următori, în 590 și 592, la Dunăre și în Sciția Mică-intervine generalul Commentiolus cu ajutoare romane. În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
între dominatorii nomazi (alogeni) și autohtonii romanici. Mai direct spus: acolo unde au fost barbari în Dacia, trebuie să fi fost și autohtoni, căci nefiind vorba despre o colonizare masivă germană sau slavă, mai curând putem vorbi despre o pătură barbară suprapusă, asimilată treptat, timp de secole, de masa superioară ca număr a autohtonilor.22 În privința retragerii la munte, în Carpați limita înălțimilor locuite este joasă-așezările omenești cele mai numeroase sunt pe văi. În munții noștri, regiunile înalte sunt lipsite de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
munte, în Carpați limita înălțimilor locuite este joasă-așezările omenești cele mai numeroase sunt pe văi. În munții noștri, regiunile înalte sunt lipsite de așezări-limita joasă a așezărilor arată că autohtonii au rămas în văi și au cooperat cu alogenii. Năvălirile barbare au provocat "bejenii" și momente de panică, dar nu s-a produs un transfer de populație de la câmpie la munte. În anumite zone românești de la începutul evului mediu existau "cetățile" Cetățuia (84 cu acest nume), Grădiștea (80), locuri de adăpost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu localnicii și au trăit astfel împreună, până când slavii au dispărut în mijlocul lor. Acest tablou, zugrăvit de unii istorici, este atrăgător, aproape idilic, dar nu corespunde adevărului. Slavii n-au fost, ca popor păgân, cuceritor, mai blânzi decât alte neamuri barbare ce au năvălit în Dacia. Istoricii bizantini ne înfățișează, realist, grozăvia prădăciunilor slave în sudul Dunării: orașe întregi măcelărite, robi, cei care nu puteau fi luați erau uciși, ofițeri și soldați bizantini, căzuți prizonieri, erau torturați. Așadar, slavii n-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
consolidarea unei regiuni de viitoare restaurare. Dar cronicarii bizantini din secolul al VIII-lea, sub impresia prădăciunilor dese ale acestor "păgâni" (bulgari), au formulat o judecată severă pentru această "rușine" (tratatul din 681)-cedarea din partea Împărăției universale față de acest "popor barbar și venetic", față de "această pacoste" (Iorga). Care era realitatea social-politică în sudul Dunării, după 679-681 ? Triburile slave sub dominație bulgară, obotriții sau predenesensii și-au păstrat autonomia față de năvălitorii turanici. "Statul" bulgar, ca și cel hun și avar, ca și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a ridicat un val de pământ de la Dunăre până la Marea Neagră. În locul așezării bulgarilor, el a construit "cetatea Plisca", după cum aflăm din cronica apocrifă bogomilică. La rândul ei, cronică bizantină consemnează: "Când împăratul Constantin IV Pogonatul află că un popor necurat (barbar) s-a așezat în lagăr (tabără) dincoace de Dunăre, în Onglos, și pradă regiunile dunărene, părțile stăpânite de creștini, el atacă lagărul cel întărit".7 Din textul cronicii rezultă că pe atunci-a doua jumătate a secolului al VII-lea-Dobrogea nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]