1,215 matches
-
întrucât sufixele i și î (prin care se caracterizează verbele din conjugarea a IV-a:(a iubi, a urâ) reprezintă două foneme distincte: fin/fân, mină/mână, rimă/râmă, in/ân, dori, coborî, la primul nivel, descriptiv, referențial, al sistemului flexiunii verbului românesc, verbele se grupează în cinci clase lexico-morfologice: I. verbele cu sufixul infinitivului -a: a cânta, a lucra etc. II. verbele cu sufixul infinitivului -ea: a părea etc. III. verbele cu sufixul infinitivului -e: a cere etc. IV. verbele
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sufixul infinitivului -i: a veni, a dori etc. V. verbele cu sufixul infinitivului -î: a coborî, a urî etc. Cel de-al doilea nivel reflectă variațiile tipice ale structurii morfematice a verbului în interiorul opozițiilor categoriale (timp, mod etc.) implicate de flexiunea verbală în actul de comunicare lingvistică 10. STRUCTURA MORFEMATICĂ A VERBULUITC "STRUCTURA MORFEMATIC| A VERBULUI" Situarea verbului, din punct de vedere semantic (în înțelesul larg al termenului), în două sisteme în același timp - sistemul lexical și sistemul gramatical al limbii
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
termenului), în două sisteme în același timp - sistemul lexical și sistemul gramatical al limbii - se reflectă în natura binară a structurii sale morfematice. Orice variantă verbală este constituită din două componente, una fixă, în general neschimbată de-a lungul întregii flexiuni verbale, care-i asigură stabilitate lexicală, și alta mobilă, schimbătoare, care-i asigură variabilitate morfologică. Între cele două componente: rădăcina (partea stabilă) și flectivul (partea supusă flexiunii și instrument al flexiunii), funcționează relații de interdependență, de intercondiționare reciprocă, de solidaritate
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
constituită din două componente, una fixă, în general neschimbată de-a lungul întregii flexiuni verbale, care-i asigură stabilitate lexicală, și alta mobilă, schimbătoare, care-i asigură variabilitate morfologică. Între cele două componente: rădăcina (partea stabilă) și flectivul (partea supusă flexiunii și instrument al flexiunii), funcționează relații de interdependență, de intercondiționare reciprocă, de solidaritate morfologică și semantică. Rădăcina este „cauza” primă, condiție și marcă a apartenenței verbului la sistemul lexical al limbii. Rădăcina este purtătoare a sensului lexical de bază, sens
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
una fixă, în general neschimbată de-a lungul întregii flexiuni verbale, care-i asigură stabilitate lexicală, și alta mobilă, schimbătoare, care-i asigură variabilitate morfologică. Între cele două componente: rădăcina (partea stabilă) și flectivul (partea supusă flexiunii și instrument al flexiunii), funcționează relații de interdependență, de intercondiționare reciprocă, de solidaritate morfologică și semantică. Rădăcina este „cauza” primă, condiție și marcă a apartenenței verbului la sistemul lexical al limbii. Rădăcina este purtătoare a sensului lexical de bază, sens care se poate modifica
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
poate modifica și clasa morfematică: a cânta, verb; cântăreață, substantiv etc. În cazul termenilor lexicali derivați, structura morfematică a verbului cuprinde Tema (lexicală) + flectivul: descântasem, încânt-am etc. Din perspectiva sistemului gramatical, rădăcina (tema lexicală) asigură verbului stabilitate lexical-semantică, indispensabilă flexiunii. O formă gramaticală poate funcționa ca unul din elementele de opoziție specifice unei categorii gramaticale, numai dacă își păstrează identitatea lexicală cu celălalt (celelalte) element(e) de opoziție. Orice modificare de natură semantic-lexicală, intervenită în procesul flexiunii, este un semn
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
stabilitate lexical-semantică, indispensabilă flexiunii. O formă gramaticală poate funcționa ca unul din elementele de opoziție specifice unei categorii gramaticale, numai dacă își păstrează identitatea lexicală cu celălalt (celelalte) element(e) de opoziție. Orice modificare de natură semantic-lexicală, intervenită în procesul flexiunii, este un semn că forma verbală s-a deplasat din sistemul gramatical în sistemul lexical. În perechea de verbe uit-mă uit nu s-a trecut, prin pronumele reflexiv mă, de la un sens gramatical la alt sens gramatical, în interiorul categoriei
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
corp comun, sub aspect fonetic, cu rădăcina (cânt+asem) sau (2) poate avea autonomie fonetică (am cânt-at). Structura internă a flectivului reflectă o realitate de natură semantică (în înțelesul larg al termenului), și anume, faptul că sistemul categoriilor gramaticale ale flexiunii verbale este, în limba română (și, în general, în toate limbile indoeuropene), un sistem concentric; categoriile cele mai largi (diateza, timpul) le includ pe cele mai restrânse (persoana, numărul). Același caracter concentric se manifestă în chiar interiorul unei categorii gramaticale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu sens gramatical, dezinențe, morfeme libere - verbele auxiliare etc.) se constituie, direct sau indirect, în criteriu de constituire și identificare a unor clase și subclase de verbe. Rădăcinatc "R\d\cina" În funcție de caracterul schimbător sau neschimbător al rădăcinii în cursul flexiunii, verbele se grupează în două mari clase: a. verbe regulate b. verbe neregulate Verbe regulatetc "Verbe regulate" Verbele regulate păstrează, în linii mari, neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbului își află expresia doar la
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
d\cina" În funcție de caracterul schimbător sau neschimbător al rădăcinii în cursul flexiunii, verbele se grupează în două mari clase: a. verbe regulate b. verbe neregulate Verbe regulatetc "Verbe regulate" Verbele regulate păstrează, în linii mari, neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbului își află expresia doar la nivelul flectivului, odată cu modificarea acestuia: cânt (prezent indicativ, persoana I), cânt| (prezent indicativ, persoana a III-a), cântAM (imperfect indicativ, persoana I), cântAȚI (imperfect sau prezent indicativ, persoana a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a, înaintea unei silabe accentuate se închide, de obicei, la ă: bat/băteam, bătând etc. Aceste alternanțe nu sunt, în limba literară, un instrument morfologic, o cale de realizare, în planul expresiei, a unor opoziții semantice interne categoriilor gramaticale ale flexiunii verbului, ci sunt doar consecințe fonetice (condiționate de structura morfologică a verbelor), care însoțesc opozițiile morfologice, realizate prin sufixe și dezinențe. Verbe neregulatetc "Verbe neregulate" Rădăcina verbelor neregulate prezintă variații fundamentale în structura formală a diferitelor teme verbale, păstrând nealterată
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
unui singur fonem. Aceste neregularități sunt, în marea lor majoritate, moștenite. În funcție de tipul și de gradul de neregularitate a rădăcinii, se disting, între verbele neregulate: • verbe cu neregularitate absolută • verbe cu neregularitate relativă Verbele din prima subclasă au în cursul flexiunii, pentru diferite categorii gramaticale, forme supletive: a fi, sunt, ești, eram etc. În constituirea temelor specifice unor sensuri gramaticale, aceste verbe prezintă rădăcini care se înlocuiesc una pe alta. La imperfect, de exemplu, rădăcina verbului a fi este er-, în
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau grup consonantic, urmate de o vocală sau un diftong: da, sta, bea, vrea), ceea ce face ca rădăcina lor să nu depășească, în structura multor teme verbale, dimensiunea unui singur fonem. Totuși, nu condiția „monofonemică” a rădăcinii acordă caracter neregulat flexiunii acestor verbe. Neregularitatea lor stă, pe de o parte, în apariția unei rădăcini dezvoltate în structura unor teme verbale (dăd-u, dădusem, dădeam etc față de d-a, d-înd, d-at, d-au etc., mănânc, mănânc-ă etc., față de mâncăm, mânc-înd, mâncasem, mânc-at
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
d-înd, d-at, d-au etc., mănânc, mănânc-ă etc., față de mâncăm, mânc-înd, mâncasem, mânc-at etc.), pe de alta, în modificarea sferei de cuprindere a unor teme. Cel mai neregulat dintre aceste verbe este a avea, verb care prezintă în cursul flexiunii patru rădăcini diferite: (1) - rădăcina a(în structura temei de singular a prezentului: a-m, a-i, să a-m etc.), (2) - rădăcina av(la tema de plural a prezentului: avem, av-eți etc., în structura temei de imperfect: aveam, aveai
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
conjunctivului, persoana a III-a: să aib-ă) și (4) - rădăcina ar-: (o a patra temă a prezentului, pentru persoana a III-a indicativ singular: ar-e). Verbele a da și a sta merg împreună prin „regularitatea” neregularităților care le caracterizează în flexiune. Ele prezintă tot patru forme de realizare a rădăcinii, care sunt, însă, reductibile la trei, dacă sunt privite dintr-o altă perspectivă. Considerând rădăcina elementul morfologic rămas după înlăturarea flectivului din structura unei forme verbale, cele patru rădăcini ale verbelor
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a conceperii rădăcinii (ceea ce rămâne după înlăturarea flectivului), rădăcina bar caracteriza și tema de plural a prezentului (bem etc.), tema infinitivului (b-ea) și tema imperfectului (beam, beai etc.). Verbul a vrea prezintă, până la un punct, o serie de asemănări cu flexiunea verbului a bea. Deosebirile intervin la tema de singular a prezentului și la tema imperfectului. În structura temei de prezent, pe lângă cele două variante fonetice vre și vrea(vrea-u, vre-i etc.), care pot fi considerate o singură rădăcină, mai
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbe întrucât ele determină, prin temele flexionare pe care la construiesc, variațiile tipice ale structurii morfematice a verbelor în desfășurarea opozițiilor categoriale. În relație sintagmatică cu rădăcina, sufixele gramaticale formează diferite teme verbale, mai mult sau mai puțin variabile în timpul flexiunii. În funcție de rolul pe care îl au în exprimarea unui sens gramatical, în constituirea structurii corespunzătoare unui anumit sens gramatical, se dezvoltă: • teme libere și teme legate • teme primare și teme secundare (derivate) • teme distincte (monovalente) și teme omonime (polivalente) Sunt
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în mod necesar, identificarea unor clase de verbe tocmai din această perspectivă, a expresiei diferitelor categorii gramaticale. Structuri verbale sintetice și analiticetc "Structuri verbale sintetice [i analitice" Cele două categorii de teme flexionare: legate și libere asigură realizarea specifică a flexiunii verbului românesc prin complementaritatea modalităților sintetică și analitică de organizare a planului expresiei în desfășurarea opozițiilor interne ale categoriilor gramaticale. Temele legate dezvoltă în structuri sintetice sintagmele finite ale timpurilor simple, prin intrarea în relație sintagmatică directă cu dezinențe de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
verbului la diferite clase semantice (tranzitive/intranzitive) ca în celelalte limbi romanice. Verbe auxiliaretc "Verbe auxiliare" Verbele auxiliare fac parte din categoria morfemelor libere de care se servește limba română pentru exprimarea unor sensuri gramaticale finite, alături de alte auxiliare ale flexiunii; • de natură fonetică sau prozodică: alternanțe fonetice, intonație, accent; • de natură morfologică: sufixe, dezinențe • de natură sintactică: prepoziții, conjuncții În limba română sunt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
intonație, accent; • de natură morfologică: sufixe, dezinențe • de natură sintactică: prepoziții, conjuncții În limba română sunt auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut semantic și fixate în anumite forme flexionare. Flexiunea lor - redusă, de obicei, la o singură paradigmă temporală - este, de cele mai multe ori, diferită de flexiunea acelorași verbe în condiția de verbe libere. Auxiliarul A FI 1. Participă la constituirea formelor temporale de „perfect”: la indicativ - viitorul II (anterior); la
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
auxiliare morfologice verbele a fi, a avea, a voi, și a vrea. Sunt verbe golite de conținut semantic și fixate în anumite forme flexionare. Flexiunea lor - redusă, de obicei, la o singură paradigmă temporală - este, de cele mai multe ori, diferită de flexiunea acelorași verbe în condiția de verbe libere. Auxiliarul A FI 1. Participă la constituirea formelor temporale de „perfect”: la indicativ - viitorul II (anterior); la conjunctiv, optativ și infinitiv - perfectul. În sintagma tuturor acestor timpuri intră cu o formă identică - a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
plural: să fi (cântat) eu, tu, el, noi, voi ei. Prin aceasta, conjunctivul perfect activ (eu să fi lăudat etc.) se deosebește de conjunctivul prezent pasiv (eu să fiu lăudat etc.). Conjunctivul perfect este singura formă temporală în structura căreia „flexiunea” auxiliarului a fi diferă de a verbului predicat a fi. În constituirea optativului perfect al verbelor libere, auxiliarul vine cu formele sale de optativ prezent: aș, ai, ar, am, ați, ar fi (cântat, lucrat, coborât, făcut, mers etc.). La infinitiv
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
conjunctiv prezent și optativ prezent, auxiliarul a fi se constituie în instrument al modului prezumtiv (prezent și perfect): voi, vei fi cântând, cântat etc.; să fi (eu, tu, el, noi etc.) cântând, cântat; aș, ai fi cântând, cântat etc. Situația „flexiunii” auxiliarului e aceeași ca în cazul constituirii formelor temporale, de viitor anterior, de conjunctiv și de optativ perfect. Auxiliarul A AVEA Intră în structura sintagmei perfectului compus (perfectul absolut) și a viitorului I (o a doua formă). Prezintă în amândouă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de viitor anterior, de conjunctiv și de optativ perfect. Auxiliarul A AVEA Intră în structura sintagmei perfectului compus (perfectul absolut) și a viitorului I (o a doua formă). Prezintă în amândouă cazurile forme de prezent indicativ. În sintagma perfectului compus, flexiunea sa de auxiliar diferă parțial de a verbului liber a avea: verb auxiliar verb liber (eu) am (cântat, văzut, mers etc.) am (o carte etc.) (tu) ai (cântat, văzut, mers etc.) ai (o carte etc.) (el, ea) a (cântat, văzut
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
văzut, mers etc.) are (o carte etc.) (noi) am (cântat, văzut, mers etc.) avem (o carte etc.) (voi) ați (cântat, văzut, mers etc.) aveți (o carte etc.) (ei, ele) au (cântat, văzut, mers etc.) au (o carte etc.) Deosebirile de flexiune apar, prin urmare, la persoana a III-a singular și la persoanele I și a II-a plural. În sintagma formei a doua a viitorului indicativ (viitorul I), construită cu verbul a avea, auxiliarul prezintă aceeași flexiune cu a verbului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]