2,415 matches
-
text, validitatea interpretărilor propuse. Scopul lui Jenks este de a zdruncina ceea ce se cheamă „consensul Bousset‑Charles”, consens tacit sau explicit, susținut, cu câteva excepții notabile, de majoritatea cercetătorilor secolului abia încheiat. Acest consens se referă la existența unei tradiții iudaice despre Anticrist, anterioară apariției creștinismului, transmisă pe cale orală, în manieră ezoterică, într‑o anumită perioadă de timp. Abia la sfârșitul secolului al II‑lea, datorită lui Irineu, tradiția respectivă iese din această sferă de mister, luând forma unui mit sau
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îndreaptă atenția asupra scrierilor intertestamentare, încercând să observe în ce măsură datele furnizate de acest corpus corespund celor oferite de cel anterior. Rezultatul căutării este însă negativ; el relevă doar existența unor analogii parțiale între paradigma creștină a mitului Anticristului și paradigma iudaică a „adversarului lui Dumnezeu”. Prin urmare, originea mitului va trebui căutată în intervalul dintre cele două perioade analizate, și anume între anii 40 și 180 d.Cr. (capitolul 16 al Didahiei ar fi cea dintâi confirmare a datei). La originea mitului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Jenks, Peerbolte făcuse o recenzie a acesteia, remarcând pe de o parte meritele incontestabile, dar criticând cu justețe, în același timp, perspectiva interpretării evoluționiste și diacronice. Într‑adevăr, Jenks, dorind să identifice „etapele” formării și ale „evoluției” mitului, analizează izvoarele iudaice sau creștine din perspectiva unui „continuum evoluționist”. Procedând astfel, el neglijează, în repetate rânduri, dar - trebuie subliniat, nu sistematic - înțelegerea în context a documentelor studiate. Viziunea sa este exclusiv sintetică. Peerbolte adoptă o viziune în principal analitică. El caută să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cercetătorul olandez, este altceva decât „Omul nelegiuirii” din 2 Tesaloniceni, altceva decât „Înșelătorul lumii” din Didahie (cap. 16), altceva decât „Beliar” din Urcarea la cer a lui Isaia. Aceste fragmente „nu pot fi privite ca versiuni diferite ale aceleiași tradiții iudaice, în speță, cea a lui Anticrist” (p. 17). Atmosfera eshatologică din jurul acestor personaje ar fi singurul punct comun. Toate personajele precedă parusia lui Cristos, dar fiecare se încadrează într‑un registru teologic diferit. Tradiția Anticristului reprezintă, pentru cercetătorul olandez, o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fiecare perioadă de criză din viața Bisericii. Putem recunoaște aici, cu ușurință, ecourile și temele marilor teologi protestanți ai secolului XX, ca de pildă, Harnack, Bultmann, Cullmann sau Moltmann. În partea a doua a cărții, Peerbolte se oprește asupra „antecedentelor iudaice”, analizând Cartea lui Daniel, Cartea Jubileelor, 1 Enoh, literatura qumranică, Adormirea lui Moise, 4 Ezdra, Apocalipsa siriană a lui Baruh și Oracolele sibiline. Pot fi inventariate șapte „motive principale”. Le prezentăm în ordinea frecvenței cu care apar: 1. apogeul răului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
5. Beliar; 6. Nero rediuiuus; 7. profetul mincinos. Comparând aceste „motive”, prezente în literatura intertestamentară, cu cele din literatura creștină, Peerbolte ajunge la următoarele două concluzii: în primul rând, motivul „războiului neamurilor împotriva poporului ales”, foarte bine reprezentat în literatura iudaică, nu apare în tradițiile creștine de până la Hipolit. Creștinismul primar lasă deoparte componenta naționalistă, caracteristică iudaismului. În al doilea rând, se poate observa că motivul pseudoprofetului/profeților lipsește aproape cu desăvârșire din scrierile iudaice, deși este prezent în scrierile Vechiului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ales”, foarte bine reprezentat în literatura iudaică, nu apare în tradițiile creștine de până la Hipolit. Creștinismul primar lasă deoparte componenta naționalistă, caracteristică iudaismului. În al doilea rând, se poate observa că motivul pseudoprofetului/profeților lipsește aproape cu desăvârșire din scrierile iudaice, deși este prezent în scrierile Vechiului Testament. În concepția lui Peerbolte, acest ultim motiv constituie nucleul viitorului mit al Anticristului. Așadar, se poate vorbi de continuitate, dar se poate vorbi și de inovație. „Mitul standard” al Anticristului, așa cum îl găsim
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dar se poate vorbi și de inovație. „Mitul standard” al Anticristului, așa cum îl găsim formulat pentru prima dată în cartea a V‑a a operei sfântului Irineu, Aduersus haereses, conține cu mult mai multe motive decât cele furnizate de tradițiile iudaică și creștină, până la sfârșitul secolului al II‑lea. Studiul lui Peerbolte aduce câteva lămuriri importante. Spre deosebire de Jenks, care urmărește firul dezvoltării liniare și anistorice a unui mit considerat numai din perspectiva acestor coordonate, cercetătorul olandez insistă asupra sensului particular al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și Anticrist este o reluare, în contextul noilor religii, a vechii confruntări prezente în mitologia mesopotamiană, în speță, cea dintre Marduk, zeul luminii, și Tiamat, balaurul, simbol al haosului. La jumătatea distanței dintre Tiamatul mesopotamian și Anticristul creștin se află iudaicul Beliar, personaj bine reprezentat în literatura apocaliptică intertestamentară. Meritul principal al lui Bousset este a cela de a fi identificat în mitul balaurului, una dintre principalele tradiții precreștine care au contribuit la formarea mitului creștin al Anticristului. De asemenea, cercetătorul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai exact, în credința în confruntarea dintre Dumnezeu și diavol și cea în sfârșitul lumii” (col. 579). De aici următoarea presupunere: „La originea Anticristului nu se află altceva decât diavolul întrupat” (ibidem). A doua etapă constă în istoricizarea, în mediul iudaic, de data aceasta, și apoi creștin, a mitului primordial, fenomen determinat de modelele reale, cu o pronunțată conotație negativă, ca de exemplu, Antiochos al IV‑lea, Caligula sau Nero. Legenda lui Nero rediuiuus devine esențială în capitolele 13 și 17
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
esențială în capitolele 13 și 17 ale Apocalipsei lui Ioan. În fine, ultimul moment decisiv este reprezentat de 2 Tesaloniceni, unde figura tiranului eshatologic este înlocuită de cea a unui personaj mai abstract, numit pur și simplu ¢ntike...menoj. Semnificația iudaică se impune în fața celei politice. Anticristul „paulin” nu mai este în mod esențial un asupritor eshatologic, ci un pseudo‑Mesia, adică un fals profet și un manipulator al spiritelor. Concluziile lui Bouset au fost reluate și sistematizate de R.H. Charles
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
avut decât un vag ecou în rândul „anticristologilor”. În 1932, B. Rigaux publică o amplă lucrare L’Antéchrist et l’opposition au royaume messianique dans l’Ancien et le Nouveau Testament. Acesta notează în introducere: „Rezultatele cercetării noastre în lumea iudaică și în cea creștină ne îndreptățesc să credem că eforturile nu au fost zadarnice. Pe tema Anticristului exista doar o monografie științifică, cea a lui Bousset. Oricât de meritorie ar fi fost pentru vremea sa, ea e depășită acum” (p.
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lucrarea sa: un Anticrist, principiu supranatural; un al doilea Anticrist, colectiv; în fine, un al treilea Anticrist, individual. În viziunea autorului, concepția anticristologică a Noului Testament ar fi superioară celei veterotestamentare. Rigaux a suferit influența teoriei lui Lagrange despre mesianismul iudaic. El face distincție clară între mesianismul iudaic, de factură politică și morală și mesianismul de factură esențial metafizică al creștinismului. Comparația implică doi termeni radical opuși, conținuți în Vechiul Testament, cel dintâi, și în Noul Testament, cel de‑al doilea. Între alte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al doilea Anticrist, colectiv; în fine, un al treilea Anticrist, individual. În viziunea autorului, concepția anticristologică a Noului Testament ar fi superioară celei veterotestamentare. Rigaux a suferit influența teoriei lui Lagrange despre mesianismul iudaic. El face distincție clară între mesianismul iudaic, de factură politică și morală și mesianismul de factură esențial metafizică al creștinismului. Comparația implică doi termeni radical opuși, conținuți în Vechiul Testament, cel dintâi, și în Noul Testament, cel de‑al doilea. Între alte merite ale lui Peerbolte se numără și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Behemoth (Iov 40); tradiția dragonului (Iez. 29,3‑4; 32,3‑6); scenariile eshatologice din literatura apocaliptică (4Ezr. 5,6; 11; Urcarea la cer a lui Moise 8, 1‑2; pasaje din Oracolele sibiline). Ernst consacră numai câteva pagini literaturii iudaice a Noului Testament și neglijează complet manuscrisele de la Qumran. Totuși, aceste mici lacune nu afectează cu nimic rezultatele cercetării sale. În fine, în 1993, St. Heid publică teza sa de doctorat, susținută cu doi ani înainte la Facultatea de teologie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în care, pe lângă elementele specifice, se remarcă și multe elemente comune. Exegeza pe care autorii menționați o propun profeției veterotestamentare este una cristologică și eshatologică. Înainte de toate, ei accentuează caracterul profetic al Cărții lui Daniel, opunându‑se, prin aceasta, tradiției iudaice, al cărei canon o include în rândul „Scrierilor” (Ketubim) și nu în rândul „Profeților” (Nebiim). Septuaginta în schimb o include în cea de‑a doua categorie, așezând‑o imediat după Iezechiel. Totodată, ei consideră Cartea lui Daniel o mărturie aparte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
piatră nu va rămâne din ele care să nu se risipească”. Răspunsul deconcertant al Mântuitorului trezește curiozitatea discipolilor. Ceea ce urmează constituie discursul propriu‑zis, în care se disting patru părți: 1) tulburările care anunță parusia (vv. 5‑13); 2) războiul iudaic (vv. 14‑23); 3) parusia (vv. 24‑27); 4) îndemnul adresat creștinilor (vv. 28‑37). Capitolul poate fi supus mai multor decupaje; schema pe care o propunem este cea care corespunde cel mai bine analizei noastre. Soarta templului constituie preocuparea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
contemporani. Argumentele lui Bauckham ne par totuși foarte convingătoare: 1) atitudinea favorabilă a lui rabbi Aqiba (Ier. Ta’anit 68d, 48); 2) mărturia lui Iustin (1 Apol. 31, 6); acesta scrie la mai puțin de treizeci de ani de la revolta iudaică, având informații de primă sursă. El confirmă atribuirea supranumelui mesianic de „fiul stelei” lui Bar Kosiva; 3) mărturia unui alt curent rabinic, ostil revoltei, care neagă mesianitatea - admisă deci de alții - căpeteniei celor revoltați; printr‑un joc de cuvinte, ei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
formarea ideii de tradiție, a celei de canon normativ etc.; 2) agravarea conflictului dintre Stat/Imperiu și Biserica aflată în plin efort de a‑și constitui o „personalitate” proprie, o individualitate instituțională bine definită; 3) separarea creștinismului de matricea sa iudaică, episodul revoltei lui Bar Kokhba jucând un rol semnificativ. Mitul Anticristului este, așadar, rezultatul acțiunii unei serii de „operatori” mitologici precreștini, reînviați și revalorificați într‑un context istoric special, extrem de tensionat, și în cadrul unei religii al cărei mesaj originar rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exemplu, Il. 1, 264; 3, 186; 4, 88; 5, 168; 12, 408; Od. 1, 70; 3, 414; 4, 571). În acest caz, particula <ϑ∴‑ se folosește cu sensul particulei ∩Φ≅Η (<ϑ∴2γ≅Η = ∅Φ2γ≅Η). Pentru mentalitatea monoteistă, iudaică sau creștină, cuvântul are un sens negativ: <ϑ∴2γ≅Η este cel „care se opune lui Dumnezeu” sau Legii sale. La Philon, întâlnim cele două sensuri ale adjectivului. Sensul pozitiv apare, de exemplu, în Poster. 37, în care alexandrinul vorbește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
existență nelegitimă, lipsită de sens. Creștinii, în calitate de „nou Israel”, sunt adevărații moștenitori ai tradițiilor și practicilor veterotestamentare. Ei sunt singurii îndreptățiți să folosească Legea lui Moise și să intre în templul lui Solomon. Iată de ce restaurarea vechiului cult, de tip iudaic, echivalează, pentru Irineu, și în ciuda milenarismului său, cu profanarea. Cartea lui Daniel aplica expresia ϑ∈ ∃∗Ξ8Λ(:∀ ϑ™瀀< ƒΔ0:φΦγΤ< lui Antiochos al IV‑lea Epiphanes. Irineu o aplică, printr‑o contrametaforă, Anticristului‑rege iudeu. Singurele roluri atribuite iudeilor sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
există, e limpede că săvârșirea acestora se va petrece în anul șase mii (după facerea lumii). Într‑adevăr, Irineu interpretează cifra fiarei utilizând simultan credința potrivit căreia cifra șase simbolizează lipsa perfecțiunii și tradiția „săptămânii milenare”, prezentă deja în scrierile iudaice și creștine anterioare. 1) În privința credinței amintite, ereticul Marcu (Adu. haer. I 15, 2) vedea în Isus încarnarea ogdoadei, întrucât suma valorilor numelui său (IHΣOΥΣ) - I (10), h (8), s (200), o (70), u (400), s (200) - este exact 888
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de bunăstare, de care vor beneficia exclusiv sfinții; b) credința că vârsta lumii este de șase mii de ani. Motivul millenium‑ului pământesc - adică al unei perioade de mare prosperitate materială, survenită la finele istoriei - era deja prezent în literatura iudaică intertestamentară (de exemplu, 2 Baruh 29) și exersa o anumită influență îndeosebi în comunitățile creștine din Asia Mică (cf. Iustin, Dial. 81, 3). Odată cu motivul duratei unei „zile a Domnului” ( cf. Ps. 89 [90], 4) descoperim, în Dialogul cu Trifon
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cont de faptul că Adam a supraviețuit încă nouă sute treizeci de ani greșelii sale, este limpede că o „zi a lui Dumnezeu” însumează o mie de ani. Irineu se înscrie pe linia hermeneutică reprezentată de Iustin, dar deschisă de textele iudaice intertestamentare (Jub. 4, 30). În afară de tradiția „zilei Domnului”, el asimilează o altă tradiție, cea care stabilește durata lumii la o „săptămână milenară”, adică la șase mii de ani și care apare în capitolul 15 al Scrisorii lui Pseudo‑Barnaba. Acest
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui Franz Cumont, că această tradiție a săptămânii milenare a fost împrumutată de Pseudo‑Barnaba dintr‑un curent rabinic influențat de teoriile magilor elenizați. Cele două motive de care tocmai am vorbit - cel al „mileniului pământesc”, împrumutat din literatura apocaliptică iudaică (fără legătură cu Apocalipsa lui Ioan) și cel al „săptămânii milenare”, propriu mediilor iudeo‑siriace - fuzionează pentru prima dată în fragmentul din Aduersus haereses având drept element catalizator teoria irineică a recapitulării: totul se va relua în Cristosul slavei; cei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]