KorAP: Find »[drukola/base=eminescian & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...29 30 31 ...281 >

7,011 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

la Eminescu, a cărui armonie prozodică este rezultanta unei construcții de rară știință și rafinament, angajând, practic, tot ceea ce se poate înscrie în această sferă noțională. Vom relua unele considerente din capitolul închinat armoniei liricii eminesciene al lucrării "Spațiul poetic eminescian" (ed. Junimea, 1982). Armonia eminesciană este efectul in primul rând al incantației verbale, al muzicalității îmbinării unice, originale a cuvântului românesc. Plecând de la cuvintele încărcate cu potențial eufonic, îmbinând apoi cuvintele în orânduiri de asemenea cu virtuți de cântare, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
prozodică este rezultanta unei construcții de rară știință și rafinament, angajând, practic, tot ceea ce se poate înscrie în această sferă noțională. Vom relua unele considerente din capitolul închinat armoniei liricii eminesciene al lucrării "Spațiul poetic eminescian" (ed. Junimea, 1982). Armonia eminesciană este efectul in primul rând al incantației verbale, al muzicalității îmbinării unice, originale a cuvântului românesc. Plecând de la cuvintele încărcate cu potențial eufonic, îmbinând apoi cuvintele în orânduiri de asemenea cu virtuți de cântare, în adevărate linii melodice, cu o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
să te am/ Și-ncet să te apropii." "Sublinierea incompatibilității dizarmoniei cu existențialul este viguros exprimată de Eminescu printr-un alt sistem de ritmicitate, și anume acela al ritmicei antinomice. Ca atare, dacă de cele mai multe ori ritmica sensurilor în lirica eminesciană este armonizantă, reflectând comuniunea universală, alteori ea este disonantă sau chiar antagonică, relevând latura inarmonică a lucrurilor, a lumii. Așa se naște "tristețea metafizică" din poezia eminesciană de iubire, conștiința dureroasă a denivelării potențialului spiritual între realitate și idealitate, dintre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
al ritmicei antinomice. Ca atare, dacă de cele mai multe ori ritmica sensurilor în lirica eminesciană este armonizantă, reflectând comuniunea universală, alteori ea este disonantă sau chiar antagonică, relevând latura inarmonică a lucrurilor, a lumii. Așa se naște "tristețea metafizică" din poezia eminesciană de iubire, conștiința dureroasă a denivelării potențialului spiritual între realitate și idealitate, dintre necesitatea internă hyperionică și inerția telurică, refractară spiritualității. Acest gen de ritmică antitetică apare cu osebire în Pe lângă plopii fără soț.... Ce e amorul ?, Adio, S-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
serafic analog spațiilor poetice ale lui Hölderlin, analog Largo-ului din Simfonia IX a lui Beethoven, analog surâsului îngerilor lui Leonardo da Vinci. "Sfânt, senin, dulce, alb, blând, duioșie, lumină, ideal, armonie, iată simbolurile in jurul cărora polarizează ideile poetice eminesciene, deschiderile sufletești și ale intelectului. Cu ajutorul luminii constantă fizică, și duioșie, lumină sufletească, Eminescu a creat o lumină integrală care constituie o altă modalitate de armonizare între natură și suflet: Odată încă-n viață să mă-nec în lumină/ Să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
și al înaltei înseninări; dar emoția suie întotdeauna, in extasis mentis, la intensa vibrație a conștiinței cosmice și a conștiinței axiologice. "Prin participarea convergentă a diverșilor factori amintiți mai sus, se ajunge finalmente la acea senzație particulară indusă de poemul eminescian, la acea stare inefabilă care este perfecta armonie interioară. "Decisiv intervine în primul rând armonizarea sufletului cu restul lumii pe care Eminescu o înfăptuiește prin originala sa filozofie a spațiului poetic: convertirea lumii din afară în substanță sufletească, folosind în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
metafizic; spațiul mitului, al morții și al visului; al negrăitului și al transposibilului: Eminescu este marele vizionar spațial al poeziei universale, conferind spiritului cel mai larg orizont de respirație, de zbor. "Întregul complex de armonizări relevate mai sus transformă poemele eminesciene in veritabile exersări ale armoniei cosmice, de o desăvârșire, de o inventivitate și de o incantație care semnează acel unicat în literatura noastră și care face imposibilă transpunerea în altă limbă." Eliberarea metafizică Revenind, dacă necesitatea armoniei satisface certitudinea noastră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
asculte vocea misterului: graiul florilor și al lucrurilor mute. Goethe, după ce în lumea de jos, materială, s-a bucurat deplin de viața pământească alături de prieteni, natură, fete frumoase, se înalță dincolo pentru a se pierde extatic în iubirea eternă. Poemul eminescian exprimă dinamismul muzical al existențialului uman simțire și intelect îmbogățit cu dinamica ritmurilor universale. Astfel, are loc o trăire în continuă desfășurare cu inflexiuni ce se prelungesc în ecouri repetate în văzduhurile profunde ale sufletului, ecouri care continuă și după ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
a Cătălinei, urmează întunericul fizic al nopților și opacitatea psihică a fetei de împărat refuzând iubirea de sus, pentru a se transcende în final către strălumina zborului spre Demiurg din care Hyperion renaște în hipostaza sa de increat. Fenomenologia tristadială eminesciană este de model zamolxic, și nu de tipul formulei dialectice hegeliene existență-viață-devenire, pentru că la Eminescu termenul final nu este sinteza dintre teză și antiteză, termenul antitetic nu este inclus în al treilea moment, acesta nefiind o sinteză, o sumă, ci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
superioară care învinge antiteza, negativul, și apoteozează teza. De astă dată similitudinea este însă cu triada lui Hegel rațiune-materie-spirit. Aici spiritul nu mai păstrează nimic din materie; dar materia este cea care, prin contrast, a impulsionat nașterea spiritului. Rezumând, armonia eminesciană rezultă din organizarea internă a poemelor într-o structură indisolubilă. Fiecare componentă de formă și idei se intercondiționează atât de perfect, încât lipsa uneia ar destrăma poemul respectiv, care este un organism viu, cu o impecabila integralizare. Este împlinit în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ar destrăma poemul respectiv, care este un organism viu, cu o impecabila integralizare. Este împlinit în felul acesta dezideratul de întotdeauna al operei de artă de a fi imperfectibilă, orice intervenție echivalând cu moartea operei, respectiv, cu moartea poemului. Poemul eminescian este model de îmbinarea organică dintre o măiastră organizare internă și deschiderea eliberatoare un tot dezvoltând un sistem de tensiuni temporo-spațiale și elanuri ideatice de o armonie absolută, din care iradiază vectori metafizici de eliberare a sufletului și intelectului. Cea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
facto, emoție a minții. Tensiunea spațio-temporală devine tensiune filozofică. a. Desfășurarea macrocosmică spațială și temporală, îmbinată cu fiorul cosmic, cu infinitatea tensiunii gândirii, are loc, de pildă, în Imnul Rigvedic al creației sau tabloul în desfășurare echivalent din Scrisoarea I eminesciană. De asemenea în viziunea vechilor egipteni piramidele și raporturile lor cu marile coordonate ale universului, supradimensionarea statuilor, expresia privirii îndreptată dincolo, spre transcendent exemplu absolut bustul reginei Nefertiti -, hieratismul armonizator al figurilor în pictură; pe de altă arte, acel poem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
care se naște", reducând astfel la nimicnicie vastul spațiu selenar pustiu care se întinde în celebrul poem în contrast cu nemărginirea cosmică, astrală, desfășurată în Miorița. * Este bine cunoscut de asemeni faptul că viziunea cosmică reprezintă una din trăsăturile esențiale ale creației eminesciene. Acest fapt nu numai pentru că orizontul în care se desfășoară trăirea poetică este nemărginit, ci pentru că această trăire este văzută la scară și în iradiere universală. Gândirea pe marile coordonate reiese în primul rând din forța de demiurg cu care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în acest sens măiestria cu care sunt plasticizate geneza și stingerea lumilor din Scrisoarea I, sau iradierile nemărginite din Luceafărul. Este ciudat și ține de mania asociațiilor erudite sonore, faptul că s-a căutat peste hotare originea viziunii spațiale infinite eminesciene, viziunea cosmică a autorului Luceafărului. În realitate, această origine nu se află nici în Estetica transcendentală din Critica rațiunii pure nici în Vedele sacre. Filozofia kantiană a spațiului și timpului precum și gândirea veche indiană, impregnată de spiritul incomensurabilului, au venit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
forță ale gândirii sale. Sentimentul cosmic este un element organic, care arhitecturează poemele. Și este structural poemelor pentru că era structural lui Eminescu, așa cum este structural poeziei populare. În spiritul baladei Miorița, în creația noastră a originilor, se află izvorul viziunii eminesciene. Dacă majoritatea poemelor lui Eminescu deschid perspective în stare să ne interiorizeze infinitul cerul, stelele, luna, marea venind să lărgească dintr-odată spațiul poetic acest infinit, nu rămâne exterior, ci are funcție bine definită acela al cosmicului ca modalitate de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
a lui Hyperion; dimpotrivă, ungherul întunecat din palat, unde pajul oprește prima oară prințesa, este pe măsura sentimentului celor doi fericiți pământeni, în contrast cu tot înaltul din care luceafărul nu va mai coborî, astfel încât cele două sfere rămân definitiv distanțate. Universul eminescian are caracterul de a nu fi niciodată static, ci în permanentă mișcare, în continuă expansiune, exprimând neliniștea, frământarea marilor trăiri ale poetului. Această expansiune are un îndoit dinamism: se petrece atât pe vectorii spațiali, cât și pe dimensiunea timpului, ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ei albaștri/ Toate basmele s-adună") care face posibilă ca și în balada vrânceană, comuniunea nemijlocită cu lucrurile. La Eminescu miticul are rolul de înveșnicire feerică a realului, transformându-l în prezent etern. * Se poate contura mai bine viziunea cosmică eminesciană referindu-ne la lirica lui Tudor Arghezi și Lucian Blaga. Autorul Cuvintelor potrivite, manifestă o pregnantă tendință de a reduce dimensiunile mari. Infinitul, veșnicia, azurul, stelele devin apropiate, intime, pe măsura micilor lucruri. Calea pe care o urmează Arghezi este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ciclul viață-moarte-renaștere, ceea ce însemnează deschidere cosmică nelimitată incluzând viață și postviață, aici și dincolo. Și la Eminescu miticul este factor matricial transfigurator, de nuanță românească așa cum miticul a fost esențial pentru lirica lui Hölderlin, dar de inspirație elenă. În creația eminesciană, chiar străbătută de cea mai profundă neliniște poezia este o bucurie. În ce constă această bucurie, această jubilare ? Când Leopardi a scris poezia A se stesso "Către sine însuși" cu profundul dispreț aruncat vieții fango e noia noroi și urât

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de sine: un străin într-o lume străină, străin și lui Dumnezeu însuși, astfel încât, așa cum am mai discutat și în altă parte, titlul mai adecvat al poemului ar putea fi Lume și geniu. Ca atare, o altă hipostază a neliniștii eminesciene este cea din poezia Dintre sute de catarge, care semnează lipsa de înțelegere a geniului de către lumea comună: "Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic îngânându-l,/ Valurile, vânturile." Cea mai tulburătoare neliniște eminesciană este cea a perspectivei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
altă hipostază a neliniștii eminesciene este cea din poezia Dintre sute de catarge, care semnează lipsa de înțelegere a geniului de către lumea comună: "Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic îngânându-l,/ Valurile, vânturile." Cea mai tulburătoare neliniște eminesciană este cea a perspectivei revenirii sisifice identitare în această lume a durerii, a răului și a morții, tragism descris în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema spaimă: aceea de a exista. Dar în lirica eminesciană neliniștea existențială

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
tulburătoare neliniște eminesciană este cea a perspectivei revenirii sisifice identitare în această lume a durerii, a răului și a morții, tragism descris în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema spaimă: aceea de a exista. Dar în lirica eminesciană neliniștea existențială este infinit depășită prin magia muzicală unică, inimitabilă a verbului său, alături de altitudinea ideației polarizând către sacru, și radicala eliberare metafizică. Neliniștea morții are drept antidot natura, precum în mod repetat în poezia O, Mamă. Și așa cum va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
de sub daltă." (Gelozie). Lacrimile, suferința sunt expresia stării abisale a iubirii; Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă." (S-a dus amorul...) Cea mai tragică suferință eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suflet..., unde apare spaima supremă: renașterea sisifică identitară și în același spațiu și timp, de-a lungul întregii veșnicii exact invers față de viziunea lui Nietzsche care credea că renașterea a aceluiași

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
informă tăiată în fragmente revărsate pe verticală pentru a simula versificația nu este armonie, nu este poezie, ci un simulacru, un bastard antipoezie. Cititorul o respinge pentru că îi "jignește", cum scria Eminescu, arheul aprioric simțul armoniei. "Un bâiguit" în expresie eminesciană, care nici măcar nu mai sună din coadă.... Morala poeziei Poetul are conștiința transcendentală a unei chemări, a unei misiuni cosmice, și anume, transsubstanțierea poetică a lumii. Au spus-o în primul rând Platon, Pindar, apoi Hölderlin, Eminescu. Poezia este o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ordini valorice, și anume: este un străin într-o lume străină, nu face parte din planul genezei, nu a fost creat de Dumnezeu, așa încât, din acest motiv, demiurgul nu-i poate dezlega cifrul. Unică, uluitoare viziune ! Ce a făcut geniul eminescian în fața imposibilului existențial, a nonsensului său axiologic ? Pe de o parte, ca oaspete al această lumi, căreia nu-i aparține, a binecuvântat-o îmbrăcând-o "în aurul și purpura", poeziei, a sacralizat-o, cum și Pindar și Hölderlin o mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în sine însăși, suflet din suflet, viață din viață, esență din esență." De observat că, în afară de evocarea pasării Phoenix, versul lui Bruno, " Sunt de ajuns valurile oceanului să stingă ardoarea acestor flăcări?" este analog celor din Odă (în metru antic) eminesciană: "Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării". În lumina viziunii lui Giordano Bruno, urmărind logica mersului ascendent al eliberării radicale posibile, în Luceafărul, sinele eminescian urma să părăsească hipostazele ontice cu putință a fi experimentate în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]