1,448 matches
-
pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. al XVII-lea al XIX-lea în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți "raționale", prin răspândirea culturii, a "luminilor" în mase. Iluminismul este o replică la adresa barocului, care a încercat să înlăture dogmele religioase și să infiltreze luminarea maselor pe baza experienței proprii. Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. 11 "Termenul de sociologie a fost utilizat pentru prima dată de filosoful francez Auguste
by Ion Petrică [Corola-publishinghouse/Science/1120_a_2628]
-
I, 11-13; Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, București, 1974, 269-275; Curticăpeanu, Orizonturile, 17-19, passim; Muthu, Lit. rom., 27-54; Lucia Djamo-Diaconiță, Contribuții la cunoașterea slavonei românești. Elemente românești în varianta slavonă a „Învățăturilor” lui Neagoe Basarab, SCL, 1977, 3; Edgar Papu, Barocul ca tip de existență, II, București, 1977, 257-272; Papu, Clasicii, 20-28; Dicț. lit. 1900, 470-472; Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget și simțire românească, București, 1981, 37-62; Dan Zamfirescu, Contribuții la istoria literaturii române vechi, București, 1981, 305-323; Mazilu, Lit. rom
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288381_a_289710]
-
a unui sensorium mai vechi, comparativ nediferențiat. Mult mai frecvent, sinestezia reprezintă însă o tehnică literară, o formă de transpunere metaforică, o expresie stilizată a unei atitudini metafizic-estetice față de viață. Istoric, această atitudine și acest stil sunt caracteristice pentru perioada barocului și pentru romantism, fiind repudiate de perioadele raționaliste oare urmăresc mai degrabă viziuni "clare și precise" decât corespondențe", analogii și unificări. *5 Încă în prima lui scriere critică, T. S. Eliot a preconizat o concepție complexă despre poet, potrivit căreia
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
sau producțiile unei anumite perioade, ignorând deosebirile. Perioada romantică și cea barocă s-au dovedit terenuri deosebit de propice pentru astfel de exerciții de inventivitate. Un exemplu ilustrativ este lucrarea lui Meissner Die geisteswissenschaftlichen Grundlagen des englischen Literaturbarocks (Bazele spirituale ale barocului in literatura engleză - 1934), care definește spiritul epocii ca un conflict al unor tendințe opuse, autorul urmărind neabătut aplicarea acestei formule la toate activitățile umane, de la tehnologie Ia explorare, de la călătorii la religie. Materialul este aranjat cu grijă în categorii
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
Materialul este aranjat cu grijă în categorii ca : expansiune și concentrare, macrocosm și microcosm, păcat și mântuire, credință și rațiune, absolutism și democrație, "atectonică" și "tectonică". Prin stabilirea unor astfel de analogii universale, Meissner ajunge triumfător la concluzia că epoca barocului a prezentat conflicte, contradicții și tensiuni în toate manifestările ei. Ca și colegii lui, Meissner nu-și pune niciodată întrebarea simplă, dar fundamentală dacă nu cumva aceeași schemă de contrarii n-ar putea fi dedusă din studiul oricărei alte epoci
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
în timp ce latinul este omul rațiunii; sau sunt, în ultimă analiză, tipuri psihologice, ca tipurile din obișnuita opoziție dintre demoniac și rațional. În fine, se pretinde că tipurile ideologice pot înlocui conceptele stilistice: ele se confundă cu clasicismul și romantismul, cu barocul și cu goticul. Astfel, ele au dat naștere unei uriașe cantități de scrieri în care etnologia, psihologia, ideologia și istoria artei sunt prezentate într-un talmeș-balmeș inextricabil. Dar întreaga idee a caracterului complet unitar al unei epoci, al unei rase
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
prezintă opoziția dintre clasic și romantic : de o parte, stilurile gotic, baroc, romantic și expresionist : de altă parte, stilurile renascentist, neoclasic și realist. Stilurile rococo și Biedermeier pot fi interpretate ca variante târzii, decadente, înflorate ale stilurilor precedente, respectiv ale barocului si romanticului. Adesea paralelismele sunt foarte forțate ; și este ușor să găsești absurdități chiar și în scrierile celor mai renumiți cercetători care au folosit această metodă. *19 Cea mai concretă încercare de a transfera categoriile istoriei artei la literatură este
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
și cele ale obiectelor sunt desenate olar, în vreme ce "pictural" înseamnă că lumina și culoarea, care estompează contururile obiectelor, sunt ele însele principiile compoziției. Pictura și sculptura Renașterii folosesc o formă "închisă", o grupare simetrică, echilibrată a figurilor sau suprafețelor, în timp ce barocul preferă o formă "deschisă", o compoziție asimetrică în care accentul cade nu pe centrul unui tablou, ci pe un colț al lui sau chiar dincolo de cadrul tabloului. Picturile din perioada Renașterii sunt "plane" stau, cel puțin, compuse pe diferite planuri
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
Renașterii sunt "plane" stau, cel puțin, compuse pe diferite planuri regresive, în timp ce 180 picturile baroce sunt "profunde" sau par să conducă privirea spre un fundal îndepărtat și indistinct. Picturile Renașterii sunt "multiple", în sensul că au părți foarte distincte ; operele barocului sunt "unificate", foarte coerente, închegate. Operele de artă din perioada Renașterii sunt "clare", în timp ce operele baroce sunt relativ "neclare", estompate, confuze. Wölfflin și-a demonstrat concluziile printr-o admirabil de fină analiză a unor opere de artă concrete și a
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
de artă din perioada Renașterii sunt "clare", în timp ce operele baroce sunt relativ "neclare", estompate, confuze. Wölfflin și-a demonstrat concluziile printr-o admirabil de fină analiză a unor opere de artă concrete și a indicat necesitatea evoluției de la Renaștere la baroc. Desigur, ordinea lor nu poate fi inversată. Wölfflin nu oferă nici o explicație cauzală a acestui proces, mulțumindu-se doar să sugereze că a avut loc o schimbare în "felul de a vedea"', schimbare care totuși cu greu ar putea fi
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
deși într-o formă mai puțin clară. În 1916, sub impresia lecturii lui Wölfflin, Walzel a încercat să transfere la literatură categoriile elaborate în Kunstgeschichtliche Grundbegriffe. *23 Studiind compoziția pieselor lui Shakespeare, el a ajuns la concluzia că Shakespeare aparține barocului, deoarece piesele lui nu sunt construite în modul simetric găsit de Wölfflin în picturile Renașterii. Numărul mare de personaje minore, gruparea lor asimetrica^ accentul variabil pus pe diferitele acte ale pieselor, toate aceste caracteristici arată, după părerea lui, că tehnica
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
o compoziție mai slab organizată și cu contururi estompate, încercarea lui Fritz Strich de a caracteriza opoziția dintre clasicismul german, de o parte, și romantismul german, de altă parte, recurgând la categoriile elaborate de Wölfflin pentru arta Renașterii și pentru baroc, dovedește că, interpretate larg, aceste categorii pot exprima vechea opoziție dintre poemul clasic perfect și poezia romantică neșlefuită, fragmentară sau ou contururi șterse. *25 Și în felul acesta rămânem cu o singură pereche de contrarii pentru întreaga istorie a literaturii
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
literare. Unica pereche de contrarii a lui Wölfflin izbutește să grupeze la un loc întreaga artă clasică și pseudoclasică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să stabilească o legătură între mișcări atât de diferite cum sunt goticul, barocul și romantismul. Această teorie pare să lase în umbră continuitatea neîndoielnică și extrem de importantă dintre Renaștere și baroc, tot așa cum aplicarea ei la literatura germană de către Strich stabilește o opoziție artificială între etapa pseudoclasică din evoluția lui Schiller și Goethe
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
pseudoclasică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să stabilească o legătură între mișcări atât de diferite cum sunt goticul, barocul și romantismul. Această teorie pare să lase în umbră continuitatea neîndoielnică și extrem de importantă dintre Renaștere și baroc, tot așa cum aplicarea ei la literatura germană de către Strich stabilește o opoziție artificială între etapa pseudoclasică din evoluția lui Schiller și Goethe și mișcarea romantică de la începutul secolului al XIX-lea, lăsând neexplicat și incomprehensibil curentul Sturm und Drang, în
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
totul singular în peisajul liric românesc, cultivând o modalitate de expresie intens intelectualizată, bogată în aluzii intertextuale, rafinată în simboluri, încărcată de sugestii muzicale. Este unul dintre cei mai subtili reprezentanți ai unui stil concomitent obscur și senzual, întrucât e baroc, în care se condensează stări lirice individuale, trimiteri livrești, suprapuneri de simboluri, dar și încărcat de un real perceput cu toate simțurile dez-mărginite, așa cum îl va caracteriza Ștefan Aug. Doinaș: „Eul liric nu cuprinde și nu explică misterul (diversitatea realului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288008_a_289337]
-
Fanache, postfață de V. Fanache, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994. Jauss, Hans Robert, Experiență estetică și hermeneutică literară, traducere și prefață de Andrei Corbea, Editura Univers, București, 1983. Lesovici, Mircea Doru, Ironia, Editura Institutul European, Iași, 1999. Munteanu, Romul, Clasicism și baroc, partea întâi, Editura Univers, București, 1985. Nemoianu, Virgil, O teorie a secundarului. Literatură, progres și reacțiune, traducere de Livia Szász Cîmpeanu, Editura Univers, București, 1997. Neț, Mariana, O poetică a atmosferei. Rochia de moar, Editura Univers, București, 1989. Panaitescu, Val
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
Clasicii literaturii universale", București, 1983, p. 145. 268 Idem, pp. 156-157. 269 În François Rabelais, op. cit., p. 240. 270 Cf. N.N. Condeescu, loc. cit. 271 Romul Munteanu, "De la romanul inițiatic și filozofic la romanul utopic și alegoric", în Clasicism și baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, partea a doua, "Spectrul prozei", Editura Univers, București, 1983, p. 324. 272 În François Rabelais, op. cit., p. 138. 273 Idem, pp. 246-247. 274 Jorge Luis Borges, Opere I, Editura Univers, București, 1999
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
F. Mihăescu, Timp și mod, București, 1983, 37-49; Sorescu, Liricul, 143-197; Zaciu, Viaticum, 259-305; Dorina Grăsoiu, „Bătălia” Arghezi, Cluj-Napoca, 1984; Emilia Parpală, Poetica lui Tudor Arghezi, București, 1984; Pop, Jocul, 97-116; Scarlat, Ist. poeziei, III, 125-184, IV, 139-143; Adrian Anghelescu, Barocul în proza lui Arghezi, București, 1988; Livius Petru Bercea, Lexicul poetic arghezian, Timișoara, 1988; Elvira Sorohan, Grotescul arghezian, RITL, 1988, 1-2; Mihăilescu, Întrebările, 124-143; Grigurcu, Eminescu-Labiș, 71-101; Simion Mioc, Modalitățile lirice interbelice, I, Timișoara, 1989, 2-204; Cornea, Aproapele, 385-397; Lovinescu
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285438_a_286767]
-
bulbii olfactivi. Vesalius corectează greșelile lui Galen și pune bazele moderne ale anatomiei creierului. Poate fi considerat drept cel care a pus bazele disecției, ale antropologiei fizice și ale chirurgiei anatomice. Studiile sale stau la baza panourilor anatomice ale pictorului baroc Pietro da Cortona. Sacharias Jansen. Epoca anatomică a medicinei, marcată de descoperirile lui Andreas Vesalius, urcă pe spirala cunoașterii prin inventarea microscopului de către Sacharias Jansen (1580-1638). Jansen, împreună cu un grup de cercetători, asociază lentilei optice simple un număr de alte
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
similare vor configura volumul Galileo Galilei. Dialog cu planetele (1982). Istoricul literar tinde spre cuprinderi globale, care să circumscrie procesual fenomenele de cultură. Astfel, în Storia della civiltà italiana (1977) înfățișează etapele principale ale civilizației italiene - Antichitatea, Evul Mediu, Renașterea, Barocul, Risorgimento și contemporaneitatea -, opțiunea autorului îndreptându-se spre ideile, fenomenele și personalitățile mai însemnate, care întruchipează ipostaze specifice și valori proprii acestei arii de cultură. Acoperind contribuția științelor pozitive și domeniile umaniste, comentariul îmbină analiza cu privirea de sinteză, fără
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287760_a_289089]
-
surprinse În genere cu justețe de critica momentului, crede că acest volum ar trebui citit În primul rînd ca o amplă ars poetica. Deoarece, dacă În cărțile anterioare problema raporturilor eu-univers, a „definirii” poeziei sub semnul implicării subiectului În spectacolul „baroc” al dinamicii cosmice și al exersării (și exercitării) puterilor imaginative Întru revelarea Înrudirilor secrete dintre obiecte, apărea doar intermitent, În acest volum ea devine centrul ordonator al viziunii. Voronca Își structurează de fapt acum, pentru prima oară, Întregul discurs liric
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
ca niște clopote se nesfîrșesc dar acrobat vîntul Jonglează elegant cu frunzele cu tăcerile... Dacă observăm că În celebra secvență, imediat următoare a tipografiilor (XI), o altă suită de imagini Își găsea unitatea În asocieri trimițînd la universul artificial-decorativ al barocului („Tipografii: / Cutii pentru bijuteriile visului / Evantalii de ape / Glastre pentru buruiana inimii sălbatică / Oglinzi În care imaginea sufletului se adună”...), vom avea niște eșantioane tipice pentru fața vitalist-elementară și reversul artefactelor de cele mai diverse calibre, pe care le conjugă
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
Ceea ce se pierde la nivelul asocierilor izolate, se compensează În mare parte prin multiplicarea lor În serii de aproximativă echivalență. Caracterul „descriptiv”, „impresionist” al discursului „integralist”, deschis reportericește spre pulsul realului / imaginar facilitează o astfel de compensație. Trimiterea la tehnicile barocului se poate face din nou, căci, - cum scrie Dolores Toma - „Barocul [...] pe de o parte face similitudinea mai inconsistentă și deci mai insolită, pe de altă parte multiplică numărul obiectelor puse astfel În corelație, reușita fiind direct proporțională cu rezistențele
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
parte prin multiplicarea lor În serii de aproximativă echivalență. Caracterul „descriptiv”, „impresionist” al discursului „integralist”, deschis reportericește spre pulsul realului / imaginar facilitează o astfel de compensație. Trimiterea la tehnicile barocului se poate face din nou, căci, - cum scrie Dolores Toma - „Barocul [...] pe de o parte face similitudinea mai inconsistentă și deci mai insolită, pe de altă parte multiplică numărul obiectelor puse astfel În corelație, reușita fiind direct proporțională cu rezistențele obiective Învinse”. Or, Încercînd să degajăm ceva din toposurile imaginarului lui
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
captarea În spațiul asociativ a unor elemente ținînd de straturi diverse ale realului - și care ar putea fi raportată la dinamica plasticii futuriste ori la cubismul „analitic” - e acompaniată, Încă În aceste poeme integraliste, de procedeul numit, tot În legătură cu literatura barocului, circumlocuțiune sau perifrază („figură obținută prin Înlocuirea dominației proprii cu un echivalent, aproape totdeauna multiplicat În baroc și de natură metaforică sau metonimică”), astfel că textul poetic devine și aici „macrologic” („pentru că scrie Dolores Toma, oprit la descrierea unui obiect
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]