3,259 matches
-
caracterial hiperbolizat în termeni peiorativi, desigur. În concluzie, falia care desparte discursul polemic de cel pamfletar pare a fi măsurabilă în termeni ce țin de tonalitate, expresie și ponderea ficțiunii. Totuși, o întrebare se impune: 2.5. Când devine discursul polemic un discurs literar? Fără îndoială că, de la Aristotel încoace, ficțiunea, dincolo de toate controversele pe care conceptul le-a iscat, reprezintă, în esență, condiția literarității unui text prin faptul că "propune publicului ei acea plăcere dezinteresată care poartă (...) marca judecății estetice
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
astfel: "Consider ca fiind literar orice text care provoacă în mine o satisfacție estetică"40. Așadar, teoreticianul revendică omologarea literară a unor texte a căror "funcție originară sau originar dominantă nu era de ordin estetic, ci, de exemplu, didactic sau polemic" tocmai datorită faptului că ele, în timp, au depășit finalitatea pragmatică și și-au impus calitățile estetice. Evident că publicistica polemică a scriitorilor îndeplinește, din această perspectivă, condiția literarității. Totuși, dată fiind diversitatea perspectivelor și, implicit, a punctelor de vedere
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
vom pleca de la cele două convenții teoretice la care subscrie, pe considerente teoretice, dar și empirice, Paul Cornea: expresivitatea și ficționalitatea (el insistând asupra termenului de fictivizare, pe care-l consideră, printr-un raționament disociativ, specific literaturii)41. Expresivitatea textului polemic aparținând unui scriitor consacrat rezidă în însăși predispoziția acestuia de a manipula resorturile intime ale limbii și de a-i pune în lumină dinamismul semantic. Scriitorul, atunci când polemizează explicit, comunică și se comunică în egală măsură, pentru că asumarea individuală a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
structural ce corespunde, în planul pragmatic al comunicării, unei retorici a persuasiunii. De altfel, pledoaria autoarei se focalizează pe ideea literarității demersului publicistic al unui Eminescu, nemutilat ideologic, care, înainte de orice, trebuie "lăsat să redevină scriitor"42. La fel, gazetăria polemică argheziană, recitită astăzi fără prejudecățile "poeticilor esențialiste" (dacă e să recurgem din nou la terminologia lui Genette), este, mai întâi de toate, parte a creației unui scriitor ale cărui talent și originalitate nu mai sunt, astăzi, puse la îndoială. Prin
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
în același timp adevărat și fals: el este dincolo sau dincoace de adevărat și de fals, iar contractul paradoxal de iresponsabilitate reciprocă pe care îl face cu receptorul său este o desăvârșită problemă a faimoasei dezinteresări estetice"44. În textul polemic, fenomenul "fictivizării" apare, cel mai adesea, sub forma enunțului ironic, ca modalitate fundamentală a ocurenței ludicului într-un gen considerat, ab initio, non-ficțional. Asupra acestui aspect vom reveni însă cu detalii concrete, dată fiind complexitatea sa. Analizând "modalitățile fundamentale ale
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
o comunicare prezumtivă ori de a experimenta resursele limbii însăși"45. Astfel, distinge între comportamentul referențial, pseudoși transreferențial și comportamentul autoreferențial. Fiecăruia îi corespunde, în ordinea prestabilită, exprimarea factuală, exprimarea ficțională (magică, religioasă) și exprimarea ludică. Din acest unghi, textul polemic se bazează pe o dominantă referențială care presupune transmiterea tranzitivă a mesajului. Astfel, denotația asigură lectorului o adecvare reală la contextul informativ în care s-a produs intervenția polemică, precum și o explicitare suplimentară a intențiilor locutorului în schimbul polemic. Textulizarea referențială
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
exprimarea ficțională (magică, religioasă) și exprimarea ludică. Din acest unghi, textul polemic se bazează pe o dominantă referențială care presupune transmiterea tranzitivă a mesajului. Astfel, denotația asigură lectorului o adecvare reală la contextul informativ în care s-a produs intervenția polemică, precum și o explicitare suplimentară a intențiilor locutorului în schimbul polemic. Textulizarea referențială are, în polemică, rolul pe care indicațiile regizorale îl au în dramaturgie, dobândind, astfel, și o funcție metadiscursivă care avertizează lectorul asupra eventualelor deplasări spre ficțional. În secvența "Fără
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
unghi, textul polemic se bazează pe o dominantă referențială care presupune transmiterea tranzitivă a mesajului. Astfel, denotația asigură lectorului o adecvare reală la contextul informativ în care s-a produs intervenția polemică, precum și o explicitare suplimentară a intențiilor locutorului în schimbul polemic. Textulizarea referențială are, în polemică, rolul pe care indicațiile regizorale îl au în dramaturgie, dobândind, astfel, și o funcție metadiscursivă care avertizează lectorul asupra eventualelor deplasări spre ficțional. În secvența "Fără să vreau să abuzez de situația penibilă a unui
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
în acord cu anumite presupoziții semantice și pragmatice. Acest enunț vine după un titlu complet ambiguizat prin asociere parodică "Constantin cel Bun...", și are rolul de a conecta lectorul la lumea imediatului, a factualității subiectiv asumate. Dimensiunea pragmatică a discursului polemic derivă tocmai din această referențialitate specifică oricărui demers teleologic, fiind uneori explicit formulată, ca de pildă în textul selectat de noi: "Cititorii vor fi odată mai mult edificați în ce privește pe domnul Banu, care, construindu-și ultimul sistem de apărare, a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
real imaginar real. Enunțul ironic joacă un rol structural și paradigmatic în polemica literară, în mod particular în cea argheziană. În acest punct considerăm necesare câteva considerații cu privire la ironie pe care le vom nuanța și relaționa concret în analiza discursului polemic arghezian. Privind-o "ca agent de ficțiune", C. Munteanu îi explică astfel mecanismul de funcționare: "Semnificatul real (mesajul real) este camuflat de un mesaj literal. Simulând mesajul real, deturnându-l prin ingredientul literal, ironia în pamflet complică structura textului, care
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
putea face diferența. Efectul parodiei este amuzamentul, ilaritatea sau caraghioslâcul (la Arghezi, de multe ori savant) care se adaugă șarjei satiristului sau acțiunii subversive a ironistului, pentru că atât parodia, cât și ironia sau satira sunt surse ale artisticității în textul polemic sau pamfletar. După Jankélévitch, parodiei i-ar corespunde umorul buf și burlesc, precum și o transparență grotescă: "[...] parodia în stil mare nu are gânduri ascunse: pur negativistă, nu-și însușește de la victimă decât debitul, vestimentația sau grimasa, cu scopul de a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
singura modalitate de a-l stiliza este gluma (ironia, sub multiplele sale forme, antifrază, parodie, calambur, anecdotă etc.) Legată, psihologic vorbind, de plăcere, ea comportă un "efect de reversibilitate" mereu posibil, devenind "principiu de mișcare indispensabil imaginației" pe care textul polemic arghezian îl valorifică din plin. Gluma are rolul de a neutraliza agresivitatea, chiar simulând-o, mizând pe reactivarea sentimentului infantil al "bucuriei distructive" (J.-Ch. Darmon) pentru că: "În pamflet, ca și în comedie, și ca în toată satira, rezidă puterea
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
pare, în sarcina neo-retoricii ale cărei reguli, după cum observă cu temei Paul Cornea, tind mai degrabă să integreze "non-literarul în literar mult mai mult decât invers"53. Întâlnirea fecundă dintre literatură și presă a dus la o resemnificare a gestului polemic însuși care transformă scriitorul în intelectual, adică într-un individ preocupat de soarta cetății și, prin urmare, implicat în dezbaterea publică. Dimensiunea sa socială, asupra căreia a insistat competent M. Angenot, este astfel inseparabilă de cea estetică, grație căreia intervenții
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
însuși care transformă scriitorul în intelectual, adică într-un individ preocupat de soarta cetății și, prin urmare, implicat în dezbaterea publică. Dimensiunea sa socială, asupra căreia a insistat competent M. Angenot, este astfel inseparabilă de cea estetică, grație căreia intervenții polemice de câteva secole rezistă, astăzi, cu succes celui mai exigent dintre teste: perenitatea. Un exemplu în acest sens ni se pare elocvent: J'accuse, scrisoarea deschisă publicată de Emile Zola în L'Aurore, în 1898, este invocată atât ca prețios
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
polemică a celor mai importanți scriitori francezi ai sfârșitului de secol XIX), cât și ca bijuterie a genului publicistic, fiind astăzi recuperat deopotrivă de literatură și de varii istorii (a presei, a ideilor politice, a mentalității). 2.6. Structura discursului polemic 2.6.1. Actanții în jocul dialogic. Discursul polemic aparține unui tip specific de comunicare, întemeiată pe un dezacord ce polarizează enunțurile actanților implicați. Polemica este dialogică, prin excelență, și deci "obligatoriu intențională" (Gilbert Dispaux). Ea nu poate fi concepută
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
de secol XIX), cât și ca bijuterie a genului publicistic, fiind astăzi recuperat deopotrivă de literatură și de varii istorii (a presei, a ideilor politice, a mentalității). 2.6. Structura discursului polemic 2.6.1. Actanții în jocul dialogic. Discursul polemic aparține unui tip specific de comunicare, întemeiată pe un dezacord ce polarizează enunțurile actanților implicați. Polemica este dialogică, prin excelență, și deci "obligatoriu intențională" (Gilbert Dispaux). Ea nu poate fi concepută în afara dimensiunii teleologice care relevă intenția locutorului de a
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
ai săi: fie spre public (martor imparțial), pentru a-i relata mobilul polemicii și a-l face, astfel, părtaș la dispută, fie spre preopinent (țintă, mai ales în scrisoarea deschisă), iar atunci ofensiva este frontală și adresarea directă. În textul polemic literar autorul este puternic marcat prin deictici pronominali și verbali, astfel că prezența sa nu lasă loc nici unui dubiu. Fie că e vorba de pluralul persoanei întâi (despre adversarii săi liberali Eminescu afirmă: " În mod febril ne caută pricină de
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
afirmă: " În mod febril ne caută pricină de vorbă"55), caz în care subiectul multiplicat îndeplinește o funcție retorică, sau de singularul ei ("Sunt foarte supărați Vălenii pe mine"56), constată Arghezi, autorul se identifică în totalitate cu subiectul enunțării polemice și dorește ca acest lucru să fie decodificat ca atare. Cornel Munteanu, pe urmele lui Ducrot și Maingueneau, delimitează, în cazul enunțului ironic și/sau parodic, spre exemplu, între enunțiatorul și locutorul enunțării, adică între două instanțe locutive corespunzătoare dublei
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
în timp ce ținta apare ca interlocutor dinamic, participant activ în schema actanțială, prezența lectorului este subînțeleasă). Esența, și nu prezența ei, este identificabilă în structura de adâncime, pentru că numai și numai ei i se datorează însăși existența concretă/pragmatică a textului polemic în ipostaza de discurs tipărit într-o publicație periodică. Atunci când polemistului i se substituie pamfletarul, în schema actanțială se produce un dezechilibru, dat fiind că acest Tu (=lector avizat) este susceptibil de a face front comun cu Eu. În termenii
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
etc.), este, în esență, beneficiarul, ipso facto, al polemicii literare. Efortul persuadării îl vizează implicit pentru că, până la urmă, el stabilește învingătorul. În alte situații, adresarea directă reduce distanța dintre polemist și lectorul său, prezența acestuia fiind marcată deictic în textul polemic prin uzajul imperativului: "Auziți sinistrele banalități [...]", "Ascultați mădular de frază [...]", "I-auziți monstruozitate literară [...]"60. Polemistul se instalează pe același palier cu lectorul, mizând pe complicitatea sa în atacul frontal. E tocmai ceea ce arătam puțin mai sus, și anume că
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
face ca un individ să fie considerat mai mult decât o simplă persoană, cât și o formă jignitoare care-l poate anihila pe celălalt ca persoană"61. Putem spune astfel că ținta, nominalizată sau nu, apare clar marcată în textul polemic (și nemarcată sau disimulată sub varii formule, în cel pamfletar și/sau satiric) nu ca persoană, ci ca personaj în polemica literară. Dincolo de statutul său real, deseori invocat în polemică, El dobândește și un statut fictiv, grație percepției subiective și
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
cel pamfletar și/sau satiric) nu ca persoană, ci ca personaj în polemica literară. Dincolo de statutul său real, deseori invocat în polemică, El dobândește și un statut fictiv, grație percepției subiective și, implicit, inventivității polemistului. Un caz particular de discurs polemic este scrisoarea deschisă, acolo unde destinatarii își schimbă doar aparent pozițiile. Adresarea directă redistribuie doar formal rolurile deictice, astfel că preopinentul apare ca actant privilegiat în schimbul polemic direct (un Tu viu și dinamic), în timp ce lectorului i se atribuie un rol
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
fictiv, grație percepției subiective și, implicit, inventivității polemistului. Un caz particular de discurs polemic este scrisoarea deschisă, acolo unde destinatarii își schimbă doar aparent pozițiile. Adresarea directă redistribuie doar formal rolurile deictice, astfel că preopinentul apare ca actant privilegiat în schimbul polemic direct (un Tu viu și dinamic), în timp ce lectorului i se atribuie un rol arbitral. În mod curent, orice corespondență are un caracter privat, inviolabil. Ea aparține în exclusivitate participanților la corespondență. Prin urmare, scrisoarea deschisă (atributul însuși trimite la intenția
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
direct (un Tu viu și dinamic), în timp ce lectorului i se atribuie un rol arbitral. În mod curent, orice corespondență are un caracter privat, inviolabil. Ea aparține în exclusivitate participanților la corespondență. Prin urmare, scrisoarea deschisă (atributul însuși trimite la intenția polemică a autorului) reprezintă formula directă prin care expeditorul provoacă, atacă frontal, cere socoteală sau pur și simplu se justifică în fața unui destinatar pe care dorește să-l expună judecății publice (Terțul martor). Vom relua, de altfel, problematica statutului și structurii
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
a polemicii explicite. Aspectul care interesează, în acest punct al demersului nostru, este formula dialogică prin excelență a scrisorii deschise în care, de la primul până la ultimul rând, Eu și Tu sunt protagoniștii unei înfruntări directe în arena publică. În discursul polemic, alături de un principiu dialogic implicit (consubstanțial, după M. Angenot), propriu oricărei enunțări și cu atât mai mult celei de natură performativă, vorbim și de o relație dialogică explicită, pe care autorul-polemist o stabilește cu destinatarii săi prin distribuirea rolurilor deictice
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]