959 matches
-
viață. Forța mereu prezentă a dragostei - pentru un bărbat sau pentru o femeie, dar și a dragostei de viață - condamnă fantoma la o veșnică rătăcire, la o neîntreruptă căutare și nu îi îngăduie nici o clipă de odihnă. Scena teatrului no, răspântie a trei memoriitc "Scena teatrului no, răspântie a trei memorii" Dacă în no fantoma se întoarce să bântuie prin anumite locuri, asta se întâmplă, așa cum am văzut, pentru că amintirile nu îi dau pace: amintirea unei suferințe ce nu și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
un bărbat sau pentru o femeie, dar și a dragostei de viață - condamnă fantoma la o veșnică rătăcire, la o neîntreruptă căutare și nu îi îngăduie nici o clipă de odihnă. Scena teatrului no, răspântie a trei memoriitc "Scena teatrului no, răspântie a trei memorii" Dacă în no fantoma se întoarce să bântuie prin anumite locuri, asta se întâmplă, așa cum am văzut, pentru că amintirile nu îi dau pace: amintirea unei suferințe ce nu și-a găsit alinarea, amintirea unor patimi nedomolite. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
prada. Ky:gen-ul Asahina (după numele fiului neîmblânzitei Tomoe) este construit pe ideea luării în derâdere a împărăției morților. Cum în Infern foametea face ravagii, Emma e nevoit să-și cerșească hrana zilnică și, în acest scop, așezat la răspântia a șase drumuri, pândește trecerea pe acolo a vreunui pescar pe care l-ar putea înfuleca, după ce l-ar azvârli în Infern cu o lovitură de măciucă. Atunci când apare Asahina, acesta nu-l cruță pe Emma de un comentariu batjocoritor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
apărută dintr-un altundeva devenit un aici, o prezență. Dar nu e mai puțin adevărat că piesele no „cu fantome” cristalizează, într-o mai mare măsură, definiția teatrului ca experiență a ultimelor granițe, a ultimelor limite, o experiență trăită la răspântia dintre aici și altundeva și care își face din trecere și din „puntea ce leagă malurile” propriile metafore, înscrise în însăși configurația spațiului reprezentației, al cărui element principal este puntea (hashigakari) pe care pășește actorul atunci când intră în scenă. Care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
no, îl consideră oniric și atât. Pentru el, scena no este o scenă goală, unde se vor materializa „fantasme”, vise, grație unui intermediar, unui medium - waki - ale cărui viziuni ne vor „transporta” într-un univers pur poetic. În realitate, această „răspântie a viselor”, yume no chimata, prin care no își definește spațiul propriu, este locul întâlnirii celor vii cu cei morți, un spațiu mai ambiguu și mai bogat în interogații referitoare la statutul realității în teatru, interogații alimentate de un neîncetat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
construit în întregime un no precum Hagoromo (Celestul veșmânt cu pene). Superbul veșmânt, agățat într-un pin, are ceva supranatural. Shite îl va cere și va accepta, în schimb, să danseze dansul fiicelor cerului. În momentul dansului, scena va deveni răspântie unde cerul se întâlnește cu pământul, unde nimic nu le mai desparte, spațiu invadat de muzică și de care shite se va desprinde, înălțându-se în văzduh, pentru a dispărea apoi în ceață, aidoma fantomelor din alte piese no. N-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
o pură halucinație, manifestarea unei stări delirante, învecinate cu nebunia. Pentru umbrele moderne ca și pentru cele antice, întâlnirea cu fantoma se plasează întotdeauna la intersecția dintre experiența morții, cea a visului și cea a nebuniei; tot aici, la aceeași răspântie, se află și teatrul. Figurile peregrinării fantomatice După ciudata întâmplare prin care trecuse, Necunoscutul va avea, în raport cu lumea exterioară, senzația tot mai accentuată că se găsește într-un loc nedefinit, că plutește undeva între vis și realitate, între viață și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
datorează în primul rând tezei fundamentale a teoreticianului englez: prin intermediul spectrelor, susține el, Shakespeare adresează un îndemn explicit oamenilor de teatru, cerându-le să caute și să găsească soluțiile scenice capabile să materializeze imateriala lume a spiritului. Așezând teatrul la răspântia dintre real și ocult, dintre uman și supranatural, Shakespeare, consideră Craig, afirmă un lucru esențial despre arta teatrului. Prezența spectrelor ne amintește veritabila ei miză: aceea a „confruntării cu revelația invizibilului”. Într-adevăr, continuă Craig, „simpla apariție a fantomelor interzice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
răstimp al așteptării în noapte, al așteptării săvârșirii unui miracol în camera copilăriei. El poartă pecetea unor „amprente gravate” încă de la început în memorie: Tatăl - soldatul în pas de defilare; Crucea - crucifixul de deasupra patului, dar și crucile întâlnite la răspântii în plimbările făcute împreună cu mama sa, cruci care îl atrăgeau mai mult decât orice altceva; Cimitirul - acel „loc extraordinar” unde „oamenii se odihnesc sub pământ” și pe aleile căruia îi plăcea să alerge când era copil. Nu trebuie, desigur, uitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
amăgirii și al adevărului 51 Oedip și mormântul invizibil 56 Statuia și fantoma 59 Moartea privită în față sau eroul mascat 65 II Scena teatrului no, răscruce a memoriilor și a aparițiilor Shite sau spațiul intermediar 75 Scena teatrului no, răspântie a trei memorii 78 Ky:gen sau credința în fantome și posibila ei deriziune 80 Spațiile marginale și întâlnirea ființelor rătăcitoare 83 De la experiența morții la experiența nebuniei 87 Indeterminabilul visului și al apariției efective 92 Locuri și obiecte cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
două picioare, băteau aerul cu copitele, nechezau ascuțit. Fâșii din spuma de la boturile lor zburau peste mulțimea din jur. Din fericire interveni zgomotul puternic al copitelor de cai pe caldarâmul străzilor învecinate și răsună o comandă fermă. Undeva, la o răspântie, apăru un călăreț. ― Predați-vă! Sunteți înconjurați. În numele împăratului, eu, ministrul de război, vă ordon să vă predați! Un vuiet, o mișcare purtă mulțimea în mai multe direcții. Era o derută generală. ― Soldați, predați-vă! Ați fost induși în eroare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
va dispare pentru totdeauna, acela care-și va ucide sufletul se va naște iar ca să trăiască și după mine și să moară într-un bordel, ajuns acolo din porunca sângelui. Gesticulam vorbind cu mine însumi, când m-am oprit la răspântia drumurilor înguste, înfricoșat de ideea dispariției mele. Ar fi un act arbitrar al destinului. Făcui socoteala anilor trăiți și cifra lor mi se păru prea mică, existența mea prea scurtă și descompunerea celulelor organice o problemă de viitor îndepărtat. Înviorat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
După salvele de râs urmează o pauză, o romanță sau un reproș. De jos, din cafenea, ajung până la mine frânturile orchestrei, cu vocea contrabasului pe două tonuri diferite. Mâine voi pleca mai departe, să mă izbesc de mine însumi la răspântie. Ce să mai încep cu trupul și cu sufletul ăsta? Răspunde-mi Gloria! Spune tu, care mi-ai surprins de două ori durerea dezbrăcată. Trebuie să mă reîntorc să te văd cât mai grabnic. Mi-e dor... ... „Mâine voi porni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
piatră. Rămân locului și cuget la covârșitoarea importanță a existenței. Numai când zilele se arată cenușii, stau acasă, să-mi măsor singurătatea. Pornesc, apoi, fără destinație hotărâtă și discut, pe drum, cu ghetele stropite de noroi. Mă opresc la vreo răspântie, cu ochii țintiți pe caimacul noroios, împroșcat de un vehicul pe manșeta pantalonului. Azvârl printre dinți apa adunată sub limbă în chipul hâd al unei dezolări catastrofale: în craniul bine conturat de rumegușul cenușiu al gândurilor mele. E o hârcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
Lăsase doar o dâră de sânge pe zăpada netedă, după care porniră țăranii, ca să-i dea de urmă. Dar comandantul batalionului nu mai revăzu vânatul, căci lupul rănit se pierdu pentru totdeauna într-un mărăciniș de nepătruns, după ce lăsase la răspântii, în zăpadă, câte o groapă înroșită, unde se ghemuise ca să-și lingă rănile. „Dormitorul meu era la pușcărie. Astfel hotărâse comandantul batalionului. Plecam de acolo dimineața și mă înapoiam seara, târziu, condus de un soldat bătrân, cu baioneta la armă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
măruntaiele ghemului ar fi confruntat cu același șir de dificultăți insurmontabile ca și victimele „devorate” de Labirintul din Cnossos : același deplin întuneric, aceeași spaimă a drumurilor necunoscute, aceeași dezorientare provocată de lipsa totală de repere, aceleași irezolvabile dileme în fața nenumăratelor răspântii, aceeași extenuantă rătăcire, același sentiment al monotoniei datorat recluziunii prelungite, aceleași accese inhibante de claustrofobie, aceeași paralizantă spaimă de singurătate și, în final, aceeași pierdere a speranței și aceeași resemnare cu ideea imposibilității de a mai ieși la lumină. Dar
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
51, p. 381). în final, voi observa și schița doar analogia (în unele privințe, chiar identitatea) dintre cuplurile legendare Tezeu-Minotaur și Oedip-Sfinx. Între Tezeu și Minotaur se află Labirintul, între Oedip și Sfinx se află Enigma. Dezorientarea lui Tezeu în fața răspântiilor Labirintului (în limba engleză maze = „labirint”, dar și „dezorientare”), din care trebuie să aleagă un singur drum corect, este similară cu dezorientarea lui Oedip în fața multiplelor răspunsuri posibile, din care trebuie să aleagă un singur răspuns (cuvânt) corect. Acest „cuvânt
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
de piatră și îi măsurau cu privirea pe japonezii care le invadaseră satul. Niște câini lătrară și o turmă de capre de munte se împrăștiară behăind care încotro. În vreme ce japonezii beau apă și se ștergeau de sudoare la fântâna de la răspântie, Velasco aduse un bătrân și îl prezentă: L-am adus cu mine pe mai marele satului. Velasco îl luă pe bătrân de după umeri și îl împinse în fața japonezilor. Spre deosebire de ceilalți săteni, acesta purta o pălărie de paie cu boruri largi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
martie 1923. Ion I. Nistor, ca unul care fusese „martor la acest riguros examen de conștiință”, afirma despre starea de spirit pe care o avea Cotlarciuc în momentul în care a fost chemat la slujirea arhierească: „ajungând la această mare răspântie în viața sa, a stat mult la îndoială până să se hotărască. Îi cădea greu să se despartă deodată de familie și să se dedice cu totul celor sfinte...știu cu câtă evlavie și resemnare a pornit pe drumul pe
Nectarie Cotlarciuc, Arhiepiscop al Cernăuţilor şi Mitropolit al Bucovinei by Marius Vasile Ţibulcă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91906_a_107347]
-
și-au mai sporit repertoriul, iar Ioan al lui Vagău a adus de acasă un tricolor mare, bine dosit pînă atunci, fixîndu-i lancea Între basorelieful Madonei cu Pruncul și verticala crucii din piatră În care era sculptată imaginea, În principala răspîntie a așezării. Văzînd cum flutură culorile naționale asupra lui Iisus de parcă Însăși mîna Maicii Domnului Înălța stindardul, tinerii, cărora li se alăturaseră și multe fete, ziceai c-au Înnebunit. CÎntau și jucau ca la sărbătoarea recuceririi Raiului. Nu mai era
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
noroi, cel mai mult Îi necăjea apa. FÎntînile lor erau de folos numai pentru vite. În anume locuri, săpaseră cîte o „fîntînă bună“. Cea mai curată și mai rece apă de băut venea Însă de la curgătoare. În mijlocul satului, la o răspîntie Încăpătoare, dintr-o țeavă de metal, apa curgea continuu Într-un bazinet, iar de acolo, dispărea pe sub pămînt poate pînă În rîu. Locul era amenajat cu grijă: se cobora pe cîteva trepte Într-o cuvă săpată În sol și placată
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
mulțu mirea celui care se știe cu butoaiele lui În beci și cu clondirele pe rafturi. CÎrciuma, casa națională, biserica, școala, crucea din piatră Fecioarei, ce ținuse În vînt tricolorul cînd cu răzvrătirea din aprilie ’44, se găseau toate În răspîntia cea mare a satului, În preajma curgătorii. MÎndria obștii era, fără Îndoială, biserica. De cum intrai, pe dreapta te Întîmpina o icoană mare a Sfîntului Anton de Padova cu brațele Încărcate de crini albi și cu capul aureolat de bucuria de a
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
cu căpitanul. Dar trebuiau și să ajungă la măria sa. - Iată cum facem... spuse Lacrămă. Simion pornește Înapoi, fără cal. Vede ce se Întâmplă. Treizeci din noi rămân aici. Ceilalți, galop fără oprire spre Cetatea Albă. Rămâne câte unul la fiecare răspântie, În cazul În care avem semnal prin săgeată. Aveți, fiecare, săgeata galbenă, de atac dușman, și pe cea roșie, pe care n-am folosit-o niciodată, de prindere sau ucidere a căpitanului. Folosiți-le. Mesajul trebuie să ajungă de la Simion
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
ca mască și care ne venea ca turnet nouă, celor care supraviețuiserăm „anilor întunecați“, cum era numită, pe ocolite, vremea domniei național-socialiste; ne ajuta să adoptăm poze tragice. Te vedeai, în funcție de cât de tulbure îți era starea, ori la o răspântie, ori în fața abisului. Într-o poziție la fel de precară trebuia să se afle și omenirea întreagă. Pentru starea de spirit finală, poetul Benn și filosoful Heidegger livrau citatele potrivite. Restul îl rezolva moartea atomică, temeinic experimentată și care ne aștepta cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]
-
tăcerea amiezii sau fântânile dintr-un parc umbros. Umblam fericit pe urmele pictorului germano-roman Fohr, care s-a înecat de tânăr în Tibru, legam prietenii care nu puteau să dureze, mă întâlneam cu oameni și mă despărțeam de ei la răspântii de drumuri, îmi ofeream din când în când, deși eram obligat la economii, câte o înghețată de lămâie, alergam cu pas ușor pe scara spaniolă în sus, îi permiteam surorii mele să mă fotografieze cu pălărie de paie, pentru ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1899_a_3224]