KorAP: Find »[drukola/base=prefacere & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...29 30 31 ...57 >

1,412 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

nume a Nunții Subterane", cât și cea care se slăvește "din culmi nebănuite și limpezi de simbol" (Pentru marile Eleusii). În acest interval al posibilului, înălțarea și coborârea nu figurează decât unul și același act in-diferent de facere și de prefacere, de reflectare reciprocă în marea oglindă unde toate se văd la fel, drept tot. Flacăra aprinsă în "firida unde arde cu foc nestins Divinul" iradiază prin spații redând nemărginirii fugarul ei mister, "mereu mai străvezie, mereu mai necuprinsă,/ Prin sure

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în somnul "prelung" al uitării de sine, în visul "de desfătare, un vis sătul și grav/ De lucruri presimțite abia, dar fără nume". Regresia spre originar consemnează desfacerea înceată a imaginii ființei definite, până în posibilul nedefinit al facerii sale, al prefacerii în care nimic nu este, ci stă să fie, precum în desfacerea arborelui văzut de aproape, imagine desființată ea însăși, a putrezirii aparenței lumești și a descompunerii în elementar. Dar ceea ce se desface e aparența deja-făcutului, ființa sustrasă posibilelor sale

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
în care nimic nu este, ci stă să fie, precum în desfacerea arborelui văzut de aproape, imagine desființată ea însăși, a putrezirii aparenței lumești și a descompunerii în elementar. Dar ceea ce se desface e aparența deja-făcutului, ființa sustrasă posibilelor sale prefaceri, înghețată în statica formală a creatului. Descoperirea originii pre-creatoare se însoțește cu dorința dezidentificării și a cufundării în somnul firii materne de dinaintea trezirii la ființă: "alege-ți/ Pat neted în plocadul de ierburi și pământ", "pături moi de puf", "mă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
până la care poemul aspiră. Turn a cărui creștere e nelimitată, precum aspirația poemului și a nesfârșitei sale faceri. Lipsa semnelor mundane nu e o expresie a claustrării, a detenției. Recluziunea e reculegere, iar turnul întruchipează însăși figura libertății 23 - a prefacerii poetice - care face noua lume posibilă: "Nimeni nu aude. Nimeni nu mă cheamă./ E târziu. Turnul sporește în noapte". Chemare nu mai poate veni din afară, din înnoptarea nonsensurilor aparenței; cu toate acestea, poemul nu se închide în sine. Ivoriul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
de forță ale creației poetului. Dorul materiei de a deveni suflet și dorul artistului de a atinge ideea se identifică în chiar lucrarea poetică, acolo unde dorurile se întrepătrund ca imaginile în oglinzi paralele. Facerea este în esența ei o prefacere a ceea ce este doar ca posibilitate; tensiunea spre idee și aspirația spre cer numesc - în însuși intervalul acestei calme treceri - noua realitate care se ivește, sufletul operei. Sufletul poetului este sufletul poemului, el se mută în acest loc-separat, al limpezimii

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
aștri se înalță, așadar, o liră miriacordă, un imens organon, cu miile de coarde ale Slavei"; "e un sistem de relații infinite, o perpetuă comunicare de forme", o "neîntreruptă simfonie de lumină"20. În acest spațiu al oglindirii și al prefacerii, lumea întreagă se arată a fi "până în moleculele sale ca un sensorium Dei, focarul sensibil al Divinității"21. În centrul acestor vibrante "evenimente de lumină", "sufletul este un ton fundamental"22, căci el dă forma matricială, modelul după care tot

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
De bronz învie cetatea nordică; / Poate un Odin, un corb, împărății"2. Breșa creată nu are alt rol decât cel de a înfățișa inaparentul într-o manifestare vizibilă dotată cu sens. Semnificabilul e însă doar posibilul unei in-formări. Mai mult prefacere decât facere, din perspectiva inversă a unui ochi care își deschide unghiul de vedere în interior: "Amăgit munte, mări în sus,/ Când pietre adormite pe prunduri,/ Albastre în năluca soarelui,/ Pur, te mânjesc". Transparența transpersează, dar e totodată traversată, străpunsă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
mișcări in-formale; ele creează formele mișcătoare ale unei stări, căci a sta de pildă să vezi "umbră din umbră cum se lasă" sau "cum se lungește umbra după pomi" înseamnă a sta în mișcare, a fi în starea unei continue prefaceri, în stare să vezi transformările pe care le imaginează lumina văzătoare. Cuvintele aproape că sunt de prisos, căci ceea ce se vede nu se rostește; se vede prin cuvântul de-rostit, destituit din ființa sa discursivă. A rosti "cum omul după

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
imagini înainte de a fi lucruri reflectate: "Împrejur,/ foșneau ciudate arătări și ore,/ pățanii care, neavând contur,/ încă n-aveau nici gură să devore". Simple arătări fără contur, imaginile sunt pre- figurări; ele înfățișează forma nedesăvârșită a inaparentului, scenariul sincopat al prefacerii: "Acolo,-n inima acelui Loc/ ce prevestea pelerinajul sferic,/ ne-am așezat s-aprindem primul foc/ nainte de-a se face întuneric". În locul acestui neloc, ceea ce vine să locuiască prevestește, se așază în locuire ca să apară și să lumineze. Loc

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
alt nivel de structurare a realului. Esența poeziei este, prin excelență, verticalitatea", rupturile de nivel, "treceri fulgerătoare de la un palier al realului la altul"16. O trecere prin spațiul imaginal al unei necurmate restructurări, de la Același la Altul, al unei prefaceri în care lucrurile sunt văzute ca lucrări, în formare, prevăzute în posibila lor ființare. "Arta nu se poate socoti cu adevărat justificată decât tocmai printr-o astfel de ontologie a posibilului" (s. n.); Nici cea mai simplă metaforă n-ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
la împlinirea de sine - la arătarea sa plină, deplină - decât abolindu-se, transferându-și potențialitatea poetală în actualitatea poetică. Malul încă e în curgere, se topește de îndată ce ochiul îl atinge cu vederea, pentru că el e golul ieșit din vedere, predispus prefacerii 24. Ce intră totuși în vedere e doar o mișcare ce o afectează, perspectiva răsturnată a regresiei spre potența poetală, spre un imagem al începutului, de dinaintea lucrurilor care se văd: "La un fir de vedere, la un pas de orbire

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
recad în șuvoi;/ umbra et pulvis sumus, iubire./ Lumina se surpă hohotind peste noi". Imaginea se ivește între vedere și nevedere, abia întrezărită în apariția ei evazivă, mișcătoare. O imagine mișcată, care începe să plece, să treacă prin lucrarea propriei prefaceri. Lucrare a unei reducții absolute, dar și - complementar - a trans-formării25. Tot ce se reduce la beznă și praf, la pulberea nimicului dusă de vântul care suflă încotro dorește, recade în șuvoiul înființării, renaște în posibilul creației. Pe țărmul lumii care

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
un cer/ tainic să se desfășoare/ ca petalele lotusului", "lumina/ ce-nconjoară cu apele-i un cer/ ca pe un nufăr care își deschide/ mulțimea lui de pleoape înăuntru"46. Actul acestei treptate desfaceri parcurge în amonte orizontul manifestării, până la prefacerea în care toate se resorb, revin la sursă, intră în imaginea în care divinul se retrage: "în miezul focului/ s-a ascuns apa", "o picătură/ ce se prelinge înapoi în chipul apei"47. Ceea ce dispare din vedere pune în vedere

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
decreate în manifestarea lor pieritoare: "privește cum o descriu/ cele gata să piară", căci drumul spre chip "tocmai cele ce pier, ca zăpada-l/ descriu cel mai bine". Moartea fenomenului (și a perspectivei mundane a oricărei manifestări) este agentul acestei prefaceri, acidul coroziv al desfacerii care dizolvă, reduce lucrurile trecătoare la miezul netrecător, nu prin abolirea ci prin dezvăluirea lor84. Trecerea prin distanță menține distanța, dar desfășoară drumul, iar drumul străbate nevăzutul în posibilul îndepărtat al deja-vederii, trece prin vălul imaginii

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
care vine, survine îndepărtându-se, întorcând - ca într-o oglindă - chipul pe care îl reflectă, îi ia ființa pentru a-i da ființă 98. Crește nevăzută, în natura ce stă în raza privirii, vine în deschisul absolutei impotențe, se oferă prefacerii, dispusă la facerea care înrădăcinează creșterea însăși. Cum se face că un astfel de lucru crește? Care e esența facerii care aduce lucrul în deschisul creșterii? Este creșterea o creație de sine a naturii ce se mișcă spre prezență sau

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
nu poate pro-pune: "S-au luminat și beznele. Se vede prin/ Țesătura lor deplin". Vederea plină - împlinită - este o vedere a golului în care ea cade în sus, cutremurată 100. Vedere a pământului expropriat care primește sămânța creșterii și a prefacerii: "Un blând semănător pe când dormeam/ Și-a asvârlit în noaptea mea sămânța/ Și-n fulgerele toamnei dispăru". Ceea ce se face în natură nu are ființă decât în măsura în care primește ființa de la cel care i-o dă și dispare. Natura ajunge la

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
a cărei lucrare e pusă sub semnul daimonic al unui spirit intermediar, cel care face și desface cursul lumii, mijlocind între muritor și nemurirea în care toate devin. Distanța e refăcută, dar de data aceasta intervalul este locul devenirii, al prefacerii și al transformării. Timpul vechi se înnoiește, noul fiind însă posibil abia în deschisul vechiului, în ștergerea semnelor vizibile. Căci tot ce se vede trece, e trecut cu vederea, e deja trecutul care iese din vedere. Trece și face loc

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
spre un orizont. Rămânere în tremurul așteptării, în proiecția ștearsă a nemanifestării. Așteptare ca un interval al ființării, în suspensia vreunui obiect ori termen definit. Totuși un răstimp indefinit al creației, în care imaginea stă, atârnă în gol, în sensul prefacerii, marchează locul vag, forma unei (abia de acum) posibile pro-misiuni. O clipă de vedere (Constanța Buzea) La o primă lectură a poemului Citera de Constanța Buzea 17, intuiția nu surprinde doar spațiul vesperal al stingerii, durerea pe care o comunică

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ca substrat al ființei, ca lăsare-să-fie a străfundului în pura sa putință de a fi. Oare nu - (și) de data aceasta - tocmai în gura lui zumzuie toate albinele lumii? În gura care spune lumea pe numele ei necunoscut, vestește veșnica prefacere și pune în vedere rodul imaginii? Levitația vederii (Leonid Dimov) Rondelul lumânărilor de Leonid Dimov 23 pare la prima vedere un joc gratuit al reflectării. Lumânările suprapuse își comunică una alteia lumina, configurând un spațiu moale, irizat discret de flăcări

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
aur au început/ să alunece către sud/ neclintitele păsări". Ce ni se dă spre imaginare se așază tăcut în înțelegere, se pune în potriviri semnificante ale imaginalului, așa cum ceva încă nealcătuit se adună spre centru, cristalizează în jurul unui sens nevăzut. Prefacere în mișcare, a tot ce curge în sensul creației, strânge dispersia într-un suprem focar de iradiere. Dacă vâna văzduhului se înfige în cer iar fluviul se răspândește în mare, aceasta nu în virtutea unei de-la-sine puteri, a unui îndemn care

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
așa cum se prefigurează ele în poemul Început de Gheorghe Istrate 44: "din lucruri pe furiș curg lacrimi/ din Noapte se preling planeți/ peste ființă peste patimi/ n-ai timp să vrei să mai regreți". Curgerea, prelingerea sunt actele acestei lente prefaceri, discursul lucrurilor spre ființarea liminară, spre pragul adânc în care ființă nu este, noapte în care sensul se eclipsează, nici timp, voință, patimi ori regret. Lucrurile dispar sub nivelul conștiinței care nu mai ia act de ele, laolaltă cu orice

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
a închide ochii, a-i ascunde tocmai în ascunderea în care semnele vizibilului se voalează 49. Abia acum începutul începe, poate să răsară în vedere; un început nesfârșit care iluminează lumea, ale cărei semne semnifică de fiecare dată acest început, prefacerea originară a neîncetatei sale creații 50. Epifania imaginii este totodată și o dezvăluire a inaparentului, deschiderea sa prin vălul diafan al formei: un văl care dezvăluie, acoperirea în care totul se descoperă. Dar vălul acesta nu e cu adevărat transparent

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
pune natura în posibil, în pozitivul arătării. Ceea ce se face și crește din materie devine în vizibil, apare din necesitatea imperioasă a manifestării. Dacă lenea ademenește visul, aceasta în virtutea disponibilității sale, nu de a face, ci de a se da prefacerii. Lenea materiei e poziție și dispoziție totodată; poziția pe care o ia e un dat imanent, căci ea se pune în propria punere de sine, stă în ea însăși, se închide în punere. În stagnare, materia e noaptea naturii, nevăzutul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
pe care ne-o prezintă. Liant nevăzut, pus în distanța care ne ia ochii, ne îndepărtează de ceea ce stă totuși sub ochi. Vedem zidirea, dar ne scapă lucrarea zidirii, creșterea ei în visul creației. Lucrare ce pune materia în dispoziția prefacerii, în orizontul desăvârșirii naturale. Altfel spus, o imagine ascunsă între frunziș și nisip, ca un fir străveziu întins între spirit și materie. Elixirul prin care degustăm poemul. Dincolo de evident (Nichita Danilov) Trupul participă la lumina divină, deși în mod indirect

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
acestui spațiu curbat; expiră tot ceea ce e menit destrămării, se dezleagă de imaginile expirate ale sensibilului și inspiră golul în care se avântă, se lasă inspirată de ceea ce (de)scrie văzând 91. Trecerea e acum zbor, înaintare în perspectiva inversă, prefacere în imponderabilul viziunii: "Înaintez prin vise de apă, printre lotușii vii/ vibrând ne-ncetat/ cu domuri de stele pe ochi"92. Imaginile vibrează în lumina care le pune în vedere, se deschid în golul pe care îl arată. Imagini fulgurante ale

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]