1,494 matches
-
dumitale hol, și-a scos chestia la dumneata? S-a expus? Sammler nu mai voia să spună nimic despre asta. — Incredibil! spuse Feffer. Cum dracu’ era? Mai și râdea. Ce minunat, ce... glorie bruscă. Și dacă Sammler știa să interpreteze râsete, Feffer murea să vadă fenomenul acesta. Să-l protejeze pe Sammler, da. Să-l călăuzească printre pericolele New Yorkului, da. Dar să vadă, să se bage, să Își bage nasul, ăsta era Lionel, punct și de la capăt. Trebuia să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2119_a_3444]
-
Sheba e foarte severă. Toți spun că a făcut o crimă „odioasă“. Dar în spate, chicotesc. Când am intrat într-un bar ieri-seară să cumpăr țigări, fața Shebei a apărut pentru o clipă pe ecranul televizorului; imediat, un val de râsete lubrice a cuprins barul. „Nebunatica“, l-am auzit pe unul zicându-i amicului alăturat. „N-aș refuza nici eu așa o bucățică“. E greu să-ți imaginezi că un bărbat în locul Shebei ar fi stârnit asemenea reacții obscene. Bărbații care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2321_a_3646]
-
a transformat în abur. Sigur că era vorba de puterea autosugestiei, dar Zach ar fi putut să jure c-a auzit ceva care nu semăna cu sunetele produse de-un elan. Nu era mugetul din perioada de rut, ci un râset profund, ca din gât. O notă muzicală catifelată, finalul grandios al unei melodii. Elvis a lăsat capul în jos ca să pască. Ellis a început să fredoneze ceva. Zach s-a întrebat ce părere avea o femeie din Rusia despre un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
da. Ia tu. Scrie ce speri și pune înăuntru cu piatră. Ține uscat. Ajungi acolo în siguranța. Jina a realizat că strângea săculețul în pumn. A desfăcut degetele și-a încercat să râdă, dar gestul nu i-a reușit, iar râsetul ei a fost mult prea zgomotos și de-a dreptul înfricoșător. Și-a acoperit gura cu palma, iar Helena i-a atins umărul. Sub unghiile femeii întotdeauna era un firicel de mizerie, iar de-a lungul încheieturilor degetelor avea niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
auzit zgomot de crengi rupte și, printre tufișuri, a văzut o sclipire maronie. A ridicat pușca și-a simțit un val de adrenalină, un moment scurt de fericire. Animalul era cu capul în jos. Păștea. Din vale, Ellis a auzit râsete și corzile chitarei lui Drew. Propriul lui fiu nu-l respecta și-și clădise viața cu un singur scop: acela de a i se opune tatălui. Ellis a apăsat pe trăgaci. Animalele nu plâng. Ellis și-a bătut joc de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
probabil meri, peri și pruni. Cineva săpase un canal care aducea apă de la Corey Creek. Nivelul apei era controlat cu ajutorul mai multor stăvilare artizanale, invenția unui fermier. Acea unică respirație profundă fusese un dar de scurtă durată. Când a auzit râsetul unui băiețel, Jina iar n-a mai putut să-și umple plămânii până la capăt. Și-a dat seama de cât curaj avea nevoie un bărbat ca să spună te iubesc, atunci când nu mai știa sigur dacă și femeia îl mai iubea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2245_a_3570]
-
Vorbele Nu mă dor vorbele tale, Deși vorbele pot ucide oameni, Mă simt ca un stejar străvechi, Vorbele pot fi gloanțe, topoare, ghilotine, Spânzurători, Gas-kammern, Mă simt ca un stejar străvechi. Nu mă dor vorbele tale, Dar glasul frunzelor, vântului, Râsetele copiilor sunt mai puternice. Decât vorbele tale, memoria nu reține nimic Din ceea ce spui, o spumă galbenă La marginea lacului Sunt vorbele tale. Pleacă-ți ramurile tale, Arbore înalt și mândru, Vorbele pot fi fatale, Binele nu are sâmburi, Pleacă
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
zăpezi alpine mi-au nins sufletul sărman peregrin fulgi albi și blajini precum mâinile bunicii (înălțate cândva în văzduhul rezemat de Retezat într-o zi de joia mare) mai dezmiardă obrajii aprinși ai copilăriei împletesc în busuiocul sfințit sub icoane râsetele nestăvilite și năzbâtiile cu mătănii și cântece vechi pe care le știu și acum în orașul umil și sărac dar cu suflet adânc cât un abataj de huilă cu șapte limbi și șapte puțuri dinspre întuneric înspre lumină ninsorile erau
Confluenţe poetice. Antologie de poezie by Relu Coţofană () [Corola-publishinghouse/Imaginative/271_a_1216]
-
două la număr, numai două, atât, amândouă la fel, ar fi fost suficient unul singur, sau mai precis nici unul”, și adormi de-a binelea. După nu mult timp, ușa camerei se deschise, și în canatul ei, odată cu zgomotul adus de râsetele femeilor de alături ce pătrunde acum aici, se ivi profesoara Marga Popescu, care tocmai venise cu vreo zece minute înainte în vizită „din întâmplare” - după cum spunea, întorcându-se de la o colegă care locuia în cartier. Văzându-și unchiul dormind se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
bucurau că trăiesc, dovadă că viața își are felul ei de nemurire, gândeau peste înșelăciunile timpului. Sindrofiile acelea rărite încercau zadarnic vioiciunea ce-o avuseseră cu două decenii în urmă, lipsea ceva invizibil dar esențial. Vârstele devastaseră veselia, spontaneitățile și râsetele de altădată. Mai aveau totuși puterea anecdotelor, a veștilor „bombă”, cum le denumeau, pentru ca la viitoare sindrofii să se dezmintă asemenea „noutăți” ca fiind invenții ale lumii, sătule de uniformitatea trecerii timpului; anecdotele rămâneau, în schimb, prin ele însele, neatinse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de tinerețe petrecut la începutul profesiunii mele în acele locuri erau acolo. Fiica Anei și cu soția lui Lung serveau, aveau grijă de toate câte mărunte ale acelei seri. Lung se simțea stânjenit, timid în lumina odăilor, în vorbăria și râsetele noastre, - și eu împotriva etichetei de musafir, ignorând cuviincios pe gazde, ciocnii cu el mai întâi, anume pentru a-i stinge complexele, însă el se intimidă și mai mult, nu știa că seara aceea era și a lui. Seara Dumnezeirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
înfățișarea lui, între mândrie și umilință, de om al câmpiei; visase la vremi ce zadarnic așteptase să vină. Mai era puțin ca ziua să fie egală cu noaptea și-n după-amiaza aceea, când amurgul aluneca în camera altădată plină de râsetele musafirilor, de zvăpăiala fețelor uitate, lumânarea de datină veghea ușor tremurândă somnul nedrept al învățătorului; la căpătâiul lui plângea ca un copil un bătrânel, subțire la trup, cu părul alb, adus ușor de spate; era Lung. Toate se amestecară în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
au datla pământ tot holde grase... Aici e binecuvântat pământul. Gheorghe Barbă, din fundul bordeiului, grăi și el. Atuncea, la secere, zic și eu că-i de trăit aici. Bărbați și muieri, de umplu toate șoproanele... Ș-apoi vorbă și râsete și cântece, sara, pe la focuri... Așa-i când îi lume multă. —Spune, măi Barbă, spune! zise Faliboga. Atuncea-i de tine! Atuncea cânți tu și șăguiești cu fetele... Îți aduci aminte de pe când erai tânăr... — Ce folos de șagă... mormăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
i se frânse și, pentru a nu-și trăda emoția, se smulse de lângă Salma și se făcu nevăzut. Înlemnită, ea nu încercă să-l rețină. Nici măcar nu băgă de seamă că se îndepărtase. Nici un zgomot, nici o zvon de voci, nici un râset, nici un clinchet de cupe nu-i mai ajungea la urechi dinspre patio. Nici o dâră de lumină. Sărbătoarea se stinsese. ANUL AMULETELOR 895 de la hegira (25 noiembrie 1489 13 noiembrie 1490) În anul acela, din pricina unui zâmbet, unchiul meu din partea mamei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
de cronicar este totuși aceea de a da uitării resentimentele spre a istorisi, cât mai fidel cu putință, ce am cunoscut eu despre Ahmed, începând cu ziua când a intrat pentru prima oară în clasă, în anul acela, întâmpinat de râsetele și batjocura învățăceilor. Tinerii fasioți se arată nemiloși cu străinii, mai cu seamă dacă dau senzația că vin drept din provincia natală, și mai cu seamă dacă trag după ei câte o infirmitate. Șchiopul își plimbase ochii pe deasupra sălii, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
înainte de orice dacă voiam să-mi afirm din capul locului autoritatea de bărbat. Am călcat așadar apăsat peste piciorul soției mele, care era apărat, e drept, de un pantof de protecție din lemn, apoi ușa s-a închis. Afară, strigăte, râsete, unele foarte aproape, dar și clinchet de oale, primul ospăț de nuntă trebuind să fie pregătit în timp ce se consuma căsătoria. Înveșmântată în roșu și auriu, Fatima se afla în fața mea, lividă în pofida sulimanurilor, nemișcată, înlemnită, surprinzătoare, străduindu-se să surâdă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
sosit, călătorul e înghițit de vârtejul zarvei, faptelor curioase, mutrelor flecare. Cel puțin o sută de necunoscuți îl abordează, îi șușotesc la ureche, îl iau drept martor, îl înghiontesc cu umărul ca să-l provoace mai bine la înjurături sau la râsetele pe care le pândesc. De acum e vârât în confidențe, știe începutul unei fabuloase întâmplări, are nevoie să-i afle urmarea, chiar de-ar trebui să rămână până la plecarea caravanei următoare, până la sărbătoarea următoare, până la anotimpul revărsărilor apelor Nilului. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
de față, păru că șovăie, apoi se îndreptă țintă spre o spectatoare înaltă care stătea la câțiva pași de mine. Purta niște văluri atât de dese, încât chipul îi era invizibil. I-am recunoscut însă pe dată înfățișarea. Speriată de râsete și de priviri, se apropie ea însăși de mine și se prinse de brațul meu. M-am grăbit să lansez în direcția măgarului, pe ton glumeț: „Nu, n-ai s-o duci pe soția mea!“ îndepărtându-mă apoi demn împreună cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
de-al lui Barbă Roșie. Și chiar de-a doua zi, ne înfățișam la serai, locuința sultanului. Nur a rămas în afara grilajului porții, sporovăind încetișor la urechea lui Bayazid, nesinchisindu-se de vârsta lui, de mormăielile lui întâmplătoare sau de râsetele lui fără rost. O bănuiesc cum că i-a povestit cu mare grijă în ziua aceea întreaga istorie însângerată și glorioasă a dinastiei din care făcea și el parte, până la nașterea lui, cu doi ani în urmă. Eu mă aflam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Abbad din Sousa stătea culcat de-a dreptul în colb, precum cea de pe urmă dintre slugi. L-am privit îndelung, ca pe o oglindă a propriei mele decăderi. Nu mai departe decât ieri, bubuia mândru pe puntea caravelei sale, împărțind râsete și lovituri cu piciorul, și marea întreagă părea că nu-i ajunge, iar hula părea că nu e destul de dezlănțuită pentru el. Am oftat zgomotos. Tovarășul meu de nenoroc, pe care-l credeam adormit, mi-o întoarse, fără măcar să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
miracol mai poate salva Roma, iar papa ar vrea ca eu să fiu cel care îl va săvârși! ANUL CETELOR NEGRE 932 de la hegira (18 octombrie 1525 7octombrie 1526) Stătea în fața mea, statuie alcătuită din carne și din fier, din râsete puternice și din imense izbucniri de mânie. Eu sunt brațul înarmat al Bisericii! Era totuși numit „marele diavol“ și era iubit ca atare, neîmblânzit, cutezător, avântat, luând cu asalt femeile și fortărețele; oamenii se temeau de el și le era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
sângele ce țâșnea din rană, pe când Skorpius urla furios din cauza durerii cumplite, dar fără să cadă sau să se clatine. Mulțimea se ridică în picioare, unduindu-se asemenea unui monstru închis între zidurile arenei. Strigătele de surpriză se amestecau cu râsetele și urletele euforice. Aceeași mulțime care cu o clipă în urmă era gata să aclame victoria lui Skorpius exulta acum la gândul înfrângerii super-omului, a campionului absolut, a semizeului, protejat al împăratului, care-și învinsese adversarii pe tot teritoriul Imperiului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
amantul soției lui, când i-a găsit împreună, adăugă altul, printre strigătele entuziaste ale celorlalți. I-a tăiat gâtul... Păcat că era un înalt ofițer din legiunea lui! — S-a salvat numai pentru că se bucura de favorurile legatului său - alte râsete - și a ajuns sclav, ca noi. Flamma ridică mâinile spre cer în semn de victorie, râzând. Apoi se întoarse spre Valerius. — Dobitocule... Dă-te la o parte! — Eu? — Praf te fac! — Ticălosule! Valerius îl lovi cu pumnul în maxilar. Flamma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mese. Flamma se ridică și se apropie de el cu pumnii strânși, gata să lovească. Valerius apucă repede farfuria cu supă și i-o aruncă în față. — La fel a făcut și cu Vitellius! se auzi un glas entuziasmat printre râsetele generale. Soldații veniră repede să vadă ce se întâmplase. — Și lui Vitellius, Valerius i-a aruncat în față o farfurie... — ...dar era cu sturzi, nu cu varză, râse Valerius în timp ce gărzile îl scoteau afară. Împăratul nostru se respectă. Când ajunse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
va lipsi iar de la antrenament. Spuneți-i lui Manteus că nimeni nu mă va învăța azi să lupt. Spuneți-i că nu mai e mult până la munera de la Cremona. Oare Manteus crede că mă vor instrui șoarecii din celulele lui? Râsetele izbucniră din nou. Când ajunse pe coridor, Valerius auzi un glas spunând: — Flamma, când te vei lupta cu Valerius în arenă, o să-l învingi dintr-o singură mișcare. Nu știe să țină arma în mână. Dar dacă ni-l iei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]