1,905 matches
-
o întâlnim la Grigore Alexandrescu este uimitoare, cu atât mai mult cu cât opera sa, în ansamblu, dă totuși dovadă de coerență și unitate. Astfel, poetul reușește să creeze deopotrivă fabule, satire sau epistole de origine clasică și meditații sau elegii de factură romantică. Însă, dacă despărțirea apelor în ceea ce privește concretizarea este-tică a unei tendințe sau a alteia la nivelul operei poetului muntean s-a făcut deja în studii importante cum ar fi cel al lui Eugen Simion Dimineața poeților -, Dim. Păcurariu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
cu același entuziasm din Victor Hugo, Byron, Alexandre Dumas, Thomas Moore sau Jukovski, ca și din Voltaire sau din scriitori mai mărunți ai clasicismului, cum erau Doamna de Genlis sau Lesage. Peste puțin timp Grigore Alexandrescu va compune meditații și elegii care îl amintesc foarte clar pe Lamartine, dar și fabule inspirate de La Fontaine și de Florian. Un caz grăitor e cel al lui Gh. Asachi: structură prin excelență clasică, elev al lui Canova la Roma, autor de fabule și satire
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289353_a_290682]
-
vădesc - îndeosebi în privința personajelor negative - afinități cu narațiunile romantice (Malaspina din Petru Rareș, spre exemplu, seamănă destul de bine cu Campo-Basso din Quentin Durward al lui Walter Scott). Uneori titlul însuși trimite fără echivoc la modelul romantic: un poem se cheamă Elegie scrisă pe ținterimea unui sat, aproape aidoma celebrului poem din 1750 al lui Gray. Și aceasta în timp ce Asachi adera, în plan teoretic, la modelele clasicismului, mărturisind că în scrierea versurilor a fost „îndreptat de pilde clasice și de firea limbei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289353_a_290682]
-
redactor împreună cu Aron Pumnul. Într-o perioadă când preocupările pentru literatură erau sporadice printre cărturarii și publiciștii ardeleni, M. are meritul de a fi cultivat poezia, meditația în proză, povestirea și nuvela, chiar dacă valoarea scrierilor sale este modestă. A scris elegii stângace, meditații în proză despre viață și moarte, despre trecerea timpului, uneori într-o limbă surprinzător de fluentă, precum și câteva povestiri și nuvele (Tatiana, Avesalom, Tetera Cazacul ș.a.). Sub semnătura lui, dar fără a fi originale, au apărut numeroase aforisme
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287981_a_289310]
-
Ion Neculce în O samă de cuvinte - suferă de monotonie. Potopul, după Gessner, are o anume atmosferă și un fior de dramatism. Gelozie, după Millevoye - semnată Carlu Nervil -, ar fi mai mult o analiză, destul de convențională, a acestui sentiment. O elegie, Melancolia, după Legouvé, încearcă să sugereze corespondențele misterioase dintre natură și stările afective: ruinele sau un țintirim sărac trezesc cuvenitele reflecții. Scriitorul e un reflexiv, un contemplativ, care mimează afectele poeților romantici. Mai conform firii sale poate fi socotit un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288415_a_289744]
-
de spectacol,/ zilnic de-o mie și una de ori.// - imaginează-ți; Melcul din cochilie cu intuiția/ mereu corectă a zodiei, întră și iese/ sau hieroglifa surâzătoare, pentru o clipă, a fulgerului/ pe care acum o citești”(Epifanii). Poemele din Elegie în grădină (1987) aduc o nouă diversificare a temelor, cumva în spiritul timpului, incluzând și numeroase reflecții despre text: „Nici nu îmi apropii bine mâna de suprafața/ stupefiată, albă a hârtiei/ pe care să așez ca în fiecare zi/ semne
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286677_a_288006]
-
pare a fi timpul, străjuit de copilărie și de moarte. SCRIERI: Priveliștile, Timișoara, 1977; Orele orașului Arad (în colaborare), Arad, 1978; Nori luminați, București, 1979; Scara interioară, Timișoara, 1980; Arbore genealogic, București, 1981; Întâmplări crepusculare și alte poeme, București, 1984; Elegie în grădină, București, 1987; Drumul cu ființe, București, 1990; Un Li pe drumul mătăsii (Jurnal chinezesc), Arad, 1997; Pielea poetului, Arad, 2000; Carte vie, Arad, 2003. Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, II, 78-79; Ciobanu, Însemne, II, 201-203; Lucian Vasiliu, „Priveliștile
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286677_a_288006]
-
întuneric, Eul ostenit de repliază asupră-și tânjind spre un quietism absolut: "O, veșnic aș vrea să întârzii aici, / pe treapta supremă la care / ființa nu scade ca umbrele, nici prezența nu trece-n mișcare..." Parabole, balade, ditirambi, psalmi, sonete, elegii, invocații modurile cele mai variate se rotunjesc finalmente într-o amplă monadă cogitativă; însă prin insistența în filozofare fluxul liric devine exsanguu. Cicluri precum Cele șapte vămi ale văzduhului, Logosul, Psalmii la televizor, Cvadratura cercului și nu numai, dintr-un
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
și alții l-au urmărit de aproape. NICHITA STĂNESCU UN GLADIATOR TANDRU Creator de prim rang, bântuit de mirajul cuvântului memorabil, răsturnător de noime și deschis cântului universal, pășind printre turnuri și abise și contemplând (melancolizat) limitele condiției umane, autorul Elegiilor și-a construit personalitatea pe arhetipuri remodelate, pe urcușuri și năruiri, pe alternanțe innumerabile. Pentru a ți-l apropia, contactele cu integralitatea operei sunt obligatorii; nici o categorie poetică nu-l cuprinde îndeajuns. Succesiv sau simultan, iată-l jucându-și nu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
o "nepăsare tristă": "Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!..." Flancat de personaje răsunătoare în lumini reci, antice, biblice ori din lumea medievală -, îl urmărim în demersuri cognitive pluriforme: "Evul mediu s-a retras în mine" (A patra elegie); renascentiștilor le face reverențe; peregrinul (atât de repede dispărut), exponent al continuităților temporale, se vrea apropiat păstorului mioritic și lui Toma Alimoș, dar și călător în spații planetare, cu opriri în tărâm indian, ori în legende mediterane sau, fugitiv, în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
revelat identitatea sub impulsul apei (Eminescu, Shelley, Elytis), ori sub acela al pământului. Individualități repetitive, mulți au scris în interiorul unui limbaj consacrat, stabilizat, impersonal, operând cu esențe gata-făcute; aceștia, numai continuatori, s-au topit netulburați în matca înaintașilor. La poetul Elegiilor, performant în cele mai variate partituri, amuzat să reorchestreze forme erodate, desuete ori obosite, să regândească arhitecturile moștenite, să re-liricizeze ceea ce căzuse în conceptualism, frapant e suflul inedit, intens novator, un limbaj presupunând implicare încordată; la el, starea de poezie
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
demarcativă între etapele lirice stănesciene, iată o operație delicată, câtă vreme senzorialul (determinând o anumită "gândire în imagini", "profund subiectivă") și cogito-ul (legat de "gândirea în noțiuni") trăsături invocate în Respirări se constituie în dimensiuni corelative, inextricabile. În cele 11 Elegii (publicate în 1966) obsedează vădit causa rerum, o multiplă exasperare a Eului contemplator (titlul Contemplare se repetă) posedat de nostalgia cunoașterii, balansând între înaintări și retrageri necontenite, sub perpetua presiune a relativismului universal. "Stau între doi idoli și nu pot
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
presiune a relativismului universal. "Stau între doi idoli și nu pot s-aleg pe nici unul (...) // Stau cu o lopată în mână între două gropi, / și nu pot, în ploaia măruntă, / să aleg prima pe care voi astupa-o" (A șasea elegie). Din acest repetat, mâhnitor NU, obstacol în calea transparenței, un "Nu" cu analogii în cenzura transcendentă la Blaga, decurge apăsătoarea, progresiva notă de tânjire metafizică. De o parte "opțiunea de real" din A șaptea elegie, de alta priveliștea descurajantă a
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
voi astupa-o" (A șasea elegie). Din acest repetat, mâhnitor NU, obstacol în calea transparenței, un "Nu" cu analogii în cenzura transcendentă la Blaga, decurge apăsătoarea, progresiva notă de tânjire metafizică. De o parte "opțiunea de real" din A șaptea elegie, de alta priveliștea descurajantă a interdicțiilor din Elegia a zecea, rotirea în cercul-limită, teribil spațiu de incertitudini: "Nu sufăr ceea ce nu se vede, / ceea ce nu se aude, nu se gustă, / ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
repetat, mâhnitor NU, obstacol în calea transparenței, un "Nu" cu analogii în cenzura transcendentă la Blaga, decurge apăsătoarea, progresiva notă de tânjire metafizică. De o parte "opțiunea de real" din A șaptea elegie, de alta priveliștea descurajantă a interdicțiilor din Elegia a zecea, rotirea în cercul-limită, teribil spațiu de incertitudini: "Nu sufăr ceea ce nu se vede, / ceea ce nu se aude, nu se gustă, / ceea ce nu se miroase, ceea ce nu încape / în încreierarea îngustă, / scheletică a insului meu (...) // Sunt bolnav nu de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cântece, / ci de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate împarte". Lui Hegel, dialectician al categoriilor, orientând finalmente spre "spiritul absolut", spre Idee ca expresie ultimă deasupra timpului legat de materie, i se dedică în Elegii interludiul Omul-fantă; în destinul acestuia, total contradictoriu, se recunosc, încifrate, motive existențialiste surdinizate: "Omul-fantă face înconjurul lumii / și există numai cât să ia cunoștință / de existență". Ori: El adulmecă existența / și ia naștere lăsându-se devorat de ea..." Dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ea..." Dintr-o perspectivă ca aceasta, de realități psihofizice incongruente, omul-fantă (despicat, adică) e în egală măsură un homo planetarius cât și individ în sine, un ins-eșantion zbătându-se mereu între "visceral și real" cum se autoprezintă în A patra elegie. Damnațiune și lamento vorbesc despre dileme, despre neliniști, despre terori perene: "Propriul meu trup / nu mă mai înțelege / și / propriul meu trup mă urăște, / ca să poată exista mai departe / mă urăște..." Ieșirea din Eul mâhnit, atât de împovărat, e comparabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
urăște..." Ieșirea din Eul mâhnit, atât de împovărat, e comparabilă, ca finalitate, cu nostalgia transorizontică a lui Blaga, un fel de dor de "raiul sorin", de ceva indefinit, vag-intuit, finalmente intangibil. A plana "pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde" (Atreia elegie), e totuna cu a verifica multiplu starea de a fi; aspirație vană, iluzorie, căci lucrurile "știindu-mă, m-au respins..." La Eminescu, în sute de conotații, se invocă ochii; la Nichita Stănescu privirea, aceasta viziune iar nu vedere (Respirări). La
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Ochii "nu sunt altceva decât doi magneți care atrag priveliștile spre ei. Ochii nu sunt capabili să emită din ei înșiși priveliști". Sau: " Aidoma ochiului, cuvântul vede lumina, dar, spre diferență de ochi, cuvântul o reține în el..." Că limbajul Elegiilor, ermetic, nu se sustrage absconsităților și abstractului, că lectura lor reclamă pași mărunți și reluări, acestea grevează asupra comunicării. Alte trei cicluri într-un singur an (1967) Alfa, Roșu vertical, Oul și sfera pun în chestiune "polul istoric", dar și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
restituie, uneori, savoarea primară, frustă, naivă, folclorică: "Și-am zis verde de albastru, / și-am zis pară de un măr, / minciună de adevăr..." (Frunză verde de albastru). În Laus Ptolemaei din nou reflecția trece în primul plan, de unde ca în Elegii discursul adesea rigid, barbian pe alocurea ("ochiul triunghiular"), dar și o declarată insatisfacție: Ciudă pentru prea puținele sentimente exprimate în jurul ideilorcum sună un titlu de poezie. Multe texte, parcă în pregătirea volumului următor, Necuvintele (1969), conțin inserții de poetică explicită
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
al poeticii stănesciene; o demonstrează reluările în numeroasele sale interviuri, în comentariile estetice din Respirări, în multe mărturisiri. Cât despre "așa-numitul lucru asupra cuvântului" (Respirări, p. 8), ipoteza e respinsă ca aberantă. Din Antimetafizica aflăm totuși că revelatoarele-i Elegii i-au cerut "cel puțin un deceniu de meditații și de trăire a cuvintelor", iar apoi textele în cauză au fost dictate Gabrielei Melinescu "în decurs de două zile și două nopți, într-o cameră cu pământ pe jos, la
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
curând, / peste căi ferate lucind, / peste trenuri trecând..." Titani, Beethoven, Bach și alții inițiază și propun conexiuni sonore într-un timp cosmic, timp în ale cărui halouri se întruchipează miracole. Tentat de reprezentări prin linii, prin volume și puncte, autorul Elegiilor desenează: ilustrațiile la Respirări îi aparțin; eseistul scrie comprehensiv despre I. Țuculescu (găsindu-i un timbru hiperboreu), amical despre Horia Bernea și Sorin Dumitrescu, ori despre graficianul Vasile Kazar. Din fragmentele lui de poetică explicită rezultă, în fapt, ideea de
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cel puțin pe un versant, unui ludic sociabil; pe versantul opus, rațiunii i se supune un control al inimii, încât polaritățile contrarii vorbesc de aventura cuvântului și autoexil, de revelații fulgurante și închidere în dezolare. Conștient că gravitatea gânditoare din Elegii frizează retorismul, ducând inevitabil la frigiditate, experimentatorul, truditul de căutări fără răspuns izbucnește în apostrofe, descărcându-se; câte un interludiu ironic sugerează alteori o fugitivă detașare. Câte o mostră de discurs frânt (brisé), ca acesta din A unsprezecea elegie, rupe
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
din Elegii frizează retorismul, ducând inevitabil la frigiditate, experimentatorul, truditul de căutări fără răspuns izbucnește în apostrofe, descărcându-se; câte un interludiu ironic sugerează alteori o fugitivă detașare. Câte o mostră de discurs frânt (brisé), ca acesta din A unsprezecea elegie, rupe brusc ritualul lamentatoriu: Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînțeles... Atât de frecvent-citata propoziție rimbaldiană Eu este un altul își verifică periodic audiența; la Nichita, alteritatea Eu, adică El este un mod al integrării totale în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Un superlativ precum cel mai mare (ni se spune în Cartea de recitire) "trebuie respins, expresia fiind tributară migrației clasamentelor în zona esteticului, în care singura afirmație de valoare poate fi numai: este poet sau nu este..." Poet mare, autorul Elegiilor se refuză practic încadrărilor ferme, el putând fi, simultan sau pe rând, "tradițional" (În dulcele stil clasic, Un pământ numit România), "premodern" și hipermodern, suprarealist și postmodern. Liantul îl asigură excepționala sa disponibilitate de a transgresa canonicul, mai plastic spus
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]