KorAP: Find »[drukola/base=ficțional & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...29 30 31 ...93 >

2,319 matches

Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587

de la început, cînd ignoră toate modificările aduse pentru a susține teza lui Hamburger despre preteritul epic, cu excepția celor înaintate de Weinrich 417. Faptul că timpurile trecute denotă în general "relația de posterioritate semnalată indubitabil dintre emițătorul și receptorul unei narațiuni ficționale", așa cum susține Harweg 418, este ușor de combătut, cînd este formulat într-un mod atît de general, ca o definiție generală a timpurilor prezente drept semnale ale "unei relații de simultaneitate dintre emițător și problema în discuție." Ultima afirmație poate

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
un scriitor, o persoană excentrică numită după un fel de minerală sau piatră prețioasă care își face veacul aici423. În locul unui verb de cunoaștere, apare această primă propoziție care marchează ceea ce urmează sub forma punctului de vedere interior al personajului ficțional. În acest sens, pasajul abordează, de asemenea, stilul indirect liber, care este caracteristic prezentării gîndurilor personajelor. Propoziția care se leagă de aceasta subliniază apoi perspectiva internă și punctul de vedere limitat pe care îl presupune: naratorul reflectorizat, care abordează aici

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
o adîncire a înțelegerii noastre asupra structurii textului" sau la o mai bună înțelegere a "legilor generale ale narațiunii"430, așa cum speră Harweg, fără cooperarea ei la critica literară. Exemplul discutat aici sugerează, în schimb, cel puțin pentru analiza textelor ficționale, o colaborare strînsă între șansele cele mai mari de succes pe care le au ambele discipline într-o astfel de încercare. 7. Cercul tipologic: schemă și funcție Aceste elemente sînt întrețesute într-un mod atît de interesant, iar tipurile de

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
înțeleasă încă o dată ca o formă specială de exprimare a intermedierii narațiunii. Tendințele opuse din mediul narativ descrise mai sus, și anume prezența naratorului ca întrupare tangibilă a intermedierii narațiunii, pe de o parte, și iluzia nemedierii prin reflectarea realității ficționale în conștiința unui mediu personal sau a unui personaj-reflector, pe de altă parte, se întîlnesc în stilul indirect liber. Aspectul personal al acestei perspective duble este, de obicei, susținut mai puternic de contextul narativ decît aspectul auctorial. Din acest motiv

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
tipice vorbirii personajelor: "Majoritatea acestor "citate" sînt atît caracteristice, cît și ironice, setul atribuit lui Marry Crawford, de exemplu, arătînd atitudinea ei sofisticată, cvasicinismul acesteia și acuta cunoaștere de sine"449. Această amestecare a limbajului naratorului cu cel al personajelor ficționale îi sugerează lui Pascal originea folosirii stilului indirect liber de către Jane Austen. El presupune că acesta s-a dezvoltat din felul în care autoarea vorbea cu membrii familiei sale450. 7.1.6. Diferențierea vorbirii naratorului de cea a personajelor O dată cu

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
cu această funcție de a reda indirect vorbirea aparțin complexului care s-ar putea numi motivație "pseudo-auctorială" sau mai bine zis "personală", pentru a folosi terminologia lui Stanzel: sînt argumente care trebuie înțelese ca prezentări indirecte ale vorbelor sau gîndurilor personajelor ficționale. Motivația poate urma relatarea cu paratacticul "denn/car/for[/pentru că]" și în acest caz este stil indirect liber obișnuit: "Împreună cu ei [copiii oamenilor obișnuiți], el [micul Henry] își cocea pîinea între pietre fierbinți și o mînca după ce o ungea cu

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
mea]457. Cu toate că nu este afirmat explicit că motivarea oferită în ultima propoziție a citatului nu este a naratorului, cititorul o interpretează totuși ca pe o opinie a băiatului, adică o atașează orizontului de experiență și de cunoaștere al personajului ficțional, nu aceluia al naratorului. Pe măsură ce o reflectorizare de acest fel se extinde la cîteva propoziții sau chiar la un paragraf întreg, o situație narativă personală apare și înlocuiește situația narativă auctorială. De asemenea, ultima propoziție a citatului poate fi interpretată

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
a structurii operei. Un criteriu clar pentru distincția dintre viziunea auctorială și cea personală este oferit de două tipuri ale negării verbului "a ști" (wissen). Un enunț care cuprinde cuvintele "nu știe/nu știa că" referindu-se la un personaj ficțional care funcționează ca un mediu personal conține întotdeauna o afirmație auctorială. Enunțurile care conțin construcțiile "nu știe/nu știa dacă/de ce/ce", pe de altă parte, trebuie de regulă să fie considerate afirmații personale 458. Într-o situație narativă strict

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
dacă/de ce/ce", pe de altă parte, trebuie de regulă să fie considerate afirmații personale 458. Într-o situație narativă strict personală, negarea verbului "a ști" este de obicei înlocuită de formularea directă a întrebării ce rezultă din ignoranța personajului ficțional. Romanul Portret al artistului în tinerețe conține doar cîteva exemple pentru una dintre cele două utilizări ale verbului negat "a ști" ("Îl durea că nu știa bine ce însemna politica"). Pe de altă parte, apar în stilul indirect liber numeroase

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
spațio-temporale, al atitudinii și al registrului stilistic, asemănător în special cu acel personaj care funcționează ca mediu personal. Cu alte cuvinte, prin reflectorizarea sa, naratorul auctorial dezvoltă abilitatea de a se camufla, nu numai prin poziționarea sa într-o lume ficțională, ci și prin asumarea modului de percepție și, în parte, chiar a vocii și manierei de exprimare a personajelor. O serie largă de posibilități sînt disponibile aici, de la însușirea unei singure formulări pînă la observarea completă a unei scene sau

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
mai ales stăpîna casei și fiica sa, care și astăzi stăteau pe aleea acoperită cu dale, care era cu totul umbrită 465. Frecvența și consecvența folosirii auctoriale a adverbelor deictice, care, de fapt, sînt potrivite pentru orientarea spațio-temporală a personajului ficțional, pot, pe de altă parte, să aducă o anumită reflectorizare a personajului-narator. O tendință distinctă spre reflectorizare a deicticelor spațiale se poate distinge la începutul narațiunii lui Georg Büchner, Lenz, în ciuda naratorului auctorial: Pe data de 20 ianuarie Lenz a

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
personaj de ficțiune. Pentru o mai mare claritate, voi distinge cîteva niveluri în acest proces de corporalizare a naratorului. Cel mai aproape de naratorul auctorial se află naratorul la persoana întîi, care pretinde că este editorul sau redactorul unui manuscris (redactorul ficțional din romanul Moll Flanders sau Richard Sympson din Călătoriile lui Gulliver), persoana care dă citire unei povestiri (Douglas din romanul O coardă prea întinsă), și naratorul unei povești în ramă dintr-un ciclu de povestiri ("Chaucer" din Canterbury Tales, directorul

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
din Canterbury Tales, directorul din romanul Der Schimmelreiter al lui Theodor Storm). Fiecare dintre aceste roluri la persoana întîi, în mod special cel al naratorului unei povestiri în ramă, poate avea prezență mai puternic marcată personal și fizic în lumea ficțională 469. Astfel, acesta se apropie de următorul nivel al corporalizării naratorului la persoana întîi, acela al naratorului la persoana întîi periferic. Acest tip de narator se distinge de naratorul la persoana întîi aproape autobiografic din faza ce urmează pe cercul

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-lea. Aceasta se găsește în operele lui Dickens, George Eliot, Trollope, Jean Paul Richter și Wilhelm Raabe, dar și la Flaubert, care îl prezintă pe naratorul din romanul Madame Bovary ca pe un coleg de școală al unuia dintre personajele ficționale 472. Acest narator, destul de proeminent la începutul romanului, mai tîrziu se retrage complet. În majoritatea cazurilor, această invenție narativă servește drept mijloc de verificare a poveștii și este, prin urmare, o parte a retoricii disimulării, care urmărește să șteargă granița

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
naratorului sub forma unui bărbat tînăr în scena unuia dintre ultimele episoade ale romanului oferă, de asemenea, o justificare pentru numeroasele comentarii auctoriale, care îi atrag atenția cititorului asupra faptului că timpurile s-au schimbat foarte mult de la momentul întîmplărilor ficționale 477, iar naratorul s-a schimbat o dată cu ele. Și el a fost odată o persoană care a căutat distracție într-un bîlci al deșertăciuniulor vieții, iar în acest sens episodul Pumpernickel contribuie la conturarea personalității naratorului ca ființă umană similară

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
naratorului la persoana întîi oferă, într-un sens, un corespondent al reflectorizării naratorului auctorial. Ceea ce ambele fenomene au în comun pare să fie o luptă pentru echilibru între competența personală și cea auctorială. Particularitatea personajelor și a naratorilor ca personaje ficționale luptă pentru universalitatea naratorului auctorial cu perspectivă externă și omnisciență, și invers universalitatea naratorului auctorial caută să devină concretă în particularitatea personajelor ficționale. După stabilirea faptului că există o auctorializare a naratorului la persoana întîi, apare problema posibilității unei reflectorizări

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
o luptă pentru echilibru între competența personală și cea auctorială. Particularitatea personajelor și a naratorilor ca personaje ficționale luptă pentru universalitatea naratorului auctorial cu perspectivă externă și omnisciență, și invers universalitatea naratorului auctorial caută să devină concretă în particularitatea personajelor ficționale. După stabilirea faptului că există o auctorializare a naratorului la persoana întîi, apare problema posibilității unei reflectorizări a situației narative la persoana întîi. Reflectorizarea propriu-zisă a naratorului la persoana întîi are loc atunci cînd acesta se retrage din ce în ce mai mult ca

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
a eului narator și prin accentul din ce în ce mai puternic asupra prezentării eului care trăiește. La început cititorul poate încă recunoaște naratorul, care este de asemenea personajul principal în actul narativ. În același timp, naratorul este integrat spațial și temporal în realitatea ficțională, adică el este prezent fizic pe scena întîmplărilor și participă la desfășurarea acestora. Opoziția dintre narator și erou este înlocuită aici de opoziția dintre eul narator și eul care trăiește. În consecință, legătura existențială dintre actul narativ și experiența pe

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
5. Punct de vedere și memorie în narațiunea la persoana întîi Un minimum de memorie este indispensabilă, dacă trăiești cu adevărat. (Malone al lui Beckett din Malone Dies) Delimitarea orizontului cunoașterii și al experienței apare frecvent ca temă în operele ficționale caracterizate de opoziția celor două euri ale naratorului la persoana întîi. Contrar unei păreri comune, o astfel de restricție are ca rezultat mai multe avantaje decît dezavantaje pentru romancier. Dezavantajele, sau ceea ce e denumit în mod tradițional dezavantaj, sînt aproape

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
liber a fost limitată aproape exclusiv la exemplele din așa-numitele narațiuni la persoana a treia, deoarece acestea dezvăluie cel mai clar una dintre trăsăturile distinctive ale stilului indirect liber, și anume combinarea vorbirii, a percepției sau a gîndirii personajului ficțional cu vocea naratorului ca instanță care mediază. Această accentuare a creat impresia că stilul indirect liber poate fi găsit doar în textele la persoana a treia 502. Hamburger a avansat chiar teza conform căreia în romanul la persoana întîi stilul

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
Steinberg are oricum doar o importanță secundară. Frecvența redusă a stilului indirect liber în narațiunile la persoana întîi rezultă în primul rînd din condițiile structurale create de situația narativă la persoana întîi. Dacă perspectiva duală a naratorului și a personajului ficțional este acceptată ca trăsătură esențială a stilului indirect liber, așa cum s-a explicat în secțiunea 7.1.2, atunci explicația pentru frecvența scăzută a stilului indirect liber din narațiunile la persoana întîi se găsește în frecvența mai redusă cu care

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
trăiește al lui David, acestea sînt privite aici din perspectiva mai matură a eului său narator. Cu ajutorul unui citat mai lung din romanul epistolar a lui Richardson, Clarissa Harlowe, voi arăta acum că intonația caracteristică și sunetul vorbirii unui personaj ficțional pot fi exprimate prin intermediul stilului indirect liber nu doar mai precis decît în vorbirea indirectă, ci și mai clar decît în vorbirea directă. În a doua scrisoare către prietena ei, Miss Howe, Clarissa (Clary) relatează vizita unui anumit Mr. Lovelace

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
vorbirii Arabellei la izbucniri stereotipice, prin folosirea stilului indirect liber, produce aceeași impresie. În consecință, acest pasaj din Clarissa Harlowe este o paralelă interesantă la pasajul din Mansfield Park, citat în secțiunea 7.1.5. În ambele exemple, vorbirea personajelor ficționale este reprodusă în stilul indirect liber și maniera vorbirii este caracterizată la Jane Austen în principal prin alegerea cuvintelor, în timp ce în opera lui Richardson prin alegerea cuvintelor și a intonației. În ambele cazuri, alegerea stilului indirect liber indică în continuare

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
diferență între forma de narațiune la persoana a treia și cea la persoana întîi. Situația este cumva diferită atunci cînd stilul indirect liber este folosit pentru a reda gîndurile. Perspectiva dublă caracteristică stilului indirect liber apare între narator și personajul ficțional care gîndește, simte sau percepe într-o situație narativă auctorială sau într-una auctorial-personală. Această perspectivă dublă implică două persoane cu puncte de vedere, opinii, judecăți etc. diferite. Lucrurile stau altfel într-o situație narativă la persoana întîi. Aici stilul

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
cititorului cu eul care trăiește mult mai frecvent decît ironizează sau creează distanță între eul care trăiește și eul narator. Pe de altă parte, într-o situație narativă auctorială (nu personală!), stilul indirect liber distanțează destul de des cititorul de personajele ficționale, deoarece această distanță este deja inerentă perspectivei duble a naratorului și a personajului. În consecință, stilul indirect liber trebuie considerat un mijloc de ghidare a simpatiei cititorului, dar efectul lui în acest sens este dependent de situația narativă în care

Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]