916 matches
-
afla (în Italia) în plin proces de oficializare. Abia Integral tinde să realizeze o „integrare” specifică a tendințelor avangardiste deja existente, încercînd să transforme eclectismul în sinteză superioară. „Suprarealismul” revistei unu e, la rîndul său, un imagism ludic, exterior și eclectic; abia către finele anilor ’30 și în anii ’40 (cînd suprarealismul francez și european era epuizat) suprarealismul „periferic” românesc ajunge la maturitate, iar membrii grupului (Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Trost) sînt omologați la Centru de către însuși André Breton
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
urmare, distanța temporală dintre primele contacte cu mișcările artistice novatoare din Occident și asimilarea lor efectivă eset de 10 până la 20 de ani. Modelele „pure” de la Centru (simbolism, decadentism, avangarde, suprarealism) sînt asimilate la Periferie în forme „slabe”, diluate, hibride, eclectice. Cazurile izolate de sincronizare perfectă (Brâncuși, Tzara, mai tîrziu Eugéne Ionesco, Isidore Isou) se explică prin faptul că acțiunea lor novatoare s-a manifestat chiar la „Centru” (la Paris sau aiurea), nu în „provincia” românească. Reluînd o formulă a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Alexandru Macedonski. Stigmatizat de opinia critică în urma nefastei epigrame antieminesciene („Un X pretins poet...”) pe fondul emergenței mitului postum al „poetului național”, mentorul Literatorului va rămîne practic singurul animator al „noului curent”, pînă la începutul secolului al XX-lea. Eclectic, impur și mimetic la rîndu-i, primul romantism românesc de la mijlocul secolului al XIX-lea fusese revoluționar, cosmopolit, progresist și francofil; prin Eminescu și prin filtrul junimist devine metafizic, conservator și germanofil, impunînd o ontologie lirică, un limbaj omogen și prefigurînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
decadentistă, iar Ștefan Cazimir, în cadrul unei abordări stilistice a fenomenului, îl subsumează unui curent din artele plastice ale Vienei fin de siecle: Secesionismul (v. „Secesionismul în literatura română“, în vol. Honeste scribere, Ed. Național, București, 2002). Arderea etapelor și impuritatea eclectică a „importurilor” artistice (fenomene specifice unei culturi de sincronizare periferică) fac irelevantă viziunea progresivă, teleologică asupra evoluției formelor și a succesiunii școlilor artistice din Occident (mai ales a celor din Franța, cu tradiția ei „revoluționară”). Doctrinele estetismului postromantic apărute între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din România și primele reviste de artă deschise fenomenului modern. Revista Literatorul a lui Alexandru Macedonski și satelitele ei „francofile” (Revista ideii, Revista literară, Revista olteană, Revista orientală. Révue franco-roumaine, Revista contimporană, Liga ortodoxă ș.a.), dar și numeroase publicații mai eclectice (Revista modernă etc.), găzduiesc producții estetizante autohtone sau traduceri din simbolismul european. Efemera revistă Linia dreaptă (1904) a lui Tudor Arghezi marchează deopotrivă revolta anticlericală a tînărului monah scriitor și emanciparea sa poetică de „maestrul” Macedonski. Aici apar primele poeme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și dezvoltarea estetică a limbii literare“, iar Iosif Iser îi aduce la București en fanfare pe impresioniștii francezi Derain, Forain și Galanis. Fenomen de emergență periferică a estetismului european, „simbolismul” autohton are, cum spuneam, un caracter aluvionar, impur, mimetic și eclectic. Pe de o parte, un estetism nobil și „decorativ” în linia postromantismului parnasian (Al. Macedonski, N. Davidescu, D. Anghel, Ion Pillat, Iuliu Cezar Săvescu etc.) sau a prerafaelitismului serafic, muzical și platonizant (Ștefan Petică), dar și un simbolism cu note
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de „zutiștii” Charles Cros, Alphonse Allais și Alfred Jarry). Postsimbolismul se va exprima - între 1912-1915 - în forme incipient moderniste (Arghezi) sau preavangardiste („postlaforgueenii” A. Maniu, Vinea, Tzara). După 1911, se înregistrează și o tendință de răspîndire în paginile unor publicații eclectice (Noua revistă română, Flacăra), prin intermediul unor persoane favorabile, din interiorul redacțiilor acestora (Constantin Beldie, Ion Pillat). Curînd, gazetele independente scoase de N.D. Cocea (Viața socială, Rampa, Facla) vor redimensiona pe coordonate social-politice atitudinea estetică „revoluționară”, stimulată, între 1913 și 1914
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de junimistul C. Rădulescu-Motru. Raționalist moderat, profesorul de filozofie și psihologie se va orienta, alături de I.L. Caragiale, către Partidul Conservator Democrat al lui Take Ionescu, arătîndu-se deschis chiar colaborării cu socialiștii. Noua serie a revistei sale (1908-1916) reflectă această orientare eclectică, deschisă, nediscriminatorie. Sub influența secretarului de redacție Constantin Beldie, paginile literare se deschid tot mai mult către estetism (aici va publica un poem și viitorul Tristan Tzara, alături de A. Maniu, I. Iovanachi, D. Iacobescu, Ion Pillat, Emil Isac ș.a.). În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
franceze. Ecourile - numeroase - rămîn însă cu precădere informale, neputîndu-se vorbi deocamdată despre experimente artistice autentic futuriste în literatura română. Ele își vor face simțită prezența abia în 1924, după 15 ani de la explozia curentului în Italia, prin intermediul unor reviste avangardiste eclectice precum Contimporanul, Punct sau 75 HP. Defazajul apare și mai vădit dacă vom compara impactul futurist din România cu cel din alte țări est-europene. În Rusia, mișcarea inițiată de Marinetti, Boccioni, Soficci și ceilalți cunoaște o mutație disidentă către 1913
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
această privință, determinantă. În România, țară latină în care impactul culturii italiene se situează - pînă după al Doilea Război Mondial - pe locul trei, după cel al culturii franceze și germane, ecourile futurismului rus sînt aproape absente, spre deosebire de cele marinettiste. Impuritatea eclectică, o anume moderație în negarea tradiției și, nu în ultimul rînd, inaderența la politica expansionistă, naționalistă și militaristă a lui Marinetti & Co caracterizează - pe de altă parte - pseudomorfozele sud-est europene ale futurismului. Influența futuristă a rămas practic nulă în Bulgaria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1928) și 50 ale revistei unu (1928-1932), fără a mai vorbi de numerele unice ale revistelor 75 HP (1925) și Viața imediată (1933), de cele șase numere (1931-1932) ale revistei adolescente Alge, cu „suplimentele” sale provocator-obscene: Țîțe, Muci, Pulă, de eclectica Pinguinul (1937, 4 numere), de cele două numere din revista Liceu (1932) sau din militant-stîngista Tînăra generație (ianuarie 1935, dir.: Gelu Naum). Alte reviste din anii ’30: Ulise (1932-1933, dir.: Lucian Boz), Radical (Craiova, 1929-1931, intermitent; dir.: Constantin Nisipeanu) și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
rîndul „noii generații” a anilor ’30. Evoluția revistei conduse de Ion Vinea și Marcel Iancu a cunoscut trei etape distincte: 1) o etapă dominată de militantismul social-politic; 2) o etapă a militantismului artistic avangardist (cu dominantă constructivistă; 3) o etapă eclectică, fără orientare doctrinară precisă, dar - tocmai de aceea - foarte receptivă la modificările de sensibilitate ale epocii. Prima etapă acoperă intervalul 1922-1924, fiind cuprinsă — mai exact — între momentul înființării revistei și perioada imediat premergătoare publicării „Manifestului activist către tinerime“. În acești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
loc în viață, vrea să devină meșteșugarul unei noi civilizații”. Principalul beneficiar al revoluției artistice postbelice este - după Iancu - arhitectul, căci „el rămăsese în lume fără tradiție, fără școală, fără meșteșugari, fără credință”. Problema simplificării formelor și a distrugerii „ideiei eclectice de stiluri”, impunerea unui stil nou, clar, geometric, organic și funcțional, abolirea individualismului în favoarea unei arte colective, sintetice, un nou simț al materialului, al corespondențelor spațiale și al raporturilor echilibrate de volume - sînt idei ce organizează textul arhitectului român: „Toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și expresionism este dat de cultul „anonimatului” colectiv, al „stilizării” și al „esențializării” formelor artistice, iar cel dintre constructivism, dadaism și onirismul suprarealist - de elogiul artei nonfigurative, sintetice și sincretice, bref de refuzul imitației exterioare. VI.4. Declinul. Etapa postavangardismului „eclectic” (1929-1932) În 1928, Contimporanul își încetează apariția, revenind - în 1929 - pe format mare, cu o atitudine sensibil modificată. Începe acum cea de-a treia fază - și ultima - a revistei. Reapar comentariile „de actualitate” pe teme politice și sociale. Opiniile exprimate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
apariția, revenind - în 1929 - pe format mare, cu o atitudine sensibil modificată. Începe acum cea de-a treia fază - și ultima - a revistei. Reapar comentariile „de actualitate” pe teme politice și sociale. Opiniile exprimate în paginile revistei devin tot mai „eclectice” și mai în afara oricărui „program” ideologic restrictiv. Continuă să apară texte despre știința modernă și arhitectura/plastica constructivistă semnate de Marcel Iancu și de colaboratori străini (Hans Arp, Hans Richter, Alberto Sartoris, Albert Gleizes, Georges Linze ș.a.), comentarii sporadice despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
au rămas, în general, la stadiul de bune intenții. Dincolo de nivelul textelor programatice cu caracter de manifest, al comentariilor vitriolante împotriva teatrului „anchilozat” sau al comentariilor privind esteticile novatoare europene, unele inițiative practice au existat. Oricît de efemere și de eclectice, grupări precum „Poesis” sau „Insula” au avut meritul de a reuni numeroși artiști de seamă ai scenei românești, întreținînd un climat de efervescență favorabil înnoirii creative. Printre animatorii lor s-au numărat Ion Marin Sadoveanu, B. Fundoianu, Armand Pascal, Sandu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
O. Iosif (singura piesă originală), precedată de Prologul la Cometa (monolog performat de Armand Pascal). Au mai avut loc reprezentații după Vicleniile lui Scapin, Medicul nestatornic și În fața porților de aur, alte piese anunțate la categoriile „teatru clasic”, „teatru modern eclectic” și „teatru original” fiind Paharul vrăjit de La Fontaine și Champsmele, Măslinii de Lope de Vega, Dragoste cu toane de Goethe și texte mai puțin cunoscute de Maeterlinck, Shaw, Cehov, A. France. Printre actorii participanți s-au numărat Lina Fundoianu-Pascal, Dida
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sînt actori, ci tipuri - Tom Mix, de pildă, e călărețul - peisajul străbate ecranul animat cît e nevoie de dînsul”. În Chaplin, reputatul cineast britanic este așezat de către B. Florian într-o descendență filozofică pe cît de prestigioasă, pe atît de eclectică (Bergson, Pascal, William James și Freud), sub semnul „fanteziei creatoare a artistului ce vînează surpriza”. Reapare analogia cinematograf-poem: „O viață de cîine, Charlot soldat sau Goana după aur sînt poeme de sine stătătoare, ale căror cuvinte, rime și ritm sînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
aceea a criticului-poet, umanist benedictin, dar „fără idei generale”, fără „vocație teoretică și conceptuală”, fără apetit pentru „construcții unitare”, fără „plăcerea judecății de valoare și a atitudinii deschise”, de o politețe elogioasă dusă uneori pînă la umilință „ipocrită”, comprehensiv și eclectic pînă la vagul criteriilor, excesiv de generos cu autorii minori, manierist impresionist furat de „arta broderiei”, afectînd „sfieli de poet” în locul „orgoliului de judecător”. Există, în fapt, două modele complementare și, uneori, opuse; pe de o parte, un model clasic, „viril
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Jacques G. Costin și Paradisul statistic de Ion Călugăru, disponibilitatea față de rafinamentul imagistic și umorul intelectual din volumele lui Stephan Roll și Sașa Pană vin, pe de o parte, din refuzul autorității magisteriale (din, altfel spus, ecumenismul estetic și toleranța eclectică ale „registratorului”, adversar al oricărui „sectarism” dogmatic) și, pe de altă parte, dintr-o sensibilitate de „poet lettre” format la școala simbolistă. Artistul din Perpessicius mediază accesul critic în intimitatea acestui tip radical novator de literatură. Acolo unde alții văd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
îl constituie deplasarea dinspre o estetică clasicizantă a capodoperei, a perfecțiunii formale, a purității, a sublimului și armoniei înspre o estetică a șocului mizînd pe ruptură, dizarmonie, subversiune, impuritate, inovație, deschidere, procesualitate și atitudine. O „cumințenie a pămîntului”, o moderație eclectică, integratoare: aceasta este imaginea pe care o oferă, în anii comunismului, principalele sinteze critice ale exegeților avangardei noastre istorice, în răspăr cu calificativul de „extremism” aplicat de majoritatea criticilor interbelici. Ion Pop vorbește despre un „avangardism prudent”, „impur”, de „sinteză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în care intră, deopotrivă, nume precum Milița Petrașcu, Felix Aderca, B. Fundoianu, M.H. Maxy) va aclimatiza și asimila noile curente radical-moderniste, impunîndu-le atenției unor cercuri mai curînd rezervate (de la criticii post-maiorescieni și de la tradiționaliștii autohtoniști ai Gîndirii pînă la spiritualiștii eclectici, vitaliști ai „tinerei generații”). Unii dintre ei (Vinea, Maniu, Fundoianu) sînt naturi amfibii, melancolice și fantaste, puternic marcate de estetismul simbolist sau decadentist. Fundoianu recuperează „monografic”, într-o matrice argheziano-bacoviană cu ecouri din neo-bucolismul lui Francis Jammes (dar și din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a lui Brâncuși și a elevei sale Milița Petrașcu se înscrie deopotrivă pe orbita cosmopolită a Contimporanului și pe cea spiritualist-autohtonistă de la Gîndirea, iar arhitectul, pictorul și decoratorul constructivist Marcel Iancu se arată a fi uneori, în plastica sa, un eclectic fantast cu nostalgia formelor canonice. În fapt, prima avangardă autohtonă se dovedește a fi - cu excepția mai complicată a lui Tristan Tzara - o avangardă „pozitivă”, „constructivă”, de o clasicitate structurală. Separarea dintre domeniul esteticului și cel al politicului, „eclectismul” independent, neînregimentat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
linia unei stîngi independente. Distanța temporală dintre discretele semnale poetice predadaiste ale lui Tzara din paginile revistei civice Chemarea („Vacanță în provincie”, „Furtuna și cîntecul dezertorului”), Dadaismul propriu-zis și constituirea primei mișcări de avangardă artistică din România (în 1924, prin intermediul eclecticei reviste Contimporanul) indică un decalaj de aproximativ zece ani. Dacă „exportul” de avangardă (prin Tzara și Marcel Iancu) a fost unul insurgent, violent negator, prima avangardă din România a fost preponderent „constructivă”. Militantismul agresiv, insolent și contestatar s-a dezvoltat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Fundoianu) au frecventat, înainte de 1920, cercul lui Alexandru Bogdan-Pitești și au cultivat, pînă la un punct, estetica Decadenței. Datele lor sociale corespund, întru cîtva, celor ale membrilor „generației de la 1914” din Franța (cf. Albert Thibaudet); ei aparțin - de fapt - familiei eclectice a independenților postsimboliști, scindați între nostalgia tradiției și tentația emancipării radicale. Disidenții spiritului Belle Époque vor deveni, ulterior, fermenți ai „anilor nebuni” ’20, reprezentanți cultivați ai unei avangarde constructive, ecumenice și estetice, cultivînd cu precădere - în plan ideologic - valorile unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]