KorAP: Find »[drukola/base=depărtat & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...29 30 31 ...82 >

2,039 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

nu întoarce capul; vâslește încordat; și din lulea se înalță pânze ușoare de fum. În asfințit, nourii se sparg deodată, și asupra Iezerului, prin spărturi, țâșnesc izvoarele sângeroase ale amurgului de flăcări. Balta neclintită pare de sânge, până la umbra neagră, depărtată a sălciilor. Luntrea face un ocol mare prin apele înflăcărate. Apoi încet-încet lumina scade, pe când lopețile sună cu lepăit de unde. Nourii în asfințit se închid; umbrele se întind deodată, și freamătul stufăriilor tace. Un bâtlan singuratic trece fâlfâind rar pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de câne sunase de două ori în adâncimi, ca sub niște bolți nemărginite. Cei doi oameni așteptară. Nu se auzea nici o chemare de pasere; nici zbor de gâze măcar nu străbătea lumina. Bătaia copoilor începu iar, acum mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. Pădurarul puse cornul la gură și chemă de două ori, iar pădurea tresări până în depărtări, hăuind. Dintrodată, când nici nu se așteptau, când stăteau numai cu urechile ațintite la bătaia răsunătoare a cânilor, scurt, din tufe dese

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
iar se arătau. La malul celălalt, încovoindu-se cătră asfințit după cursul râului, lunca de sălcii și plopi făcea zid neclintit, zimțuit de vârfurile ascuțite ori rotunde ale copacilor. Umbra luncii se îngusta; soarele se lăsa la asfințit, spre aburii depărtați, din fund, ai Siretului. Pe apa lucie, aproape de malul cestălalt, venea domol înecatul, la linia undelor. Ne duceam încolo, la vale, zise repede unul din flăcăuandri, și l-am văzut că vine... Moș Gheorghe Cucu nu zise nimic. Păși repede

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
slăbiră, se stânseră. În tăcerea care se întinsese pretutindeni până în depărtări nesfârșite, pe roșața din fund, din apus, începură a trece rațele sălbatice. Veneau din zarea Dunării, din bălțile Brăilei, și treceau prin smârcurile apropiate de la Mălina. Stoluri, pe cer depărtat, purpuriu, grăbeau ca alungate de vânt. Se deslușeau linioare mărunte, negre, în lumina vie a asfințitului, izvorau ca din aburi, cârd după cârd, intrau în marea de lumină, apoi coborau, se mistuiau. Mă îndreptai spre casă. Lumina scădea. Într-un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cu glas blând boii albi. Așa ieșiră domol din târg; îngrămădirea de case rămase în urmă; și deodată câmpia Moldovei cu miriștile lungi, cu lanurile de păpușoi, cu fânețele neclintite sub lumina orbitoare, se desfăcu în toate părțile, până la dealurile depărtate care sprijineau cerul alburiu de secetă. Nu se simțea nici cea mai mică fâlfâire de vânt; un miros cald de fânețe plutea în lumina lui august. În depărtări se zăreau sate ca într-o pulbere mișcătoare; un acoperiș de biserică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
era numai sânge, năvălit din răni. Românul abia sufla, cu ochii deschiși mari, cu fața dintrodată întristată, subt umbra pe care o cernea frunzișul verde cenușiu al copacului. În liniștea și-n căldura zilei, glasurile întărâtate ale cositorilor se auzeau depărtate, chemându-se. Boii, lângă adăpătoare, stăteau acuma neclintiți și priveau cu ochii mari și umezi spre cei doi oameni. Băieșu se alătură de ghizdele, scoase de două ori ciutura plină și o vărsă în jgheab, pentru boi. O scoase și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
verdeață. Când dădeam la margine, creștea lumina și se auzeau spre câșlărie tălăngile vacilor boierești. Sunau lin cu sunete felurite, unele joase și altele tot mai subțiri, o scară de sunete dulci, care picurau domol și alergau ca un cântec depărtat, șoptit încet, șoptit ușor de clopote melodioase și nevăzute. Într-un timp, pe vremea aceea, pădurarul umbla lângă mine cu ochii duși și cu fața brăzdată ca de un năcaz mare. Avea ceva de la o vreme; mie nu-mi spunea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
cum mă gândeam la supărarea nevestei pădurarului, îmi veni deodată în minte lămurirea lucrului. Ce căuta pe aici boierul? Iar Voinea de ce se repede așa de des pân’ acasă? Trebuie să fie ceva la mijloc. În amurg, după ce conteni picurarea depărtată a clopotelor în poieni, după ce așteptarăm zadarnic găinuși la poteca Hoțului, ne întorceam, eu și Voinea, cu puștile în spate. Și cum mă necăjea gândul de peste zi, întrebai pe pădurar: —Azi n-ai fost pe la câșlărie, Voineo? Nu, da’ ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sculă în picioare, naltă și subțirică și intră în casă. De departe, dinspre câșlărie poate, se auzea cornul lui Voinea. Chema prelung - îngâna sunete scurte apoi, și iar tremura într-o adiere lină; după aceea, tăcu. În liniște, un glas depărtat începu să cheme. Abia se deslușea, venea ca un freamăt prin codrul des: Măi Orofei, măi!... Tăcu și glasul. Și într-un târziu o secure începu a bocăni undeva, în adâncuri, în bolțile mai răsunătoare după ploaie. Femeia pădurarului ieși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
nici una din figurile vecinelor, românce, ori ovreice, n-auzi nici glasurile lor tânguitoare, șoptite: Eu, drăguță, să fiu ca tine, m-aș duce și i-aș lăsa plodul la ușă... Ea își ațintea mintea la duioase icoane dintr-un trecut depărtat; apoi, ca-ntr-un painjeniș de lacrimi, vedea înainte candela și iconița afumată, și toate hotărârile, îndoielile și mângâierile nădejdii o cercau... VItc " VI" În vremea asta Haia Sanis nu voia să știe de nimic în lume, decât de dragostea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și de năravurile lor, și ei îl purtau printre vite și-i lămureau toate. Apoi îi întrebă și pe ei cum îi chiamă, și unde li-s părinții. - Unii aveau tată și mamă la bordeie; alții erau veniți din sate depărtate, copii orfani rătăciți în lume după o bucățică de pâne. Niță Lepădatu îi întreba cu blândeță, și, ascultându-le glasurile, se gândea la locurile nouă în care a intrat și la viața pe care i-o ascundea viitorul. Trecu brumărelul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
îl mângâie pe gât și-l bătu încet pe bot. —Mă Sărmanule, da’ tu ai cojoc de iarnă? Blana groasă a cânelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. Flăcăul stătu un timp privind în întuneric și gândindu-se. Din cei mai depărtați ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a trăit în singurătatea noastră, vorbi Faliboga, a trăit aici, parc-avea o dragoste... De dimineață până-n sară pe câmp, cu mine... Și în puterea verii ne ducem noi la târg la Săveni, când s-adună secerătorii din satele cele depărtate și se rup acolo prețurile... Ș-aducem noi aici un iarmaroc de oameni... Și pornesc ca o oaste prin lanuri cu secerile... Măi Niță, de-aceea i-a plăcut boierului pe la noi, căci secerătorii i-au datla pământ tot holde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se repezi, smulse din foc o crenguță aprinsă de cetină ș-o puse în mâna întinsă a bătrânului, ca să moară creștinește. Apoi se descoperiră în tăcere, trăgându-și cu stânga de pe plete căciulile, pe când în codrul posomorât de amurg, în depărtate și tăcute tăiniți, sunau aceleași țâhnituri fantastice de copoi alungând căprioarele. Neagra Șarului, 1922 Pe Deleleu a fost publicată prima dată în Însemnări literare, nr. 37 din 1919. Cadrul povestirii se spune că i-ar fi fost inspirat prozatorului de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
care zâmbea cu mâhnire. S-a coborât în două ori devale, până la Sebeș. Când se întorcea a doua oară la deal, la începutul lunii lui noemvrie, se întâmplase a fi o zi călduță, cu soare de aur. Munții cei mai depărtați visau în pâcle, iar pădurile de la malul Frumoasei aveau în ele ca o dulceață a unor păreri de rău. Când a ajuns la o cotitură și la un pod, a văzut aproape, numai la o zvârlitură de băț, două căprioare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se umpleau de o ceață lăptoasă. Cătră amiază așteptam o limpezire. Într-adevăr, soarele se arăta câtva timp, ca să ne amintească existența lui și să ne dea nădejde; dar îndată după aceea prindeau să șușuie brazii și auzeam în ponoare depărtate vuietul furtunii și al ploii. Am așteptat o săptămână să se așeze vremea. După aceea, visând altă epocă tihnită a acelei așezări, m-am coborât iarăși la câmpie. Am ieșit din ploaie și din furtună; am regăsit primăvara la Sebeș

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
topoarele în trunchiuri, și cei care se holbau spre noi comunicau necontenit, chemându-se, stropșindu-se unii la alții, veselindu-se, în limba aceea rumânească, ce părea totuși străină. Vorbirea lor răsuna răstit în aerul pur; auzeam și cele mai depărtate glasuri. Era o vorbire deosebit de colorată, în care la fiecare trei cuvinte se asociau sudălmi stranii și două ori trei vocabule dintre cele mai rușinoase. În societatea bună, în adunări politice ori academice, asemenea vorbe și expresii n-au căpătat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
celui mare nouăzeci și nouă de baclavagii. De la cel dintăi ceas al zilei, nouăzeci și nouă de bărbieri așteptau scularea marelui stăpân al lumii. Oștile împânzeau satele, vămuind oile și grânele. Navrapii ajungeau cu harmasarii lor până în zările cele mai depărtate, împungând cerul cu sulițe, ca să ieie spaimă neamurile. Astfel stăpânul cel înfricoșat al lumii a ajuns la porțile Amasiei și slujitorii împărăției au întins cortul cel mare de matase, cu bold de aur în vârf. Porunca a fost să rămâie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

numele lui Salix. Alții li se alăturară. — Salix! strigă Valerius cât putu de tare. Salix! Nu-i venea să creadă că prietenul său era încă în picioare, în ciuda rănii, nu-i venea să creadă că stătea acolo viu, cu picioarele depărtate, cu scutul în mâna stângă și pumnalul în dreapta, cu capul apărat de coiful căruia soarele la asfințit îi împrumuta străluciri roșietice. Skorpius se ridică. Coapsa și spatele îi sângerau. Se clătină. Luă încet tridentul și se aruncă înainte furios, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
un pas în spate, eliberându-se. Încerca să nu se gândească la durerea aceea cumplită. Imediat veni o altă lovitură, tot în cap, dar din lateral. Fu atât de puternică, încât trebui să se aplece mult spre dreapta, cu picioarele depărtate, ca să nu cadă. Flamma ridică tridentul și începu să râdă, sigur de victorie. Valerius simți cum îl cuprinde furia. Se năpusti în față, dar imediat rețiarul făcu un salt și ajunse în stânga lui, prefăcându-se că vrea să arunce plasa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621

Shahkot-ului aceștia erau o excepție extrem de rară. Oamenii își vizitau adesea prietenii și, când îi vizitau, vorbeau tot timpul, astfel că o mare cantitate de informații trecea dintr-o parte în alta, ajungând chiar și în cele mai izolate și depărtate locuri. Așa că, deși preț de o zi cumplită, păru că Sampath dispăruse pe veci, în după-amiaza următoare, paznicul pădurii de cercetare a universității pedală spre oraș să-i aducă surorii sale măritate niște cheag. Odată cu cheagul, aduse și vestea că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201

foarte bine. — Tu, am spus eu, după care m-am întors și am fugit... Poftim. Nu mi-e mai bine. Nu mi-e deloc mai bine. Acum mă zvârcolesc pe toate părțile, încercând să adorm. Londra se trezește. Și Selina. Depărtatul fâsâit sau fluierat sau bâzâit din ceafă s-a pus iar pe treabă, modulând ușor în încercarea de a se fixa pe post. * O, Doamne, uneori când mă trezesc, mă simt ca o mâță călcată de mașină. Ești familiarizat cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
chiar măgulit să descopăr că trupul meu mai păstrează în el această volatilitate înțepătoare, acest venin lichid din piele. Și al dracului de dureros. Dacă mă întors cu spatele la oglinda care nu minte, îmi ating tibiile și mă uit printre picioarele depărtate, frânt pe spate ca într-o secvență pornografică, atunci pot să văd foarte bine ochiul purpuriu al acestui groaznic furuncul, căscându-se pe buca stângă. Ăsta da caz. Nu e o chestie doar așa, ca să se afle-n treabă. Nici o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889

ca cele ce s-au dus. Plumb de iarnă Ninge secular, tăcere, pare a fi bine, Prin orașul alb, doar vântul trece-ntîrziat - Ninge, parcă toți muriră, parcă toți au înviat... Dorm volumele savante-n înghețatele vitrine. Printre ziduri, peste turnuri depărtate, Ninge cu nimic în noaptea vastă, ning bancnote - Numai vântul singur plânge alte note... Umbra mea se adîncește-n cartiere democrate. Ninge grandios în orașul vast cum nu mai este, Ning la cinematografe grave drame sociale, Pe când vântul hohotește-n bulevarde

Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
explice această tristă poveste ? Note de toamnă Toamna-n grădină și-acordă vioara, Strada-i pustie... Orașul e plin de hambare, - De pînea cea nouă duduie moara. O frunză s-a lăsat pe-o mînă-ntinsă care cere... Orașul gol... Cetate depărtată ; Frunzișul smuls... De firele electrice, paralizată, Ca un simbol, O pasăre cade-n oraș, ca o tristețe mai mult Se înserează... și e tăcere... Și gândul s-afundă, pierdut vâslaș, Pe-al vremurilor mers - Și jalea de-a nu mai

Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]