752 matches
-
caracteristicilor eroului tragic, asupra unităților de timp și de loc, asupra necesității respectării verosimilului în teatru, Jean de la Taille apare ca precursorul teoreticienilor clasicismului. 1.2. Teoreticienii clasicismului Regulile clasice sunt concepute din 1630 și până în 1660 aproximativ, datorită gândirii docților și celei a lui Corneille, adesea în conflict cu ei. Ele sunt produsul unor teoreticieni și autori dramatici precum Chapelain, Mairet, La Mesnardière și d'Aubignac, care au meditat îndelung asupra raporturilor pe care le întrețin scriitura și punerea în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
face cunoscut în mod strălucit chiar din 1623, prin Prefața sa la Adone al lui Marino. Dornic de a-și publica poemul epic la Paris, Marino îi cere să i-l prefațeze, căci îi este teamă să se expună criticilor docților. Chapelain profită de ocazie pentru a expune, în această prefață, propria-i teorie literară despre mimesis, esențială, vom vedea, în elaborarea doctrinei clasice. Scrisoarea despre regula celor douăzeci și patru de ore (Lettre sur la règle des vingt-quatre heures) în care explicitează
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
poetică a genului dramatic. Richelieu, în 1638, îi cere, în numele Academiei franceze, pe care a creat-o cu trei ani mai înainte, să dea verdictul în disputa asupra Cidului, piesă care tocmai a obținut un succes răsunător și pe care docții o taxează ca fiind lipsită de regularitate. El dă atunci Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidului (Sentiments de l'Académie française sur la tragi-comédie du Cid), lucrare foarte importantă, în care, în calitate de consilier al Academiei, demonstrează, plecând de la critica asupra
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o sută de alte particularități, nu ne rămâne nicio amintire din Antichitate, iar cei moderni au vorbit atât de puțin despre ele, încât putem spune că nu au scris nimic despre asta. Iată ce numesc eu Practica teatrului." În fața acestor docți, care creează regulile clasice și le impun imediat ca pe o normă imposibil de încălcat, Corneille, a cărui carieră dramatică începe în 1630 cu Mélite, apare în postura unui trăgător de elită. El va fi mereu expus criticilor lor. Supunând
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care recurge autorul dramatic pentru sfârșitul piesei pe care altfel nu ar fi în stare s-o termine. El acceptă totuși, ca și Aristotel, intruziunea miraculosului, când preexistă în legendă. De aceea își apără prima tragedie, Medeea, aspru criticată de docți, care se încheie prin plecarea eroinei în zbor, dusă de carul său tras de un dragon, invocând caracterul de magiciană al personajului său. "Găsesc, scrie el în Discursul despre cele trei unități, puțină rigoare în părerea lui Aristotel, care acordă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
17, a cucerit foarte repede publicul și a suscitat nașterea unor piese de un gen nou, "comedia cu muzică" și "tragedia cu mașinării", a căror capodoperă este Andromeda lui Corneille. Foarte prizate de spectatori, ele nu au fericirea să placă docților, din cauza neregularității lor. Ca și opera, aceste lucrări sunt un spectacol complet în care muzica și cântul, schimbările de decor, satisfac atât urechea, cât și vederea. Acesta este scopul urmărit de Corneille în Andromeda, cum explică el însuși în Argument
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu sunt în această tragedie niște lucruri detașate, ele formează intriga și deznodământul, și sunt atât de necesare aici, că nu ar fi posibil să înlăturăm vreuna, fără a face să cadă întregul edificiu." Corneille se scuză, fără îndoială din cauza docților, că nu a acordat locul întâi declamației în această operă, cum o face pretutindeni în altă parte. "Permiteți (...) ca frumusețea reprezentației să înlocuiască lipsa versurilor frumoase pe care nu le veți găsi într-o atât de mare cantitate ca în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fost să satisfac vederea prin strălucirea și diversitatea spectacolului, și nu să impresionez spiritul prin forța raționamentului, sau inima prin delicatețea pasiunilor." 4.1.2. Adevărat sau verosimil Dacă sunt cu toții unanimi în condamnarea miraculosului, divergențele apar între Corneille și docți începând cu momentul în care este vorba să se înțeleagă asupra noțiunii de verosimil. Clasicii disting, ca și Aristotel, două tipuri de verosimil, verosimilul "ordinar", numit și "comun", și verosimilul "extraordinar". Chapelain, în Sentimentele Academiei franceze asupra tragi-comediei Cidul, le
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cuprins în verosimil, "nu poate servi drept subiect poeziei narative, nici celei reprezentative". El dă exemplul omului de bine care comite în mod voluntar o crimă. O asemenea acțiune, chiar dacă este de ordinul posibilului, nu este credibilă pentru spectator. Pentru docți, autenticitatea unui fapt nu ar putea fi considerată drept un garant de verosimilitate. Adevărul nu este întotdeauna verosimil. După Chapelain, care reia, în Prefața la Adone, distincția lui Aristotel, este de datoria istoriografului să relateze ceea ce este adevărat și specific
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
un sens la altul, asta se datorează coeziunii între aceste diferite evenimente care nu poate fi numai de ordin logic, ci trebuie să satisfacă și regulile proprii artei dramatice. Corneille, ca și Aristotel, preferă verosimilul extraordinar pe care îl condamnă docții. Îndrăgostit de sublim, el caută situații excepționale, susceptibile să emoționeze spectatorul. Pentru a-și justifica alegerea, el invocă, în Discurs despre poemul dramatic, neverosimilul unor mari subiecte antice precum crimele Medeei, Clitemnestrei, care sunt totuși la originea unor piese foarte
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Apologie du théâtre), din 1639, distinge patru tipuri de spectatori, pe cei "preocupați", adică cei care se duc la un spectacol având prejudecăți favorabile sau nefavorabile și a căror judecată, partizană, este construită la grămadă, "ignoranții de la galerii", pentru care docții nu au nicio considerație căci îi consideră puțin cultivați, adică nobilii și burghezii, "ignoranții de la parter", adică poporul, și în sfârșit "savanții". Regulile sunt date pentru a satisface această ultimă categorie de spectatori. Numai "cei ce știu arta" (s. tr
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dacă ne gândim să-i distrăm." În schimb, marii autori dramatici, fie că e vorba de Corneille, de Racine sau de Molière, se adresează, fără deosebire, tuturor tipurilor de public. Ei acordă mult mai multă importanță reacțiilor parterului, decât judecății docților. De aceea sunt mai puțin scrupuloși în materie de verosimil. Dovada acestui fapt este reflecția lui Corneille, cu privire la Cidul, piesă căreia Academia i-a criticat cu atât mai sever lipsa regulilor, cu cât a fost primită cu mai mult entuziasm
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
par la bonne façon d'en juger, qui est de se laisser prendre aux choses, et de n'avoir ni prévention aveugle, ni complaisance affectée, ni délicatesse ridicule 23." (scena V) El nu încetează să-i ia în zeflemea pe docți și regulile lor. "Dorante Grozavi mai sunteți cu regulile voastre, cu care îi încurcați pe ignoranți și ne înnebuniți zilnic. Se pare, auzindu-vă, că regulile artei sunt cele mai mari mistere ale lumii, și totuși ele nu sunt decât
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu plictisește; ornamentele de Retorică cu care am încercat să o îmbogățesc nu o fac de condamnat pentru prea mult artificiu, iar diversitatea figurilor sale nu te face deloc să regreți timpul pierdut cu ea." Povestirea are totuși apărători printre docți. Chapelain ia cu atât mai multă bunăvoință partea povestirii împotriva celor care o judecă plictisitoare, cu cât ea satisface verosimilul, cu condiția totuși să fie motivată, pentru că-și are locul în conversație. În ceea ce mă privește, nu pot să înțeleg
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
această sală fără verosimil." Cum verosimilul acțiunii ar risca să fie pus în pericol de locul unic, Corneille sugerează o soluție de compromis între "unitatea de oraș" barocă și unitatea de loc impusă de clasicism. Dacă este de acord, împreună cu docții, că locul nu trebuie să se schimbe în cursul unui act, crede că el poate varia de la un act la altul. El îl sfătuiește pe autor să situeze acțiunea în același oraș, fără a desemna un loc precis, pentru ca același
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
este ambiguu, însă sfârșitul ei este, negreșit, frumos și vesel; una provoacă dezgust de viață, din cauza nefericirilor de care este plină; iar cealaltă ne convinge, dimpotrivă, să o iubim." Ca și în Antichitate, tragedia este considerată în epoca clasică, de docți cel puțin, ca fiind genul major, din cauza nobleței subiectelor și personajelor sale. "De aceea chiar și vedem la curtea Franței tragediile mai bine primite decât comediile, scrie d'Aubignac în Practica teatrului, iar printre oamenii de rând comediile și chiar
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pasiuni de care tragedia este capabilă să purifice sunt cele pe care spectacolul ei le suscită, și anume mila și teama. Corneille, prin această greșeală de interpretare, adaugă o dimensiune morală catharsisului poate în scopul de a-i îmbuna pe docți și pe Părinții Bisericii, ostili teatrului -, total absentă la Aristotel. Spectatorul, văzându-l suferind pe erou din cauza unei nenorociri nemeritate, se teme, după părerea lui, să nu i se întâmple ceva asemănător. Plasat în fața ravagiilor pe care le produce pasiunea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a inspirat pentru a-și crea personajul. El se mai justifică prin faptul că tratează aici mai mult despre o dramă privată decât despre o dramă politică. "Nero este aici în mediul său privat și în cadrul familiei sale, iar ei (docții) mă vor scuti de a le aduce la cunoștință toate pasajele care ar putea ușor să le dovedească faptul că nu am a-i face nicio corectură", scrie Racine în Prima Prefață din 1669. Alții l-au criticat pe Racine
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
unui tratat, ia ca model "sermo"-ul horațian. Refuzând în mod deliberat să facă operă academică, din dispreț față de reguli, Lope îi trimite la modul ironic pe ascultătorii săi madrileni și pe ai săi cititori să meargă la lucrarea "foarte doctului Robortello de Udine", adică, prin intermediul lui, la toți comentatorii lui Aristotel. Chiar de la începutul Artei, el vorbește ca om de meserie ce are în spatele lui o îndelungată carieră de autor dramatic de succes, pentru a constata că cei care au
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dată de Guarini, cu câțiva ani mai înainte, în Compendiu de poezie tragi-comică (Compendio della poesia tragicomica). Teoreticianul italian se apără aici de criticile emise împotriva pastoralei sale tragi-comice, Păstorul cel fidel (Il Pastor fido), scrisă între 1580 și 1585. Docților care îi reproșează de a fi violat ierarhia genurilor amestecând elemente de comedie și elemente de tragedie, Guarini le răspunde că nu este posibil să reprezinți varietatea din natură decât prin diversitatea artei. Lope, care consideră comedia ca pe o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Numai bunul Dumnezeu știe cât mă costă să-l aprob, căci Plutarh, despre Menandru vorbind, dezaprobă comedia antică; dar fiindcă iată-ne atât de departe de artă, iar în Spania mii de ofense cauzei ei se fac, cred eu că docții de data aceasta mai bine tac. Tragicul și comicul amestecate, Ca și Terențiu cu Seneca, măcar pentru a pune pe picioare al lui Pasifae un alt Minotaur, unul va da porțiunea gravă, iar celălalt o alta ce amuză, căci nimic
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de la sfârșitul secolului al XVII-lea, de cei ce o consideră imorală, ca și de cei pe care îi plictisește. Chiar dacă Clasicii noștri au încercat de bine de rău să-i apere moralitatea, fără îndoială pentru a-i îmbuna pe docți, ca și pe Părinții Bisericii, ei au adus totuși în scenă capodopere de imortalitate care șochează sensibilitatea spectatorului din secolul al XVIII-lea. Iată ce scrie Corneille, fidel în această privință lui Aristotel, în dedicația la Medeea în 1639: "Nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
slugilor să joace acele mascarade." (Tr. rom. de A. Naum, n. tr.) 48 "Prin asta al seu teatru Molière ș-au ilustrat Cununa aceea mare el poate ar fi luat; De n-ar fi fost atâta poporului amic, Și-n docta sa pictură de n-ar fi pus nimic Din gluma cea urâtă și josnice figuri, Și fără de rușine atâtea strâmbături; De n-ar fi adus pe scenă bufonu-n loc de fin, Și-n față cu-n Terențiu pe prostul Tabarin
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
adapteze. Se reia folosirea Textelor Piramidelor pentru mormintele stăpânitorilor, apare o nouă „ediție” a Cărții Morților care reglementează o tradiție textuală destul de complexă, se trece la reutilizarea unei limbi rituale și a unei scrieri care se complace În etalarea cunoașterii docte a textelor antice. Întoarcerea În timp Însă nu este ușoară, mai ales În acest domeniu, iar realitatea religioasă are propriile sale valori, chiar dacă, În multe cazuri, acestea sunt ascunse sub culoarea arhaizantă. Se observă o Înflorire a cultelor locale, ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
INTELECTUALĂ A RELIGIEI ROMANETC "4. ISTORIA INTELECTUALĂ A RELIGIEI ROMANE" 1. Mit („fabula”), literatură, artătc "1. Mit („fabula”), literatură, artă" a) Intenția Studiul „istoriei intelectuale (Geistesgeschichte) a religiei romane” Înseamnă să mergem În căutarea aspectelor artistice și literare, filozofice și docte care caracterizează istoria religiei romane. Așadar obiectul unei astfel de cercetări Îl constituie: religia artiștilor și a literaților, așa cum o descriu, o trăiesc și o imaginează ei; religia filozofilor, a juriștilor, a pasionaților de antichități, a teologilor romani, așa cum aceștia
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]