1,943 matches
-
păcate, numeroase - cât mai clar și mai didactic posibil. Sperăm că această dublă articulare - noțiuni clasice/evoluții recente și teorie/aspecte clinice - va permite o mai bună înțelegere a unuia dintre conceptele fundamentale în studiul funcționării normale și patologice a psihicului. PRIMA PARTETC "PRIMA PARTE" Fundamentetc "Fundamente" CAPITOLUL 1TC "CAPITOLUL 1" Probleme generaletc "Probleme generale" 1. Scurt istorictc "1. Scurt istoric" Termenul „apărare” apare pentru prima dată în 1894, în „Die Abwehr-Neuropsychosen”, articol în care A. Freud își propunea să fundamenteze
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
notează că mecanismele de apărare perturbă dezvoltarea eului, dar o și favorizează, consideră că prezența aceluiași mecanism indică, pe de o parte, existența unei nevroze, iar pe de altă parte, faptul că acest mecanism este indispensabil pentru buna funcționare a psihicului persoanei. Așa se face că, de pildă, refuzul perturbă percepția, dar protejează eul împotriva unor reacții violente. Brenner (în Plumpian-Mindlin, 1967) distinge două categorii de apărări: patologice și patogene; el amintește faptul că Freud a considerat că refularea este patogenă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
chimici naturali sunt mult mai frecvenți decât elementele în stare pură, iar piesele muzicale presupun partituri pentru mai multe instrumente, la fel se poate vorbi și despre combinații de apărări diverse, care ne permit să descriem (și să înțelegem) funcționarea psihicului uman. O analiză individualizată, punând un accent excesiv pe mecanismele de apărare luate ca entități, ca unități autonome ale vieții psihice, ar conduce la o reificare, la reducerea acestor mecanisme la statutul de „lucruri”, și ar fi, în mod inevitabil
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
descrieri detaliate ale diferitelor mecanisme de apărare, nu o facem nicidecum în scopul unei reificări forțate. Obiectivul nostru este acela de a facilita înțelegerea elementelor care interacționează, care se întrepătrund pentru a asigura integritatea și constanța individului biopsihologic. Înțelegerea funcționării psihicului și intervenția în caz de disfuncții nu au decât de câștigat din studiul comparativ al similitudinilor și diferențelor dintre mecanismele de apărare și din analiza interacțiunilor acestora în situații normale sau patologice. După practica clinică, aceasta este direcția privilegiată în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
și reunește șase apărări: retragerea, activismul, regresia, inhibiția, agresiunea pasivă și proiecția. Bond consideră că termenul „imaturitate” nu este pertinent pentru a desemna acest grup de apărări, întrucât ele pot fi întâlnite uneori la persoane cu o bună funcționare a psihicului. Pentru Bond, trăsătura comună a comportamentelor corespunzând apărărilor respective este incapacitatea subiecților de a negocia cu pulsiunile, demarând ei înșiși o acțiune constructivă. Astfel: - persoana ce adoptă ca mod de răspuns retragerea sau este inhibată are nevoie să fie încurajată
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
deci ca un tovarăș de joacă sau prieten/prietenă), fie ca un dublu al personajului însuși. 4) Prin transformare în contrariu (răsturnare), aspectele neliniștitoare, perturbatoare ale realității evoluează spre opusul lor. Răsturnarea se poate manifesta în diverse domenii ale funcționării psihicului: astfel, se poate vorbi de răsturnare cognitivă și de răsturnare afectivă. Spre a ilustra cazul răsturnării prin schimbare cognitivă, să luăm exemplul unui câine care, considerat la început enorm, feroce, este etichetat mai târziu drept „cățeluș”. Să mai subliniem faptul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Americane de Psihiatrie, implicați în elaborarea DSM. În cele două lucrări menționate, mecanismele de apărare ocupă un loc important în calitatea lor de indici (sau repere) de diagnosticare și de procese ce ajută la înțelegerea funcționării normale și patologice a psihicului. Pentru a înțelege mai bine această poziție, să luăm exemplul personalității narcisice. McWilliams precizează că indivizii cu acest tip de personalitate pot utiliza diferite apărări, dar sunt dependenți mai cu seamă de idealizare și de depreciere, două apărări complementare, în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de idealizare și de depreciere, două apărări complementare, în sensul că, atunci când imaginea de sine este idealizată, ceilalți sunt depreciați, și invers. Prezența acestor două mecanisme constituie un important reper diagnostic, oferind, în același timp, o bază pentru înțelegerea funcționării psihicului la persoane ce prezintă o personalitate narcisică. Kohut (1971) este primul care a utilizat termenul „self grandiose” pentru subiecții narcisici, iar experiența clinică ne arată că acest caracter grandios poate fi resimțit în interior sau poate fi proiectat. În fața tuturor
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fost complet diferită dacă ar fi putut studia la Radcliffe, „cea mai bună” școală de fete. Fără a intra în detaliile acestui caz, constatăm că el ilustrează bine utilizarea mecanismelor de apărare în stabilirea unui diagnostic și în înțelegerea funcționării psihicului unui subiect. Mai multe publicații prezintă o serie de cercetări privitoare la procedeele defensive utilizate de pacienții cu diagnostice psihiatrice. Menționăm aici, cu titlu de exemplu, o cercetare circumscrisă unui studiu mai amplu referitor la utilizarea apărărilor eului de către pacienți
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o abordare integrativă a proceselor psihologice de adaptaretc "Perspective\: pentru o abordare integrativă a proceselor psihologice de adaptare" În paralel cu interesul crescând față de mecanismele de apărare, cercetătorii și practicienii au descris multe alte tipuri de mecanisme implicate în funcționarea psihicului. Relațiile dintre aceste mecanisme încep să fie privite ca posibile, iar perspectivele unei abordări integrative pot fi deja acceptate. Iată de ce încheiem prima parte a lucrării de față cu un scurt capitol dedicat prezentării mecanismelor numite „de apărare”, mecanismelor de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
descriere a diferitelor mecanisme psihologice de adaptare, cercetătorii și practicienii se orientează acum spre studiul relațiilor dintre aceste diverse mecanisme. O abordare integrativă ar putea conduce la o nouă teorie a adaptării, care să permită o viziune globală asupra funcționării psihicului. Diversitatea mecanismelor de adaptare face totuși indispensabilă - ca și în cazul unei abordări integrative în psihopatologie (Ionescu, 1995) - o reflecție epistemologică pe această temă. PARTEA A DOUA TC "PARTEA A DOUA " Douăzeci și nouă de mecanisme de apăraretc "Douăzeci și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
imposibilitatea de a avea o perspectivă clară asupra situației experimentale sunt semnul unei „derute intelectuale cauzate de emoție” (Mazerol, 1970). Aceeași constatare a fost făcută și în două teze de doctorat dedicate testului „Satul”, aplicat unor subiecți caracterizați printr-un psihic fragil (Lhote, 1976) și unor pacienți diagnosticați cu alcoolism (Jacquet, 1987). Degajarea mesei și trierea elementelor sunt criterii de comparare a pacienților cu grupurile-martor. Schizofrenicii se arată și ei incapabili de anticipare înainte de a-și construi satul; ei sunt dominați
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
evaluarea caracterului său patologic. Prezentat de obicei în manieră spațială (punctul de vedere topic al metapsihologiei freudiene), clivajul poate face trimitere, ca în exemplul următor, și la aspecte care țin de un clivaj temporal între două moduri de funcționare a psihicului. Pentru a ilustra acest clivaj al obiectului, să ne inspirăm din rezumatul clinic al terapiei aplicate unui copil (Winnicott, 1977/1980): Gabrielle (doi ani și patru luni) are o soră mai mică, în vârstă de șapte luni. „The Piggle” („Chip
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
contrainvestirea prezintă anumite caracteristici ale stabilității simptomului, și chiar ale conservării acestuia atunci când atinge o dimensiune patologică. Sistemul de protecție, de obicei suplu, diversificat, se transformă astfel în blindaj - „cuirasa caracterială”, după expresia lui Reich (1933/1971) - și paralizează funcționarea psihicului, ceea ce poate antrena o „retracție a eului” (A. Freud, 1936/1993). Putem presupune că, în patologia psihotică, unde nimic nu se opune unei crize de delir, acest sistem de protecție lipsește. În schimb, în patologiile nevrotice, această apărare se arată
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
că urmărea fetițele: „Luam poziția și mă culcam peste ele. De altfel, preotul m-a mustrat”. Exemplul arată că identificarea cu agresorul caută să combată efectul destructurant al traumatismului care, mult după incident, continuă să-și producă efectul distructiv asupra psihicului infantil. Acest comportament reflectă recurgerea subiectului la compulsia de repetiție pentru a încerca să provoace abreacția traumatismului (Freud, 1920/1981). Demersul va fi însă inutil în cazul acestei paciente, de vreme ce el nu va împiedica instalarea la vârsta adultă a unei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Klein (1957/1968) recunoaște și importanța factorilor nativi în stabilirea pulsiunilor instinctuale. Explicația propusă de Freud în scrierile sale de după 1920 este una foarte controversată, care face din tendința de autodistrugere o pulsiune de moarte, o coordonată esențială a funcționării psihicului, alături de Eros sau de pulsiunea de viață. Pulsiunea de moarte ar constitui o parte a mecanismului de întoarcere către propria persoană, fără însă a elimina partea defensivă prezentă în acest mecanism (1933/1984). În sfârșit, un ultim punct se cere
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
este contracarată printr-un refuz, cu câștigul de încrederece-l însoțește, în confruntarea cu fantasmele de castrare și cu culpabilitatea, legate de dorințele incestuoase oedipiene, dublate de presupusa lege paternă a talionului. În acest caz, observăm cu claritate coexistența posibilă - în psihicul copilului - a două „realități” incompatibile, menținute prin clivaj: una este acceptată și va persista apoi la adult, cu toată conștientizarea absurdității faptelor, în vreme ce realitatea cealaltă, aceea a dorinței inconștiente refuzate de eu, determină copilul să acționeze, să se comporte, cel
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
În contrapartidă, În România, Vadim Tudor a fost promovat la statutul de europarlamentar, ceea ce a iscat numeroase zâmbete la Bruxelles. Aș mai sesiza un element care nu ține neapărat de politic, dar care, În opinia mea, spune foarte multe despre psihicul colectiv din România: s-a declanșat o adevărată febră a marilor câștiguri la Loto. Nu țin minte ca vreun analist al vieții publice din România să fi acordat atenție acestui lucru, dar eu cred că e un indicator limpede al
Schelete în dulap by Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș () [Corola-publishinghouse/Science/2223_a_3548]
-
automate. Nu este vorba de o decizie sau de o acțiune determinată și conștientă, ci de un mecanism activat independent de voința subiectului, fără ca el să își dea seama și să fie conștient. Refularea permite îngroparea cât mai adânc în psihic, în inconștient a tot ceea ce constituie o amenințare pentru bunăstarea interioară. Permite astfel evitarea tensiunilor prea puternice și deci periculoase. Uitarea, care se referă fie la întreaga realitate (refulare completă a unei dorințe, a unei frici, a unui traumatism), fie
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
că visul intervine ca realizare a unei dorințe. Studiind procesul refulării, am constatat că dorințele nesatisfăcute, interzise își găsesc sălaș în această regiune psihică numită inconștient. Însă conținuturile în discuție nu mor, ci rămân active. Sunt doar exilate în adâncul psihicului nostru. Astfel, pulsiunile refulate caută să se disipeze în afară, și să acceadă la nivelul conștient. Diferitele procedee psihice (refulare, cenzură) veghează la menținerea lor în lăcașul lor psihic. Profitând de somn și de adormirea sistemului conștient, conținuturile refulate se
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
constante: - aspectul minunat, ideal; - aspectul ireal; el transcendă realitatea. Visul are astfel o funcție de compensare evidentă. Totuși, nu este vorba de a realiza pur și simplu o dorință și deci de a considera că visul la un nivel inferior al psihicului. Numeroase mecanisme acționează (vezi capitolul III) în vederea criptării conținuturilor inconștiente. Un adult care, în vis, are relații sexuale cu un animal, de exemplu, nu dorește, în realitate, să aibă această experiență. Relațiile sexuale sunt un simbol, iar animalul un altul
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
Funcția de anticipare se explică prin caracterul inconștient al cunoștințelor. De fapt, subiectul deține adesea soluția la problemele sale, cunoaște răspunsul la întrebările sale, știe ce trebuie să facă sau ce va face. Dar aceste cunoștințe sunt ascunse în adâncul psihicului său, în inconștient. Avându-și rădăcinile în inconștient, visul le face accesibile, cel puțin în urma interpretării, adică după ce a avut loc trecerea de la conținutul manifest, amintirea visului, la conținutul latent, mesajul visului (vezi capitolele III și IV). Putem de asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
coleg, prieten, partener) despre dezaprobarea, suferința și exasperarea sa. Unei persoane ce dorește să își păstreze locul de muncă îi este imposibil să îi spună superiorului: «Nu vă suport. Sunteți odios, antipatic, detestabil». Astfel de gânduri sunt exilate în adâncurile psihicului. De-a lungul întregii zile, o persoană își «păstrează» controlul, dar prin intermediul visului ostilitatea sa se poate elibera. Concluzia cu care Freud încheie această analiză este foarte semnificativă și ne pemite să avansăm ceva mai mult în studiul viselor: ...nu
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
amintesc visele au o predispoziție mai mare decât altele - cele ce nu își amintesc - de a descoperi și de a înțelege ceea ce se ascunde în inconștientul lor. Ele sunt gata să înfrunte ceea ce Jung numește «Umbra», adică partea ascunsă a psihicului. Invers, persoanele care nu își amintesc niciodată sau doar excepțional visele, sunt mai rezistente și nu doresc - inconștient - să fie deranjate de viața lor psihică. Pentru a ajuta memorarea, trebuie mai întâi să decidem și să vrem să ne amintim
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]
-
se evită această problemă atât de frecventă. 2. Povestirea viselor Am văzut că, din punctul de vedere al aparatului psihic, totul concură pentru ca visul să nu ajungă la sistemul conștient și, prin urmare, să nu lase nici o amintire. Însă «perfidia» psihicului nu se oprește aici. El insistă, în cazul eșecului tentativelor sale de a induce amnezia, și face în așa fel încât, atunci când ne amintim visul, acesta să devină fugitiv și insesizabil. Constatăm că visul dispare, se diluează, se șterge pe măsură ce
[Corola-publishinghouse/Science/2328_a_3653]