881 matches
-
preface în ruine ținutul iudeilor” (IV, vv. 125‑127). . Is. 41,2‑4.25; 44,28; 45,1. El este menționat cu discreție în anumite scrieri apocaliptice iudaice, cum ar fi, Or. sib. (III, vv. 286‑287). . Un singur martor eshatologic apare, de asemenea, la Victorin, Com. Ap., cap. 7. Cf. cele spuse mai sus. . Eusebiu al Cezareii, H.E., text grec, trad. fr. și note de G. Bardy, Paris, 1983‑1987. . M. Sordi, „Dionigi d’Alessandria, Commodiano...”, pp. 140‑141. . Probabil
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
creștinilor, evident). În acest caz, am avea de‑a face cu un atac virulent din partea unui creștin „cultivat”, un bun cunoscător al culturii păgâne, împotriva coreligionarilor săi „inculți”, ca Victorin și Commodian. În realitate, ne aflăm în fața a două poziții eshatologice complet diferite: una, strict politică, cea a lui Lactanțiu, iar cealaltă, teologică și politică, susținută de Victorin și de Commodian, ambele îndepărtându‑se de cea prezentată de Irineu și de Hipolit, esențial teologică (îndeosebi cea a lui Irineu). . Lactanțiu, Épitomé
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Anticristul ar fi diavolul întrupat la sfârșitul veacurilor, provin din această regiune. Irineu, originar și el dintr‑un oraș din Asia Mică, vorbește în mai multe rânduri, în tratatul său Adu. haer., de o acțiune fățișă a diavolului în timpul perioadei eshatologice, dar se ferește să confunde într‑un singur personaj pe Anticristul și pe cel care îl inspiră. . De exemplu, V, 26, 2. . Insistăm asupra acestui aspect: Anticristul nu coincide integral cu Satan, ci el este numai un „organ”, cum sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al lucrării sale. . Adu. haer. V, 28, 4. . Adu. haer. V, 29, 1. . Hipolit vorbește de o escaladă a violenței inaugurată de împărați și încheiată de Anticrist, dar nu îndrăznește totuși să diminueze meritul martirilor contemporani în raport cu cel al martirilor eshatologici. . Parusia se va desfășura în două faze: mai întâi, va apărea crucea pentru condamnarea celor păcătoși, apoi „se vor arăta îngerii care înalță slavă” (Ioan Hrisostom, In Matth. hom. 76, 3‑4). . Prieten al sfântului Atanasie, Marcel al Ancirei se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să netezească suprafața trecutului, șifonată de amnezii. Chiar dacă e decojit, fructul oprit al cunoașterii paradisiace își păstrează - și pentru dinții tari ai pozitivismului - un sâmbure perfect intact. Deși numai o întâlnire cu geniul charismatic al tradiției Bisericii poate deschide nucleul eshatologic al creștinismului, instanțele de mediere culturală ale modernității nu pot fi evitate. Pentru moderni, inserția individuală într-o matrice eclezială rămâne întotdeauna oblică și profund afectată de recunoașterea alterității. Până să guste din privilegiile cunoașterii nemijlocite - cum este comuniunea euharistică
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
câțiva le suspectează și alții le contestă între nevrednicia trecutului criptat și excelența prezentului vizibil, ne rămâne o categorie ontologică insuficient explorată: posibilitatea, înțeleasă ca surplus, în raport cu actualitatea carentă. Numai pe această prioritate fundamentală a viitorului, afirmată într-un orizont eshatologic, se poate construi politica iertării. Pe cât de dificilă este uitarea, pe atât de necesară devine iertarea- un act esențial care restituie demnitatea persoanei și libertatea sa interioară. În creștinism, iertarea nu este o opțiune, ci o datorie, născută din convingerea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
veacului. Pentru a da un singur exemplu, ne lipsește acut o istorie a plagiatelor din teologia română. Rămâne să ne consolăm cu geniul profetic al celor de odinioară. Oameni cu vocația autentică a reformei, slujitorii Predaniei pledau pentru o maturitate eshatologică mult prea imediată ca să accepte drapajul pietist al existenței în dulcegării mitice sau mioritice. Predania este o dovadă că ființa paradoxală a credinței, înțeleasă ca temei al „celor nădăjduite” (Evrei 11, 1), nu interzice accesul creștinilor la orizontul reflecției critice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
geografiei sacre. Tradiția se îmbogățea într-o relație permanentă cu nevăzutul: suflarea Duhului Sfânt era cercetată pretutindeni ca sursă de înnoire pentru comunitățile nelipsite de conștiință apocaliptică. Tradiția era puntea de legătură între trecutul lui Israel, prezentul eclezial și viitorul eshatologic al umanității. Tradiția era, cu alte cuvinte, un loc geometric al inteligenței teologice, rezistând definițiilor juridice exhaustive. Sinoadele ecumenice, bunăoară, nu descoperă adevăruri fundamentale, ci doar le exprimă, cu mereu adâncite nuanțe. Pe scurt, pentru Biserica Ortodoxă, tradiția a rămas
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
datoria de a gândi inspirat și a vorbi profetic. Deriva etică și păcatul metafizic care susțin fie strangularea etatistă a libertății individuale, fie amoralismul pieței neoliberale trebuie criticate din perspectiva unei metafizici pentru care compasiunea este ancorată într-o viziune eshatologică. „Pe săraci totdeauna îi aveți cu voi” (Matei 26, 11) include acest avertisment, care justifică sfatul dat de Guizot contemporanilor săi (enrichissez-vous). Dacă bogăția nu este decât un efect al libertății de mișcare a omului constrâns de nevoi materiale, și
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a ortodoxiei - care „jură” numai pe Duhul sfințeniei - ar implica o dedramatizare a politicilor unioniste încercate la sfârșitul secolului XX. Ne putem reaminti aici că imperativul ioaneic - „ca toți să fie una” - primise din partea Părinților Biserici o interpretare cu sens eshatologic: unitatea pleromatică a Bisericii este necondiționat una legată de parousia. „Dincoace” de veșnicie, adică înaintea „secerișului”, „neghina nu se desparte de grâu” sau, într-o expresie paulină, „vedem în ghicitură”. Această distanță ironică impusă de înțelepciunea bunilor răsăriteni față de orice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
iubește vigilența și preferă în locul reacției spontane în conversație doar stereotipia, mimetismul, sloganul călduț sau aproximația stearpă. Ecumenismul se consumă adesea într-o foarte veselă atmosferă de sindrofie fără cauză - o perpetuă prefață la redactarea unor documente care anunță succesul eshatologic al imanenței. La ce bun, atunci, să mai așteptăm un sfârșit? Reîntoarcerea la izvoarele comune ale tradiției Bisericii din primul mileniu nu înseamnă o muzeificare a trecutului. Contemplarea memoriei sfinte a Bisericii - una, sancta, catholica et apostolica - are ca rol
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
tagma cărturarilor, n-au nici merite, dar nici vină. Căutându-L pe totus Christus, văzând în Iisus veșnicul pantokrator, ei rămân fascinați de limbajul totalității implicat de filozofie sau științe, de faptul politic sau istoric, adâncite tainic într-o dinamică eshatologică. Recunosc că mă simt ispitit să leg toate aceste frânturi de sens într-o poveste întregită - iar pentru un creștin, această narațiune nu poate avea decât un fir teologic da capo al fine. Totul ne privește când Îl căutăm pe
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pronunțat din perspectiva unității transcendente a religiilor, la care un autor ca Fritjof Schuon ar fi avut un acces privilegiat. În același timp, nu este o invitație la trădarea lucidității prin replierea în visul teocratic al celor lipsiți de viziune eshatologică. Pentru a regăsi firul pierdut al criticii modernității nu este suficientă o întoarcere la categoriile gândirii teologico-politice din Bizanț. Necesară, însă, rămâne depășirea liturgică a temporalității lumii - a orizontului structural ambiguu care ne fixează într-o perfidă complicitate cu farmecele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu putea emerge decât dintr-o cultură preocupată sistematic de totalizarea experienței umane în fața unei instanțe ultime. În acest context, studierea noțiunii teologice de istorie sau economie a mântuirii ni se pare indispensabilă. Pentru creștini, umanitatea are un implacabil destin eshatologic. Gândirea teologică percepe diversitatea experienței fiecărui om ca pe o țesătură imbricată într-o urzeală comună. În final, vom suprapune categoriile de interpretare a istoriei globale cu noțiunea creștină de catolicitate, atât de importantă în experiența spirituală a solidarității cu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
diversitatea experienței fiecărui om ca pe o țesătură imbricată într-o urzeală comună. În final, vom suprapune categoriile de interpretare a istoriei globale cu noțiunea creștină de catolicitate, atât de importantă în experiența spirituală a solidarității cu destinul adamic și eshatologic al lumii. Istorie și universalitatetc "Istorie și universalitate" Mitul este o încercare de totalizare a experienței umane în forma unei narațiuni exemplare, având o valoare etiologică și soteriologică. Mitul explică și expiază. Timpul mitic este responsabil pentru condiția prezentă a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
oportunității (kairos) în viața de zi cu zi a muritorilor. Spiralat, iar nu ciclic, timpul își dezvăluie structura ritmată în două faze: zilele bune de „harți” se adaugă clipelor negre de „post”. Noul Testament pornește de la afirmarea unui moment de întrerupere eshatologică a cursului „obișnuit” al istoriei: Învierea lui Iisus. Acest eveniment unic reprezintă nu doar revelația „posibilului” în termenii generici ai filozofiei, ci o confirmare a adevărului profețiilor rostite în vechile Scripturi. Plecând de la acest datum ireductibil, primii creștini au simțit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mult timp, interesul pentru neamurile străine de Evanghelia lui Hristos n-a avut în spate decât un calcul politic. Dorința de convertire a păgânilor la religia oficială a Imperiului nu s-a remarcat decât rareori prin smerenie și inocență. Viziunea eshatologică din primele secole apostolice a fost absorbită aproape exclusiv în spiritualitatea monastică, dar nu și de agenda expansionistă a Bisericii imperiale. Creștinismul urban a suferit un proces de secularizare treptată. Cu Eusebiu din Cezarea avem o interpretare triumfalistă a istoriei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu mai era pregătită de etosul liturgic al compasiunii, ci de voința oarbă de supunere. În absența curtoaziei, gratuității și a unui curiozități intelectuale genuine față de acele tradiții religioase care - numai prin îngăduința Proniei - au existat înaintea lui Moise, viziunea eshatologică și universalistă asupra istoriei umanității s-a transformat într-o tristă demonstrație de forță. Sămânța colonialismului economic modern a fost deja sădită prin retorica triumfalistă a liderilor ecleziastici din Roma și Constantinopol. Totalizarea misticătc " Totalizarea mistică" Există un puternic contrast
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
-și sluji lor înșiși în chip nestingherit. În rugăciune și faptă, creștinii contemplă lumea ca pe o totalitate subiectivă. Istoria umanității, prin creația, căderea și restaurarea lui Adam, este solidară cu biografia fiecărui sfânt și a Trupului lui Hristos. Vectorul eshatologic al istoriei umanității este proiectat în laboratorul mistic al liturghiei Bisericii. De aceea, primii creștini au putut găsi pretutindeni semne și oracole despre „taina cea din veac ascunsă” (Coloseni 1, 26). Mozaicul Regelui Hristos se găsea ascuns, în ghicitură, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
este cu totul străină istoricului, jurnalistului sau chiar omului politic marcat de accidentele funeste ale cotidianității. Într-un ceas de profundă neliniște sau îndoială, toți aceștia contemplă melancolic lumea în totalitatea ei. Pentru sfinții ancorați într-o perspectivă liturgică și eshatologică, întâlnirea cu lumea ca totalitate nu este melancolică, ci pascală. Ea necesită „pogorârea la iad”. Contemplarea infernului atinge, în chip nevăzut, proporții cosmice. Compasiunea universală pentru întreaga creație este rezultatul trecerii (Pascha) iubirii lui Dumnezeu prin inima purificată de gândurile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
din propria istorie, pentru că felul în care istoria este îndeobște văzută sau scrisă anihilează responsabilitățile individuale: în cele din urmă, nimeni nu se mai simte îndatorat față de nimeni. Dar dacă există o relație între destinul personal al fiecăruia și condiția eshatologică a umanității, sfatul starețului Zosima rămâne cea mai adecvată terapie pentru buna folosire a maladiilor istorice: „Fiecare să se pocăiască pentru păcatele tuturor”. Riscul enorm al oricărei teologii a istoriei - benefic renăscută în secolul trecut sub pana unor autori ca
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu ceea ce în principiu nu putem ști (cum ar fi cauzalitatea profundă a unui eveniment din trecut). Istoria trebuie să rămână un discurs prin definiție deschis viitorului și, deci, surprizei. Relativismul profesat de creștini este nutrit de un paradoxal optimism eshatologic: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (I Corinteni 13, 12). O hermeneutică generală a istoriei incomplete poate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (I Corinteni 13, 12). O hermeneutică generală a istoriei incomplete poate fi făcută numai sub o rezervă eshatologică, în speranța că sfârșitul va conferi deplina iluminare despre lucrurile veacului. Teologia istoriei n-ar trebui să devină niciodată o metaphysica specialis ce înlocuiește inspirația Duhului cu „omeneasca, prea omeneasca” explicație a realității. Iar dacă ne reamintim că istoricul își
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
istoriei umanității un sens vertical, aflat în plină desfășurare. În acest punct putem recapitula stațiile principale ale meditației noastre. Am început prin a arăta în ce măsură conceptul modern de istorie universală (Weltgeschichte) este îndatorat unei viziuni teologice despre unitatea protologică și eshatologică a umanității. Am afirmat apoi că era globalizării ne impune excercițiul profetic de evaluare a „mersului lumii”, între tentația segregării și obligațiile integrării epistemologice. Mai cu seamă pentru creștinii răsăriteni, epoca globalizării reprezintă șansa unică a despărțirii de o anumită
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
etica compasiunii liturgice. Revelația destinului comun al umanității care suportă, la scară globală, tragedia dezbinării este încă un prilej de a regândi noțiunile teologice de „ipostas universal” sau „conștiință catolică”. Orice fragment al istoriei ne poate aduce în fața revelației solidarității eshatologice a întregii firi umane. Curajul de a asuma personal suferința celor lipsiți de memorie colectivă pune arheologia istorică în proximitatea veșniciei. Revelațiile fenomenologieitc "Revelațiile fenomenologiei" ...une apparition purement de soi et à partir de soi... Jean-Luc Marion Paradoxul paradoxurilortc "Paradoxul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]