1,958 matches
-
să suflu-n lumânări. Casa, sofaua maronie din living și balansoarele, totul e neschimbat, cu excepția faptului că tata a pus X-uri mari din bandă izolatoare pe interiorul tuturor geamurilor. Mașina mamei nu e pe aleea din fața casei, unde o parchează de obicei. Mașina e încuiată în garaj. E-un zăvor mare pe ușa din față care mi se pare că nu fusese înainte. Pe poarta principală e-un anunț mare cu „Câine rău“ și altul mai mic care informează despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
panică, împingându-mă cu tot corpul într-o parte și închizând orice aș fi deschis. — E din cauza luminii puternice dinăuntru, zice. Actele de violență antigay au crescut cu sută la sută în ultimii cinci ani. Tata ajunge acasă și-și parchează mașina la jumătate de cvartal distanță. Cheile lui zornăie în noul zăvor din exterior în vreme ce mama împietrește în ușa bucătăriei, ținându-mă în spatele ei. Cheile se opresc și tata ciocănește, trei pocnete rapide, apoi două rare. — Ăsta-i ciocănitul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
atinge părul! Surorile Rhea au făcut o căruță de bani. Numai jachetuța bolero a lui Katty Kathy, cos jachetuța în Cambogia cu zece cenți și-o vând aici, în America, cu șaisprezece dolari. Și oamenii o cumpără. Sari la mine parcând Fiatul cu portbagajul lui plin cu încărcătura mea drăgăstoasă pe o stradă laterală, și eu mergând pe jos pe Broadway spre portarul de la Hotelul Congress. Sunt o femeie cu o jumătate de față sosind la un hotel de lux, unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
bine decât înainte, și-l am pe Manus Kelley cu mine și el încă mă iubește și spune că te urăște și c-o să depună mărturie împotriva ta la tribunal că ești o târâtură. Semnat, Eu Sari pe marginea Oceanului Pacific, parcați lângă trotuarul din fața haciendei spaniole CASĂ DE VÂNZARE. Denver ne zice, mie și lui Brandy, să mergem la etaj în vreme ce el îl ține ocupat pe agentul imobiliar. Dormitorul principal va avea cea mai bună priveliște, așa-l vom putea găsi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
în fața oglinzii și zice: — Crezi că-mi mai trebuie o felie? Să fie detectiv însemna să se fâțâie prin jur pe vreme frumoasă, în sandale și-n slipul lui roșu, norocos, în vreme ce doi bărbați în civil așteptau într-o mașină parcată în apropiere ca cineva să muște momeala. Asta se-ntâmpla mai des decât v-ați putea închipui. Manus era omul-campanie pentru curățarea lui Washington Park. Nu avusese niciodată așa succes ca polițist de rând și-n felul ăsta nu trăgea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1904_a_3229]
-
distorsorul se mai află în Mașină, trebuie căutat, imediat. ― Îmi este imposibil să plec înainte de miezul nopții ― protestă Lyttle. Am primit cu toții ordin să rămânem la posturi și fiecare hotel este supravegheat. ― Unde ți-e robomobilul, dacă ai așa ceva? ― E parcat pe acoperiș, dar, vă rog ― și vorbea serios ― să nu încercați să-l luați. Sunt sigur că ați fi imediat arestat. Gosseyn șovăi. Constatase că în ultima vreme nu se mai lăsase manipulat deloc. În cele din urmă, își acceptă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85125_a_85912]
-
nu oferea o continuare de dezvoltare atât de logică a principiului non-A. Dar, odată făcută, la ce-i putea servi? 25 Sute de mașini oprite peste tot, siluete agitându-se spoturi luminoase, flăcări dansând în depărtare, învălmășeală. După ce își parcaseră mașina la peste un kilometru și jumătate de focarul incandescent, Gosseyn și Lyttle continuară pe jos vreo 800 de metri încadrându-se într-un lung șir de pietoni. În cele din urmă ajunseră acolo unde o mulțime de oameni așteptau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85125_a_85912]
-
Girofarul aruncă umbre albastre asupra a doi marocani sau indieni, care grăbesc pasul, ascunzându-se În umbra protectoare a unui camion. Strada e largă, iar numerele caselor nu pot fi citite În lumina galbenă a lampioanelor. Agenții trec pe lângă mașinile parcate În dreptul containerelor și pe lângă un ucenic care târâie În stradă doi saci negri plini cu resturile unui restaurant. Ajung În Piața Vittorio fără să fi descoperit numărul 17. Trec pe lângă colonade, din parc se aud ecourile unei Încăierări și sunete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
altă viață. Vreau să rămân acolo unde am fost. Singura noutate pe care o caut e Întoarcerea lângă tine. Zgomotul unei țevi de eșapament Îi zdruncină sistemul nervos: cu o atenție excesivă, ca nu cumva să zgârie caroseria mașinii, cineva parca În spațiul amenajat dinaintea acelui teren viran, Între alte câteva sute de mașini. Parcarea era chiar sub ferestrele dormitorului ei - apartamentul cu cea mai proastă poziție din tot turnul, singurul pe care portăreasa și-l putuse cumpăra din economiile ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
iar tăcerea Îl asurzea mai tare decât explozia pe care nu o auzise. Din păcate, nu era singurul martor al eșecului său. Ceilalți Îl așteptau În camionetă. Albă, răblăgită, cu apărătoarele pline de noroi, atârnând moi până aproape de asfalt, era parcată de cealaltă parte a străzii - cu motorul pornit, cu farurile stinse și cu portiera din spate deschisă. Abia făcuse un pas către camionetă, scuturându-și de pe hanorac cioburile de sticlă, care-l făceau să strălucească, cînd Zero auzi o bubuitură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
clădirii, o pată neagră ca un crater. Doar atunci Zero prinse portiera și o Închise, iar În interiorul camionetei se lăsă Întunericul. a patra oră Printre ușile de sticlă ale blocului turn ieși o femeie, Înfofolită Într-un impermeabil. Cum Antonio parcase chiar În fața intrării, pentru a putea supraveghea ferestrele apartamentului de la primul etaj, femeia fu nevoită să se strecoare prin spațiul strâmt dintre două mașini și Îi trecu pe dinainte. Când Îl văzu În mașină, obosit și atent pe locul șoferului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
O soție și un soț, cu copii mici, au la dispoziție orele nopții. Ochii Emmei rătăceau peste mașini, jos, În stradă, priviră tomberoanele ce dădeau pe dinafară, care așteptau de zile Întregi vizita gunoierilor. Apoi se opriră asupra acelei Tipo parcată chiar sub fereastra ei. Acea Tipo, atât de cunoscută, În care urcase de mii de ori, pe care o ciocnise de un tramvai, Într-o zi ploioasă, cu care ani de zile o dusese pe Valentina la antrenamente - În care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
de acasă Într-o zi de 23 decembrie, după ce Antonio plecase la slujbă. Îl Însoțise până la ușă, ca de obicei, Îl sărutase și ieșise la balcon așteptând ca el să dispară la capătul străzii. Mașina Panda a mamei sale era parcată În spatele Pieței Vittorio. Olimpia Îi era complice: Îi ceruse lui Antonio să dea voie copiilor să doarmă la ea, În acea noapte, pe motiv că după aceea trebuiau să plece la Santa Caterina, iar ea voia să le dea micuților
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
o singură zi. Sasha Își numea elevii orfani, căci, deși aveau toți câte un părinte, uneori chiar trei sau patru, În funcție de felul În care se recompuseseră familiile lor, nimeni nu se ocupa cu adevărat de ei, În afara școlii unde erau parcați și distruși definitiv. Ieri descoperise cu nespusă părere de rău că nici unul dintre elevii de la a treia B nu călcase vreodată Într-o bibliotecă. — Plec, motănel, spuse Sasha, Întinzând mâna spre pisoi. Godot, conștient deja de iminentul abandon, pufni Înspre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
traversă baia, trecu prin deschizătura ferestrei și dispăru undeva afară, poate pe trotuarul de dedesubt. O privi În oglindă nemulțumită. Mi-a venit o idee. Te fac și mai atrăgătoare, spuse. Atelierul părea Închis, firma luminoasă era stinsă. Miria Își parcă scuterul În fața ușii și sună. Pe vitrină scria USE YOUR BODY, PAINT YOUR SKIN. Le deschise un tânăr care avea cel puțin douăzeci de ani, cu brațele tatuate ca Axel Rose. Miria Îl sărută pe gură atât de lung, Încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
colegele. Și oricum, ceilalți Își văd Întotdeauna de treburile lor. Dacă m-ar lua la palme, aici În mijlocul străzii, din miile de persoane care trec nici măcar una nu s-ar opri să mă ajute. Fiatul Tipo al lui Antonio era parcat neregulamentar, cu cheile În contact. În acești ani, Antonio Îi solicitase de cel puțin zece ori o „ultimă Întâlnire“. Începeau Întotdeauna cu implorări și promisiuni și se Încheiau cu țipete, lacrimi și amenințări. Despre cine mai vrei să vorbești? Îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
cunoscut niciodată, nu s-ar fi căsătorit cu el, nu l-ar fi iubit, noaptea Îl visa. Noaptea, fără a prevedea asta, fără a avea intenția să o facă, făcea dragoste cu el - așa cum făcuseră ani de zile În Fiatul parcat la umbra Palatului Verano. Simțea În coapsă apăsarea schimbătorului de viteze și Își vedea aievea mâna lipită de fereastra aburită. Și chipul lui Antonio sub ea, abandonat pe spătar, fericit. Și Îl simțea În ea - iute, dur, regulat și generos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
pună caseta cu Celentano - un artist pe care Îl cunoscuse aici În Italia, Îl aprecia mult -, dar Antonio Îi spuse că aparatul era stricat. Simțea În gât un nod dur, ceva ce-l Împiedica să Înghită. Ar fi vrut să parcheze la Ponte Milvio, să coboare pe malul solitar al fluviului, pe unde se plimbau bicicliștii și maratoniștii, și să o pună pe americancă să-i povestească orice tâmpenie - dacă se simțise bine la Roma, ce mai făcuse de când nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
cilindrice pe pământul ars al acesteia semănat cu chiștoace de țigări cu fluturași de hârtie care făceau reclamă meniului restaurantului-pizzerie La Taverna del Duca. În piața pentru pietoni, mașinile invitaților erau totuși parcate: șoferii nici măcar nu se chinuiseră să le parcheze la marginea pieței. Le aranjaseră În centru, În jurul fântânii de secol XV, peste tot, căci oricum gardienii publici nu treceau pe acolo și n-ar fi amendat pe proprietarul vreuneia dintre acele berline care aveau pe parbriz autocolante pline de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
când dădeau publicitate, căci ambele aveau emisiune la aceeași oră, ce fel de program o mai fi și ăsta, mestecând pui cu salată singură În fața televizorului - căci nepoții nu au venit astăzi la prânz. Dumnezeu știe unde i-a mai parcat Emma, familiile din ziua de azi nu mai au nici o regulă, pe vremea mea, prânzul era sfânt, copiii mei dacă nu veneau pe la două, o luau pe cocoașă. Iar acum, că se terminase și telejurnalul, rămasă singură cu Mister Verità
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
școlii, Își luase fiul și dispăruse. Poate că părăsise Italia. Mama publicase fotografiile lor În ziare, le lipise În toate stațiile, În aeroporturi, În autobuze. Dar nu mai reușise să-i găsească. Apoi văzu mașina. Un Fiat Tipo, verde putred, parcată În zona interzisă din fața Bisericii San Salvatore in Lauro. Două gheare galbene Încătușau roțile din spate. Era mașina lui Antonio. Emma privi prin geamurile din spate ale mașinii. Încă mai era acolo canistra cu benzină așezată În spatele scaunului lui. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
suntem noi, cine ne caută În viața pe care o trăim vede doar umbra pe care noi o proiectăm. Dar noi nu suntem așa. Pe aleile din Gianicolo, prundișul scârțâia sub pașii lor. Un văl umed făcea să lucească mașinile parcate sub platani. Parbrizul Peugeotului lui Sasha era stropit de apă - ca de ploaie. Dar norii rătăceau și nu reușeau să se adune. Din când În când Învăluiau fața lunii, descoperind-o apoi Încet - diafană, ca o monedă. Emma Îi arătă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
Maja recunoscu un extinctor, un interfon, o scară extensibilă, o găleată. Până când În fața lor Începură să se contureze umbre nemișcate, care se iveau din Întuneric. Când se apropiară de ele, le recunoscu. Erau două, trei, zece vagoane agățate În convoi, parcate la capătul șinelor. — Asta voiam să-ți arăt, spuse Zero. Aprinse lanterna. Îndreptă fascicolul de lumină Înspre ferestrele opace, și apoi Îl coborî pe lateralele vagonului. Și atunci Maja văzu. Vagoanele erau albastre. Fuseseră albastre, căci acum lateralele lor erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
atenți la vechile direcții ale societății noastre socialiste și la țelurile omului nou care se Întîmplă să fim, dar, așa cum e obișnuit, vorbește mai mult la pereți, are În față o turmă de animale mute, cîteva zeci de trupuri țepene parcate regulamentar pe băncuțe sau valize de lemn. Soarele e În continuare destul de zgîrcit aici sus, stă să plouă, dar veselia e mare și Încep să se lege camaraderii. CÎnd ne Întîlnim la locul de fumat, selecția se face În baza
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]
-
nu i se vede invidia de după seriozitatea cu care mă tratează. De parcă nu ar fi de ajuns, mă lovesc iar de locotenentul de transmisiuni ale cărui ordine le- am sfidat În ziua plecării În permisie. Acum două săptămîni, și-au parcat Într-o biută la vreo 100 de metri de noi o mașină mare plină cu radare și dispozitive electronice. Apoi Întreaga grupă s-a mutat din cazarmă În dormitorul din coasta unuia din hangare. Nu prea e clar ce fac
1989, roman by Adrian Buz () [Corola-publishinghouse/Imaginative/805_a_1571]