913 matches
-
este cea care definește existența umană”. Experiența sufletească este o experiență interioară a conștiinței care-mi relevă sentimentul de sine pe care eu îl exprim în exterior prin limbaj. F. Brentano afirmă că „ceea ce caracterizează orice fenomen psihic este prezența intențională sau orientarea către un obiect”. Rezultatul este exprimarea prin cuvânt a acestuia. Întrucât orice conștiință este „o conștiință despre ceva” ( G. Lanteri-Laura) limbajul în psihologie și psihopatologie va reflecta „conștiința formelor psihice” normale sau patologice. Pentru E. Husserl, limbajul psihologiei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
spre deosebire de psihiatria clinică ce are în vedere, așa cum am mai spus, „aspectul formal-extern” al tulburărilor clinice (simptom, sindrom, boală). M. Scheler distinge în cazul unui bolnav psihic două aspecte conjugate: o dereglare funcțională, în spatele căreia se situează expresia unor conținuturi intenționale de trăiri sufletești sau un anumit comportament de trăire sufletească. În sensul acesta M. Scheler subliniază necesitatea de a se face distincția între „dorința de a fi bolnav” și „dorința de a părea bolnav”. Plecând de la datele de mai sus
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
face următoarea diferențiere între formele funcțiilor sufletești: a) funcțiile vitale (Lebensfunktion) sau funcțiile corporal-somatice; b) istoria vieții interioare (innere Lebensgeschichte) sau contextul conținuturilor trăirilor sufletești. În sensul celor de mai sus, centrul individual al persoanei oferă trăirilor sufletești anumite conținuturi intenționale ale căror interdependențe spirituale interne reprezintă însăși noțiunea de „istorie a vieții interioare”. În această succesiune de experiențe trăite poate fi urmărită o corelație istorică unică și irepetabilă, a cărei înțelegere se realizează prin întoarcerea ei către persoana spirituală individuală
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
ne ajută ca să înfruntăm atât pericolele externe, cât și pe cele interne. Ea apare ca nu „stimulent” al eforturilor noastre în fața dificultăților vieții cotidiene. Din punct de vedere psihopatologic, stările de angoasă se diferențiază între ele, după următoarele aspecte: fenomenologic, intențional și genetic. a) Aspectele fenomenologice care privesc aspectele anxietății sunt următoarele: spaima, sentimentul de frică, anxietatea ca sentiment, afectul anxios, indispoziția anxioasă. b) Aspectele intenționale consideră teama ca fiind orientată intențional, pe când anxietatea, ca fiind „frica fără obiect”, un „sentiment
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
punct de vedere psihopatologic, stările de angoasă se diferențiază între ele, după următoarele aspecte: fenomenologic, intențional și genetic. a) Aspectele fenomenologice care privesc aspectele anxietății sunt următoarele: spaima, sentimentul de frică, anxietatea ca sentiment, afectul anxios, indispoziția anxioasă. b) Aspectele intenționale consideră teama ca fiind orientată intențional, pe când anxietatea, ca fiind „frica fără obiect”, un „sentiment difuz de panică”. Anxietatea este un sentiment vital de constrângere, nedefinit și chinuitor, care te face să te simți cufundat sau azvârlit în inconștient, în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
angoasă se diferențiază între ele, după următoarele aspecte: fenomenologic, intențional și genetic. a) Aspectele fenomenologice care privesc aspectele anxietății sunt următoarele: spaima, sentimentul de frică, anxietatea ca sentiment, afectul anxios, indispoziția anxioasă. b) Aspectele intenționale consideră teama ca fiind orientată intențional, pe când anxietatea, ca fiind „frica fără obiect”, un „sentiment difuz de panică”. Anxietatea este un sentiment vital de constrângere, nedefinit și chinuitor, care te face să te simți cufundat sau azvârlit în inconștient, în sfera necunoscutului, a ceva nedefinit, impalpabil
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
morala, religia, filozofia, literatura, sociologia pentru care constituie o temă permanentă de reflecție. Există numeroase forme de înțelegere și definire ale suicidului. Personal am preferat următoarea definiție pe care o considerăm ca fiind mai cuprinzătoare: sinuciderea este actul de conduită intențională, voluntar-deliberată, legat de un motiv exogen (social sau psiho-social) și de o motivație endogenă (psihologică sau psihopatologică), specifice pentru fiecare individ în parte, cu rezonanță ideo-afectivă asupra personalității sale, declanșând pulsiuni autoagresive prin schimbarea atitudinii morale față de sine și față de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
melancoliforme endogene. K. Menninger distinge trei forme de suicid: a) Suicidul cronic reprezentat prin ascetism, martiraj, sacrificiul de sine, invaliditatea nevrotică, dependența de alcool, comportamentul antisocial, psihozele depresive. b) Suicidul focalizat reprezentat prin automutilare, apelul la intervenții chirurgicale repetate, accidentele intenționale, impotența sexuală, frigiditatea. c) Suicidul organic reunește componenta autopunitivă, componenta agresivă, componenta erotică și modalitatea preferată de suicid. În același context medico-psihologic, M. Quidu distinge următoarele tipuri de suicid: a) Suicidul reușit, acțiune autoagresivă complet realizată, urmată de moartea persoanei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de curent de opinie construit treptat întreținut și amplificat permanent; Cenzura conduitelor, a opiniilor personale, a întâlnirilor sau reuniunilor etc, reprezentată prin următoarele: controlul selectiv al informațiilor către populație, oferta de informații (aparent) interzise care se scurg în mod dirijat, intențional, furnizarea de informații considerate oficial ca fiind interzise dar care de fapt servesc direct procesului de manipulare al maselor. În ceea ce privește tehnicile de manipulare, acestea, după J.A.C. Brown, sunt reprezentate prin următoarele: Folosirea stereotipurilor cu semnificație negativă (negri, evrei, comuniști
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
opus) față de limba artificială (sau de limbile artifici-ale). O limbă artificială este, așa cum specifică sintagma numitoare, o limbă creată intenționat și acceptată prin convenție, în vreme ce limba naturală ar trebui să fie dată "de la natură" și, prin urmare, nu este construită intențional și, pentru individul vorbitor, lucrurile stau într-adevăr astfel, fiincă el nu este în măsură să creeze o limbă, ci îi este permis să creeze numai în limitele ei și ceea ce s-ar realiza dincolo de aceste limite nu mai poate
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
sferă mai amplă privind intenționalitatea (considerată un fenomen mental crucial) ce ar putea explica în același timp stările mentale și comportamentul lingvistic. Potrivit lui Searle, o societate are nevoie cel puțin de o formă primitivă de limbă pentru a avea fapte intenționale și, în acest caz, limba are prioritate logică asupra celorlalte instituții sociale 84. Există, de aceea, chiar de la nivelul denumirii (reprezentat de nume, de semnul lingvistic) o dublă funcționalitate a elementelor limbii, deoarece, pe de o parte, cuvintele pot fi
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
de asemenea, de neconceput fără limbă, în cazul empiriștilor. Tot atunci (îndeosebi în secolul al XVIII-lea), ideea atotputerniciei rațiunii, căreia i se atribuia capacitatea de a transforma viața popoarelor, s-a reflectat pe terenul limbii prin încercările de reformare intențională și de ameliorare dirijată a limbii (literare). Ca atare, cînd au apărut zorii lingvisticii moderne, s-a afirmat cu tărie ideea transformării limbii, idee care, transpusă pe terenul limbilor populare, a condus la principiul evoluției limbilor din limbi anterioare și
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
lingvistică, Eugen Coșeriu precizează că nu se poate admite explicația cauzală de tip naturalist (și, în general, crede el, cauzalitatea de acest tip nu trebuie adusă în discuție în cercetarea limbii), fiindcă în domeniul cultural procesele sînt realizate prin actele intenționale și finaliste 204, dar concede că "finalitatea este un tip de motivație", iar motivația se încadrează în conceptul general de "cauză"205. De aceea, acest lingvist ar dori o concepere nuanțată a cauzei, în manieră aristotelică, cu manifestări și conținuturi
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
cuprind și limba, aceasta nu înseamnă că ele sînt întotdeauna și în totalitate desprinse de natură, fiindcă trecerea din natură în cultură nu înseamnă anularea naturii, ci transformarea ei în sensul culturii. Această transformare se realizează, desigur, printr-o activitate intențională, care însă este limitată iar, uneori, chiar orientată de ceea ce îi permite natura omului să facă. De aceea, în folosirea obișnuită a limbii, în limba populară, folosirea limbii se face printr-o orientare exclusivă aproape spre a realiza aplicarea la
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
competența științei naturii, dintre ceea ce poate fi schimbat și, respectiv, nu poate fi schimbat ca urmare a progresului cercetării științifice. Fără îndoială că dezvoltarea neurobiologiei ne dă posibilitatea să discriminăm mult mai exact și mai fin determinantele cauzale de determinantele intenționale ale acțiunilor oamenilor. Afirmația că în lumina evoluțiilor din știință liberul-arbitru se dovedește a fi o iluzie este însă rezultatul unei confuzii conceptuale. Există criterii care ne permit să distingem cauzele acțiunilor de temeiurile lor, reacțiile spontane, involuntare de acțiunile
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
ca cele menționate mai sus. Cât de impresionante și importante ar fi aceste progrese, ele nu pot arăta că liberul-arbitru este o iluzie. În WITTGENSTEIN ȘI RUSSELL 369 schimb, ne pot ajuta în mod substanțial să deosebim determinantele cauzale și intenționale ale acțiunilor, să stabilim astfel dacă și în ce măsură sunt răspunzători pentru ele cei care le săvârșesc. Clarificările conceptuale sunt obținute prin demersuri cu totul diferite de cele ale cercetării specializate. În acest sens, Wittgenstein sugerează că noi facem primul pas
Gânditorul singuratic : critica ºi practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
În totalitate diversitatea referințelor empirice și a tipurilor de explicații (acțiune vs structură). Centrarea pe organizație nu mai corespunde nici nivelului individual, nici celui holist de analiză, ci unuia intermediar. Comportamentul organizației nu este În totalitate explicat nici de acțiunea intențională orientată spre scop, motivații și dorințe individuale, nici de instituții sau funcții sociale. Organizațiile Împrumută sau exprimă la un moment dat scopuri individuale, dar nu pot fi analizate exclusiv prin prisma acestor scopuri așa cum procedează individualismul metodologic. Pe de altă
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
Ea se instituționalizează prin mecanisme coercitive, dar mai ales normative și cognitive, generând modele mentale Însușite de către actori (habitusuri). Din punct de vedere metodologic, considerarea acțiunii În analiză echivalează cu o opțiune individualistă. În același timp, se consideră că acțiunea intențională este plasată Într-un câmp structurat de relații sociale stabile Între actorii sociali (N. Fligstein, 2001, P. Bourdieu, 2000). Acțiunea se manifestă În limitele structurale ale câmpului care o condiționează. Mai mult, câmpul limitează spațiul opțiunilor individuale (care devin construcții
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
pot Îndeplini anumite funcții sociale: instituțiile sunt constitutive pentru agregarea și menținerea sistemului (produc solidaritate În termenii lui Durkheim), realizează ordinea socială, reduc incertitudinea și costurile de tranzacționare, dar se pot dovedi și disfuncționale. În opoziție relativă cu instituțiile, acțiunea intențională este un comportament individual (sau de grup) orientat spre atingerea unor scopuri, finalități ale actorilor ce presupune astfel asocierea unor semnificații (justificări) subiective. În accepțiunea weberiană, acțiunea rațional-instrumentală este un raport subiectiv semnificativ Între scopuri și mijloace. Acțiunile intenționale caracterizează
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
acțiunea intențională este un comportament individual (sau de grup) orientat spre atingerea unor scopuri, finalități ale actorilor ce presupune astfel asocierea unor semnificații (justificări) subiective. În accepțiunea weberiană, acțiunea rațional-instrumentală este un raport subiectiv semnificativ Între scopuri și mijloace. Acțiunile intenționale caracterizează actorii (individuali ori colectivi) și vizează scopurile acestora. Instituțiile se constituie la nivel sistemic și exprimă o „intenționalitate colectivă”, Întemeind cooperarea și fiind astfel rezultatul „atribuirii colective de funcții” (Searle, 2000:43). În acest sens, putem spune că instituțiile
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
Își urmăresc propriile interese este mult prea simplistă, dat fiind că aceiași actori acționează utilitarist (interesat și, adesea, oportunist) sau cooperant În funcție de actori diferiți la care se raportează și În contexte interacționale diferite. „Încercările lor (n.a. ale actorilor) de acțiune intențională sunt strâns legate (embedded) de sistemele concrete, curente de relații sociale” (1985:487). Granovetter propune un model al acțiunii ce accentuează implicarea În relațiile sociale relativizând normativitatea de un fel sau altul; structura de interacțiuni sociale, mai degrabă decât cea
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
Granovetter relații sociale acțiune organizare Pentru Granovetter, relațiile sociale explică procesul cooperării În sine și nu doar incidențele formale (organizațiile) ale acesteia. Să notăm că atât pentru North cât și pentru Williamson instituțiile sunt rezultatul unei alegeri, a unei acțiuni intenționale având ca scop un anumit design instituțional de facilitare a cooperării, În timp ce pentru Granovetter, formele de cooperare (mai cu seamă cele informale) sunt rezultatele neintenționate ale implicării acțiunii În relațiile sociale. Atât teoriile instituționaliste cât și teoria rețelelor de relații
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
și a acțiunii pentru acest sine, o tensiune generatoare de inconsistențe și contradicții, ceea ce determină evoluția culturală a relației prin deconstruirea și reconstruirea calităților de agent și principal. Procesele de legitimare, construire și reconstruire nu sunt, totuși, independente de acțiunea intențională a actorilor. Responsabilitatea socială a organizațiilor Un exemplu de construcție culturală ce impune o concepție socială determinată asupra corporației și, la rândul său, legitimează anumite relații Între actorii constitutivi, este responsabilitatea socială a corporațiilor. Conceptul are conotații atât descriptive, cât
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
fenomen social având determinări culturale și istorice, nu doar economice. Prin aceasta, ne apropiem de cel de-al cincilea capitol În care ne propunem o analiză specific instituțională a cooperării social-economice. Instituționalismul ne depărtează Încet dar sigur de concepția acțională, intențională În privința actorului, identificându-l pe acesta cu interpretul care joacă Într-unul din scenariile social asumate. Cooperarea devine astfel o piesă pusă În scenă prin intermediul concepțiilor dominante ale societății. Suntem pe drumul tranziției dinspre paradigma economică clasică spre teoriile sociologice
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
teoria costurilor tranzacționale) având oglindiri perfecte În cel sociologic (Durkheim - teoria solidarității organice) de care ne-am ocupat În capitolul precedent. V. Analiza instituțională a organizării social-economice Neo-instituționalismul economic a elaborat modele explicative ale organizării economice pornind de la asumpția acțiunii intenționale raționale, Însă În condițiile incertitudinii și asimetriei informațiilor (Coase 1960; Williamson, 1993), și a limitărilor cognitive ale actorilor (North (1990), Nelson&Winter (1982)). Totuși, chiar În aceste condiții de limitare cognitivă, maximizarea subiectiv posibilă, presiunea relativă către eficiență, explică arhitectura
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]