14,398 matches
-
se asociază îngustimii provinciale, nefericirii, singurătății sterile, filistinismului. Prin excelență redusă la un fel de delir verbal, modernitatea nu înseamnă, evident, doar suprarealism vîscos și dicteu dadaist. Dilatarea mitică la Blaga, cu fericitul recurs la frumusețea rădăcinilor, a originilor, niciodată pierdute, nu anulează cît diferențiază reperele bacoviene. Frigul, umidul, astenicul terorizant, categorii obsesive într-o estetică fundamental compensatoare față cu realul demențial semnalează, prin Bacovia, cît de necesară este reclasarea unor atitudini față de real. Expresioniștii noștri (li se adaugă Aron Cotruș
Mutații în interpretarea modernismului by Henri Zalis () [Corola-journal/Journalistic/16914_a_18239]
-
și în cea cultă, detectabil până în zilele noastre în dansurile haiducești din Slovacia, Ungaria, Polonia. Alte probleme acute sunt generate de utilizarea materialului sonor genuin în forme mediatice sau comerciale și legată de ea și aceea a reconstituirii unor genuri pierdute. Un caz semnificativ a fost prezentat de Thomas Nussbaum (Innsbruck) - cântecele tiroleze readuse în circulație în spectacolele pentru turiști. Revitalizarea formelor pierdute de dragul pitorescului lor naște tipare fixiste - creatorul original avea reprezentarea unui stil pentru că trăia și se exprima prin
Întâlnirea de la Innsbruck by Elena Zottoviceanu () [Corola-journal/Journalistic/16917_a_18242]
-
dintre motivele fugii strămoșilor din Rusia. În finalul filmului despre - să-i spunem așa - nenorocul "Noroc"-ului. imagini aproape voalate, virate în albastru și emoționante prin parțialitate, de pe câteva bobine păstrate în arhiva personală a unuia dintre membrii formației. Bobine pierdute și regăsite după decenii într-un pod, după ce majoritatea au fost distruse din întâmplare - iată un punct de la care nici o "ficțiune" cinematografic serioasă nu s-ar da în lături să-și înceapă desfășurarea. însă care film ar "bate" viața, ce
Ne-povești familiare by Adina Bră () [Corola-journal/Journalistic/16934_a_18259]
-
aude, cine le mai numără?". Citind, păstrăm impresia că I.D. Sîrbu e printre noi, aici și acum, iubind aforismul stării pe loc, cînd postulează logic: "Nu orice schimbare e și transformare; nu orice transformare e și dezvoltare..."". Aidoma autorului Scrisorii pierdute, căruia îi dă o replică peste veac, cu tragică aură, I.D. Sîrbu își păstrează o misterioasă actualitate. Elvira Sorohan, Ion D. Sîrbu sau suferința spiritului captiv.
Un spirit captiv by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16945_a_18270]
-
lumii, deschis larg spre spirit: "Doamne/ rămîn la pămînt/ E seară/ Tărîmul apune/ Nu sînt cu mine/ Nu sînt în lume/ Nu m-a ajuns niciodată/ din atîta-ndurare/ nici o boare de gînd/ Trec fără umbră/ Aproape/ fără făptură/ De toate pierdut/ și învins/ Un drum în vecii/ s-a închis/ O rugă din moarte/ se-ndură" (Doamne). La modul subiectiv, poetul apare hotărît a nu se mai întoarce în natura-i somatică, simțindu-se particulă umil-privilegiată a Dumnezeirii: "Trec. Sînt o
Misticul rebel by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16997_a_18322]
-
pe pămînt" (O, adierea vieții ei). Consecința desprinderii de materie este deverbalizarea. Graiul uman se topește în perfecțiune indicibilă a Logosului primordial - laolaltă gînd și Cuvînt demiurgic: În seara lină/ din veacuri/ am abur pe față/ sînt ca o rugă pierdută/ de orice cuvînt/ se petrece departele/ E-un gînd peste ape/ Sîngele cît e de singur/ pustiul de blînd" (În seara lină). Dar se impune cu putere cealaltă latură, terestră, a acestei producții, manifestîndu-se în chiar cuiburile pietății. Spiritualizarea eului
Misticul rebel by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16997_a_18322]
-
care au urmat revoluției din 1989 m-au ajutat să înțeleg că abia după trecerea în neființă a oamenilor care au trăit în comunism poate dispărea de tot comunismul". O concluzie care, cu puțin curaj, poate fi considerată optimistă". Generații pierdute? Nicidecum. Doar jertfite. Jertfe pe care le-ar individualiza și înseria totodată un proces moral al comunismului.
Generații jertfite by Mihai Stoian () [Corola-journal/Journalistic/16995_a_18320]
-
arta creștină. El are nostalgia artei simbolice. Dar în legătură cu întrebarea dvs. există un alt pasaj în care am vorbit despre nostalgie și care se referă la Poussin. Poussin este un pictor nostalgic pentru că are sentimentul foarte puternic al unei antichități pierdute. Păstorii Arcadiei sau Aspirația poetului - două dintre celebrele sale pânze - poartă în ele nostalgia unei lumi fermecate și pierdute. Mă mai gândesc la Claude Lorraine de exemplu, care te reintroduce într-o țară îndepărtată, minunată, unde - după părerea mea - există
Dialog cu Alain Besançon despre Imaginea interzisă by Despina Petecel Theodoru () [Corola-journal/Journalistic/16973_a_18298]
-
despre nostalgie și care se referă la Poussin. Poussin este un pictor nostalgic pentru că are sentimentul foarte puternic al unei antichități pierdute. Păstorii Arcadiei sau Aspirația poetului - două dintre celebrele sale pânze - poartă în ele nostalgia unei lumi fermecate și pierdute. Mă mai gândesc la Claude Lorraine de exemplu, care te reintroduce într-o țară îndepărtată, minunată, unde - după părerea mea - există mai puțină antichitate decât în lumea magică a Ierusalimului eliberat. Mai există un al treilea moment în care am
Dialog cu Alain Besançon despre Imaginea interzisă by Despina Petecel Theodoru () [Corola-journal/Journalistic/16973_a_18298]
-
unde - după părerea mea - există mai puțină antichitate decât în lumea magică a Ierusalimului eliberat. Mai există un al treilea moment în care am vorbit despre nostalgie - mă refer la Friedrich... ...Kaspar Friedrich... ...da, Friedrich e un pictor al "patriei pierdute". Deci e un pictor oarecum gnostic, al unei lumi din care omul a căzut. Nu credeți că întreaga artă ar putea fi considerată ca un act nostalgic, prin care se recuperează mereu paradisuri pierdute? Mai persistă în timpurile noastre sintagma
Dialog cu Alain Besançon despre Imaginea interzisă by Despina Petecel Theodoru () [Corola-journal/Journalistic/16973_a_18298]
-
Friedrich e un pictor al "patriei pierdute". Deci e un pictor oarecum gnostic, al unei lumi din care omul a căzut. Nu credeți că întreaga artă ar putea fi considerată ca un act nostalgic, prin care se recuperează mereu paradisuri pierdute? Mai persistă în timpurile noastre sintagma "imagine interzisă"? Ceea ce mi s-a părut frapant, cel puțin în cercetarea mea, este că au fost două cicluri iconoclaste: unul în antichitate, care a avut nevoie de mult timp pentru a reuși, căci
Dialog cu Alain Besançon despre Imaginea interzisă by Despina Petecel Theodoru () [Corola-journal/Journalistic/16973_a_18298]
-
Și-apoi,/ unde sunt inovațiile noastre, tehnica nouă,/ metodele îndrăznețe, înaintate?.../ Dar vastele noastre resurse interne,/ resurse uitate?:/ nopțile pierdute în somnul adânc al veacurilor,/ în drumul nesfârșit al istoriei,/ nopțile ucise în lungii ani de robie,/ în lungii ani pierduți, ai războaielor,/ sfintele nopți de veghe/ la căpătâiul răniților, bolnavilor, pruncilor,/ sfintele nopți de sânge și speranță,/ nopțile zăbrelite ale pușcăriilor,/ toate nopțile netrăite, strivite, interzise,/ ale omenirii,/ nopțile cu dinții încleștați,/ frânte pe roată, împușcate.../ Toate ne aparțin, pe
Un poet mereu la modă: GEO DUMITRESCU by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/17035_a_18360]
-
insensibiliza asemeni lui. O artificialitate discret-ostentativă afișează Eva Borusovícová în Albastrul cerului (Slovacia, 1997) - mai exact Raiul trist - tragicomedia coabitării într-o casă de țară a trei femei, mama, fiica și bunica, bîntuite de-a lungul anotimpurilor de nostalgia paradisului pierdut, figurat oniric prin cuibul de barză cu oul cosmic. Sinceritatea impusă de repetatele confesiuni trimite la o scenă similară din Notting Hill (Marea Britanie, 1999) a lui Roger Michell, comedie lirică de o încîntătoare convenționalitate, anume creată pentru a ne amăgi
Doamne, nouă redă-ne... by Irina Coroiu () [Corola-journal/Journalistic/17078_a_18403]
-
pe piste trasate cu eleganță, spre concluzia că timpul ceasului mecanic și acela al nisiparniței se exclud. La acest nivel avem de-a face cu o meditație gravă asupra relațiilor conflictuale dintre natură și civilizație, cu alte cuvinte dintre paradisul pierdut corespunzînd timpului regenerator al nisiparniței, pe de o parte și "lumea oamenilor săraci de timp" adică lumea ceasornicelor și a racordurilor, pe de altă parte ("Cel care vrea să aibă parte de liniște, de somn, de contemplație să caute izvoarele
Editura Timpul nisiparniței by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/15796_a_17121]
-
în zilele copilăriei, în zilele petrecute în grădină, în zilele de vacanță, ci adînc, în profunzimile ființei"). Cum se îmbină informațiile tehnice și precis datate, bazate pe o documentație temeinică și bine pusă în valoare, cu meditația nostalgică asupra inocenței pierdute și a timpului devorator care înseamnă moarte, cititorul va avea singur prilejul să constate. Vom adăuga doar că erudiția într-un asemenea domeniu capată o aură halucinatorie, de scriere borgesiană, iar elogiul nisiparniței (ca semn iconic nu doar al curgerii
Editura Timpul nisiparniței by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/15796_a_17121]
-
excelentă a traducerii Vioricăi Nișcov, care ne furnizează totodată o cantitate suplimentară de informații în prefața consistentă a volumului. Ernst Jünger - Cartea ceasului de nisip. Traducere și prefață de Viorica Nișcov, Editura Polirom, Iași, 2001, 210 pag, f.p. O nuvelă pierdută și regăsită într-o cultură cu puternice tradiții francofone, traducerea și publicarea unei nuvele practic inedite a lui Marcel Proust poate fi socotită, fără teama de a exagera, un eveniment. Cititorul român va avea ocazia să descopere în aceste pagini
Editura Timpul nisiparniței by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/15796_a_17121]
-
Proust poate fi socotită, fără teama de a exagera, un eveniment. Cititorul român va avea ocazia să descopere în aceste pagini un Marcel Proust mai stîngaci, mai superficial poate, dar care îl anticipează, în multe privințe, pe autorul Căutării timpului pierdut. Nemulțumit de realizarea acestei nuvele, scriitorul hotărîse să o suprime din volumul din 1894 - după cum aflăm din prefața foarte documentată a lui Philip Kolb - dar îi acorda totuși suficientă importanță pentru a o publica în La vie contemporaine și a
Editura Timpul nisiparniței by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/15796_a_17121]
-
La vie contemporaine și a-și da apoi osteneala să o recupereze, mai mult ca sigur în perioada în care începuse să lucreze la redactarea celebrului său roman. Toate aceste informații pot părea superflue, dar ele întregesc odiseea unei nuvele pierdute și regăsite, o nuvelă nu lipsită de interes, mai cu seamă din perspectiva derulării retrospective a istoriei literare. Nu încape îndoială că, dacă ar aparține altcuiva, Indiferentul ar fi o scriere oarecare, o nuvelă care ar putea foarte ușor trece
Editura Timpul nisiparniței by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/15796_a_17121]
-
să ne ajute foarte mult. Domnule Butor, ce caută romanul? Depinde romanul de memorie, de istorie, de uitare, de o luptă cu interiorul, de arta de a seduce picăturica de nemurire din viața fiecăruia? Poezia caută să regăsească un paradis pierdut. Dar și romanul îl caută. E adevărat. Și romanul vrea paradisul pierdut. Inspirația sa vine, în mare parte, din sentimentul că ne scapă câte ceva, ceva de care eram siguri, ceva care se derobează, se eschivează tocmai sub picioarele noastre, în
Michel Butor: - "Scriu mereu contra uitării" by Rodica Draghincescu () [Corola-journal/Journalistic/15820_a_17145]
-
de memorie, de istorie, de uitare, de o luptă cu interiorul, de arta de a seduce picăturica de nemurire din viața fiecăruia? Poezia caută să regăsească un paradis pierdut. Dar și romanul îl caută. E adevărat. Și romanul vrea paradisul pierdut. Inspirația sa vine, în mare parte, din sentimentul că ne scapă câte ceva, ceva de care eram siguri, ceva care se derobează, se eschivează tocmai sub picioarele noastre, în / sub noi. Suntem în căutarea unei cunoștințe, a unei intimități care s-
Michel Butor: - "Scriu mereu contra uitării" by Rodica Draghincescu () [Corola-journal/Journalistic/15820_a_17145]
-
le este mult mai greu să-și facă un renume, în comparație cu cei care au fost înaintea lor. Peste zece ani, vom spune: "Tii, ce păcat, n-am știut că mai era și ăsta, că mai era și asta! Câtă vreme pierdută!" În mijlocul acestei nebuloase, putem distinge totuși câteva direcții. Mai întâi: schimbările tehnice și politice intervenite în ultimii zece-douăzeci de ani ne obligă să restructurăm toată geografia, tot spațiul nostru mental. Relațiile între limbi oricum nu mai sunt ca înainte. Scriem
Michel Butor: - "Scriu mereu contra uitării" by Rodica Draghincescu () [Corola-journal/Journalistic/15820_a_17145]
-
timpului real, deoarece nu am ținut cont de conveniențele literare". Prin urmare presiunea realului monstruos e atît de mare încît dezavantajează ficțiunea, știrbește însăși condiția operei de artă. E un soi de realism... antisocialist! Pavel Chihaia aparține așa-zisei "generații pierdute" românești (sintagma Gertrudei Stein e reluată în cu totul alt cadru istoric și uman), care-i înmănunchiază pe cîțiva scriitori afirmați în perioada dintre 23 august 1944 și începutul anului 1948, cînd stăpînirea comunismului a ajuns la apogeu, scriitori marcați
Destinul unui rezistent: Pavel Chihaia by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15813_a_17138]
-
lor materiale".). Cum se știe, în zorii literaturii române Kogălniceanu a fost și un scriitor modern. În 1839 a publicat, în "Albina Românească", schița Adunări dănțuitoare, în 1840, în "Dacia literară" schița Nou chip de a face curte și Iluzii pierdute. Un întîi amor, în 1844 nuvela Fiziologia provincialului în Iași și, tocmai în 1850, în "Gazeta de Moldavia", prima parte (care va fi și ultima) din romanul Tainele inimei. Împreună, ar constitui materia unui volumaș de mică dimensiune. Să observ
Kogălniceanu, orator și literat by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/15830_a_17155]
-
asta, cred că dl Nicolae Manolescu are dreptate, pentru că M. Kogălniceanu "are prea mult spirit critic ca să fie cu adevărat un scriitor, dar a cărui inteligență literară ne desfată adesea cu o pură artă a cuvîntului". Scrierea din 1840 Iluzii pierdute dovedește oarecare har, prin balzacianismul manifest, aducînd în scenă pe eroina, Niceta, invitată la un rendez-vous printr-un bilet de amor de un farmec livresc indicibil. Romantic, deși cu ecouri balzaciene, e și începutul de roman din 1850, Tainele inimii
Kogălniceanu, orator și literat by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/15830_a_17155]
-
apoi, masiv, basmele și poveștile folclorice, le verifica, desigur, aprecierea dintîi. Cînd Convorbirile sau Timpul încep să-i publice și nuvelele (în 1875 Popa Tanda, extraordinara Scormon, Ac și ață, în 1876 și 1877 La crucea din sat, O viață pierdută, Gura satului în 1879, Budulea Taichii în 1880 etc.), junimiștii, deși sesizează evoluția artei scriitorului, consideră că opinia lor inițială se verifică deplin. Mediul recreat și modalitatea continuă să fie ale unui creator de povești sătești, ale acelor Dorfgeschichte mult
Integrala Slavici (I) by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/15871_a_17196]