1,712 matches
-
în Colecția OPERA OMNIA, la Editura Tipo Moldova, Iași, 2011), cuprinde, așa cum se menționează în nota editorului de la început, texte din «recolta» a peste trei decenii de creație literară a poetului băcăuan, în care se îmbină poeme scrise în manieră modernistă, prin apelul la enjambament (unele par chiar reportaje al căror obiect este cotidianul în general: Doi căței, un poet și o statuie, A reveni la Paris etc.), cu altele, influențate de prozodia folclorică, de-a lungul cărora impresia de ansamblu
Aventura lecturii : poezie română contemporană by Mioara Bahna () [Corola-publishinghouse/Imaginative/367_a_1330]
-
fotoliu, iar pastorul, cu mîinile împreunate pe piept, se uita îndelung la tavan. Brusc, i se adresă: — Mă gîndeam că poate ar trebui să vorbești cu Arthur Smail. — Cine? — E secretarul nostru, un tînăr foarte întreprinzător și plin de idei moderniste. Ești amabil să-mi deschizi sertarul? Nu am voie să mă mișc. Vezi portofelul? Scoate-l, uită-te înăuntru și o să găsești niște poze. Nu, pe aia pune-o la loc, e soră-mea. Vreau să vezi biserica unde slujesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2040_a_3365]
-
din țări central și est-europene în publicațiile românești de avangardă din anii ’20 Appendix: Avangarda belgiană și Belgia Orientului Capitolul X. În căutarea unei noi estetici teatrale Capitolul XI. Mitologiile cinematografice ale integralismului Capitolul XII. Receptarea avangardei românești de către critica modernistă. Breșe interbelice Capitolul XIII. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Post-scriptum Bibliografie Capitolul I. De la estetism la preavangardism Astfel mă întorceam, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Dragomirescu sau Ilarie Chendi). Recuperarea lui Arghezi și de către linia ruralismului demofil al Vieții românești, situarea ambiguă a lui D. Anghel pe linia unui „moldovenism” nostalgic, articolele naționaliste ale lui Ștefan Petică (între acestea, cel despre „Naționalitatea în artă”), redimensionarea modernistă a eminescianismului, infiltrațiile intimist-decorative au creat un spațiu de negociere între extreme, între populism și estetism. Nu trebuie uitat, apoi, faptul că primul studiu amplu, avizat și comprehensiv despre simbolism apărut la noi aparține unei femei-critic pe nedrept ignorată azi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
C. Ciopraga, Literatura română între 1900 și 1918, Editura Junimea, Iași, 1970, D. Micu, Modernismul românesc I. De la Macedonski la Bacovia, Editura Minerva, Colecția „Momente și sinteze”, București, 1984). Breșele create în frontul conservator au facilitat, cu timpul, asimilarea inovației moderniste. O a treia ruptură literară, după cea macedonskiană de la 1890 și cea din 1908, are loc chiar în interiorul „simbolismului”, ca refuz al academizării acestuia prin intermediul lui Ovid Densusianu și al Vieții noi, dar și ca reacție la propaganda poetică naționalistă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
În moduri diferite, atît Bacovia, cît și Minulescu exprimă „vîrsta” teatral-ironică a curentului (ilustrată în Franța de Jules Laforgue și, mai înainte, de „zutiștii” Charles Cros, Alphonse Allais și Alfred Jarry). Postsimbolismul se va exprima - între 1912-1915 - în forme incipient moderniste (Arghezi) sau preavangardiste („postlaforgueenii” A. Maniu, Vinea, Tzara). După 1911, se înregistrează și o tendință de răspîndire în paginile unor publicații eclectice (Noua revistă română, Flacăra), prin intermediul unor persoane favorabile, din interiorul redacțiilor acestora (Constantin Beldie, Ion Pillat). Curînd, gazetele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
social, Pagini libere, prin care apără „cauza” muncitorimii urbane. Efemera revistă Curentul nou a lui H. Sanielevici (Galați, 1905) anunță Viața românească a lui G. Ibrăileanu și C. Stere (Iași, 1906). Semnificativă pentru abordarea noastră este însă apariția stîngii estetice moderniste, unde noutatea „emancipatoare” este afirmată în și prin artă. Desprinsă din trunchiul Literatorului, nu mai puțin efemera Linia dreaptă a lui T. Arghezi, Gala Galaction, N.D. Cocea și V. Demetrius (1904) este un cuplaj insolit între tinerii macedonskieni de la Liga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
viață ce le-ar permite accesul la o estetică tradițională, sînt nemulțumiți și preferă crearea unor noi nișe estetice, un spațiu propriu de manifestare, cu putere de distincție vizavi de generația anterioară”. Nu altele erau, în esență, constatările unor critici moderniști interbelici: „în toate mișcările de avangardă, sociale, ca de pildă socialismul de odinioară sau comunismul de azi, sau literare, ca simbolismul francez sau expresionismul german, rolul evreului, de propagandist al noutății, este pretutindeni identic. Departe de a fi dăunătoare, prezența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
debuturile viitorilor avangardiști Jacques G. Costin (Seara, 1914) și F. Brunea (Versuri și proză, 1915). B. Fundoianu și I. Călugăru, ambii proveniți din medii hasidice bucovinene, frecventează în timpul războiului cercul lui Bogdan-Pitești. Revistele Fronda și Absolutio sînt scoase de tineri moderniști evrei cu simpatii umanitariste (E. Relgis și, respectiv, I. Ludo), Simbolul îi are printre lideri pe S. Samyro și Marcel Iancu, iar citata Versuri și proză e condusă de un „duo” alcătuit din profesorul româno-francez I.M. Rașcu și publicistul evreu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
deliricizarea prin insertul de banal cotidian, de jurnal și de real reportericesc, improvizația liberă și afectarea antisentimentalismului lucid, dereglarea sensurilor și a logicii determinist-tradiționale ș.a.m.d. Că elementele virtualei estetici postmoderne sînt deja prezente aici înaintea adoptării unei estetici moderniste - e adevărat. Ele ilustrează epuizarea unei paradigme și a unui limbaj, tatonarea și experimentarea altor limbaje, alternative, infuzia emancipator-demofilă de elemente „marginale” și „plebee”, alternative în raport cu aroganța narcisiacă, devitalizată a Artei. Tendințe moderniste ieșene. Versuri și proză, Fronda, Absolutio. Despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
deja prezente aici înaintea adoptării unei estetici moderniste - e adevărat. Ele ilustrează epuizarea unei paradigme și a unui limbaj, tatonarea și experimentarea altor limbaje, alternative, infuzia emancipator-demofilă de elemente „marginale” și „plebee”, alternative în raport cu aroganța narcisiacă, devitalizată a Artei. Tendințe moderniste ieșene. Versuri și proză, Fronda, Absolutio. Despre revistele simboliste și postsimboliste efemere din România de dinaintea Primului Război Mondial există numeroase referințe și cîteva abordări monografice de sinteză. Cea mai atentă și mai amănunțită explorare îi aparține istoricului literar clujean Leon Baconsky: „Micile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
an IV, nr. 32-46, noiembrie-decembrie 1913). Una dintre țintele favorite ale polemicilor lui Vinea este E. Lovinescu, împotriva căruia se dezlănțuie în diatribe violente; aparent contrariant (ambii comentatori sînt adversari ai sămănătorismului, ambii se vor manifesta ca exponenți ai sincronismului modernist), faptul se deovedește a fi elocvent. Ar fi reductiv să punem aceste excese doar pe seama influenței pamfletare a lui Arghezi și a lui N.D. Cocea, a apropierii de socialiști și a aversiunii față de liberali; după cum ar fi naiv să le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de deschideri de ferestre și uși, prin care aerul viu să aducă zbuciumul căutării de sine în forme noi sau cel puțin să creeze acea atmosferă de înțelegere sau numai de combativitate necesară oricărui progres. (...) revendicările unor poeți simboliști sau moderniști de a fi susținut și pe cale critică simbolismul sau modernismul înaintea altor critici nu au obiect; e de la sine înțeles că, deveniți critici, acești poeți și-au apărat propria lor artă. Criticii adevărați (...) nu-și revendică rolul de inițiativă; ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a fi privit cu bunăvoință în mediile simboliste. E suficient să amintim atacurile antilovinesciene ale Farului și Insulei, dar și pamfletele lui Tudor Arghezi. În epoca „pașilor pe nisip”, criticul nu era agreat, de fapt, nici de „tradiționaliști”, nici de „moderniști”. E. Simion observa, întemeiat, că „E. Lovinescu nu e un critic simbolist ca N. Davidescu, și a-l considera ca atare (cum procedează I. Negoițescu) e o eroare. (...) Criticul nu face, apoi, greșeala, ca N. Davidescu și B. Fundoianu, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
p. 208). Valorizările lovinesciene sînt mai degrabă rezultatul unor evaluări „ideo-sociologice” a posteriori, al unei opțiuni programatice și al unor „revizuiri” oportune decît rezultatul somațiilor „la cald” ale propriei sensibilități estetice. De altfel, marele critic va recunoaște că opțiunea sa modernistă a înlocuit - treptat - originarul său „moldovenism” conservator, de gust clasicizant... Artist cu gust educat și spirit critic, tînărul Vinea îi contestă lui Lovinescu autenticitatea opțiunii estetizante, suspectate de didacticism burghez și de conformism. Atitudinea pamfletară din „Literatura, Lovinescu etc.“ uzează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
români (Geo Bogza, F. Brunea-Fox) vor ilustra cu excelență această specie modernă, scoțînd-o de sub incidența paraliterarului. Principii pentru timpul nou, cel mai important text programatic despre poezie al lui Ion Vinea, poate părea cititorului de azi o colecție de platitudini moderniste; situat în contextul de idei al epocii, el își dezvăluie însă implicații semnificative. Definirea poeziei ca experiență interioară („stare sufletească”), ca elementaritate și ca evanescență („e un element precum: apa, eterul, lumina”) trimite la ideea purismului nonfigurativ, antimimetic și autotelic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
între apetitul novator al unui „muntenism” plebeu și fervoarea bătăioasă a futurismului. „Minusul de profunzime acuzat de Lovinescu în formula „simbolismului mai mult exterior și mecanic” apare, în perspectiva istoriei literare, ca un paradoxal cîștig pe calea coagulării unei atitudini „moderniste” față de limbaj, care își va reliefa ponderea reală la un Adrian Maniu sau Ion Vinea, în anii imediat următori” (cf. Ion Pop, Jocul poeziei, Editura Cartea Românească, București, 1985, p. 49). Ecourile românești ale curentului au fost - cum spuneam - suficient
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sale, Eliza Vorvoreanu, Urmuz își compusese schițele în 1908 la Răchițele, jud. Argeș, iar în 1909, cînd apărea manifestul lui Marinetti, le citea familiei): „Citind fulminantele declarații ale lui Marinetti și ale acoliților lui, făcute acolo, în Parisul tuturor temerităților moderniste, ajutorul de judecător (...) se va fi simțit întărit în conștiința eficienței literare a scrisului său” (Nicolae Balotă, „Post-scriptum urmuzian“, în Urmuz, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Hestia, Timișoara, p. 164). Articolul „O școală nouă: Simultaneismul“ al aproape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Opere IV. Publicistica (1913-1919), Ediție critică, note și comentarii de Elena Zaharia-Filipaș, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Academia Română, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, București, 2001, p. 360). Deși comentatorii lasă să se întrevadă profilul unei „reviste moderniste” sau cu ambiții avangardiste, Chemarea a fost în primul rînd o publicație de atitudine politică și civică din perioada neutralității antebelice, o publicație antirăzboinică și nealiniată, componenta literar-artistică fiind împinsă în plan secund. Același raport între prim-planul civico-politic și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Din 18 decembrie 1917, revista — condusă acum de N.D. Cocea — recuperează numele de Chemarea (se poate observa cum cei doi își „pasează” denumirea publicației și funcțiile de conducere, alternînd — după împrejurări — orientarea militant-politică, recte socialistă, a revistei cu cea literar-artistică, modernistă), iar din 29 ianuarie 1918 poartă subtitlul „Revistă săptămînală politică, socială, literară, artistică”. Pe 26 februarie 1918, un articol-program mutilat de cenzură anunță transformarea ei în „ziar radical socialist” (o singură filă, format mare), pentru ca, peste numai două zile, Cenzura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de teorie literară, tom. 26, nr. 2, 1977, pp. 271-288, și în Manuscriptum, IX, nr. 1(30), 1978, pp. 133-140, cit. în „Sensuri ale avangardismului românesc. Insurecția de la Paris din 1922. Polemica Breton-Tzara“, apud. vol. Istoria poeziei românești moderne și moderniste, 2, Editura Curtea Veche, București, 2004, pp. 73-116). Originea străină, neaderența la poezia franceză a lui Tzara, denunțat ca „impostor avid de reclamă”, fuseseră invocate fățiș de liderul suprarealist în Le journal du peuple (22 februarie 1922). Iată și un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
colorată și pustie/ trenurile pleacă pe vecie.../... Ieși dintr-un sertar melancolie/ cu panglici, cu bucle de hîrtie/ căci paiața-i fără de scufie!”). În comentariul publicat în Manuscriptum, Henri Béhar consideră că „În ciuda invitației de a-l publica, acest poem modernist și languid n-a avut fericirea să placă dadaiștilor aflați în fervoarea exaltării lor, sau încă rezervele lui Marcel Iancu (...) vor fi devenit un obstacol de netrecut, versurile n-au fost traduse și Vinea n-a fost astfel integrat noului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al unei gări de provincie — provincia românească de care Tzara tocmai se rupsese. Pentru Vinea însă, „trenul” Dada trecuse, lăsînd în urma lui melancolia celui incapabil să emigreze altundeva decît în fantezie. Această ambiguitate, sesizată de toți exegeții, între imageria acut modernistă și sensibilitatea simbolistă caracterizează atitudinea poetului Vinea la care, pe lîngă luările de poziție novatoare, există întotdeauna o rezervă, o distanță față de retorica „angajată”. Este, poate, expresia unei inerții „oblomoviene”, estetismul unui „om de prisos”, un temperament scindat, care-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Jacques Rivière, această mare «inteligență inaplicată», cum se numește el însuși... s-a potrivit unei elogioase Réconnaissance à Dada”. Această distanță ironică, dublată de recunoașterea stingherită a succesului mișcării se va regăsi în mai toate luările de poziție ale criticii moderniste interbelice. Paragraful dedicat lui Tzara de către E. Lovinescu în Istoria literaturii române contimporane (1927) are o valoare simptomatică. Dadaismul este deja „legitimat extern” și - în consecință - recuperat în spirit „sincronist”, cu reverențiozitatea sobră de rigoare. „Nu trebuie să uităm că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin Braque și Picasso, nu în 1915, prin Marcel Iancu... În replică, tradiționalistul Al. Hodoș va publica în revista Țara noastră, nr. 6, 10 februarie 1924, articolul „Dadaism, cubism - etcaetera sau capacitatea de export a geniului românesc“. Potrivit acestuia, poezia modernistă ar fi „artificială și nesinceră”, căutînd extravaganța în vederea originalității cu orice preț. Apreciind că romantismul, simbolismul, poporanismul au fost „mărfuri de import”, autorul tradiționalist consideră că modernismul de după 1917 e un „curent de export”, fără aderență la specificul nostru etnic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]