18,995 matches
-
relații. Foarte greu să joci asemenea personaje. Pricep de ce ani de zile, actorii au refuzat partiturile. Greu au înțeles codul scriiturii, lumea abstractă și, totuși, atît de concretă a lui Beckett. Sau tocmai concretețea altfel formulată a inhibat. Șir de regizori care nu au putut decoda metafora. O teamă culturală și nu numai. Așteptîndu-l pe Godot" Un amestec pe muchie de prăpastie între parodie și dramatism, accente sonore de comic de circ, de filme mute, în alb și negru, de sunete
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
pe muchie de prăpastie între parodie și dramatism, accente sonore de comic de circ, de filme mute, în alb și negru, de sunete, lumini, cuvinte, tăceri. Acest amestec a vrut să-l vizualizeze, să-l studieze, să-l analizeze și regizorul Alexandru Dabija. Piesa aceasta a lui Samuel Beckett, după mode literare și teatrale, apare, din cînd în cînd, în preocuparea unui regizor, în repertoriul unui teatru, dincolo de curente și tendințe. Nu știu cum s-a întîmplat de data asta, la teatrul "Sică
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
sunete, lumini, cuvinte, tăceri. Acest amestec a vrut să-l vizualizeze, să-l studieze, să-l analizeze și regizorul Alexandru Dabija. Piesa aceasta a lui Samuel Beckett, după mode literare și teatrale, apare, din cînd în cînd, în preocuparea unui regizor, în repertoriul unui teatru, dincolo de curente și tendințe. Nu știu cum s-a întîmplat de data asta, la teatrul "Sică Alexandrescu" din Brașov. Nu știu dacă Alexandru Dabija, după Ultima bandă a lui Krapp de la Teatrul Act, a dorit să continue investigația
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
investigația asupra acestui personaj fascinant, Beckett, sau cei de la Brașov au visat la acest text, în regia lui Dabija. Oricum ar fi fost, este extraordinară întoarcerea lui Dabija acolo după, cred, zece ani. Și este lăudabilă ideea tînărului manager și regizor, Claudiu Goga, de a-i invita în teatrul pe care îl conduce pe acei directori de scenă de primă linie, care lasă urme solide, dincolo de spectacolul propriu-zis, în conștiința artiștilor cu care au lucrat. Apropo! N-aș trece atît de
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
Andreescu. Această montare a fost revenirea în prim plan, spectaculoasă, după mult timp, a teatrului din Brașov și a celor doi actori, mai sus numiți. După ce au jucat o viață acolo, după zeci și zeci de roluri, întîlnirea cu un regizor mare a fost decisivă. Tipul personajelor și lumea celor doi bătrîni, tipul de limbaj și de dialog, scriitura însăși atît de modernă, tipul de joc, relația pe scenă într-un spațiu nou atunci, cu publicul instalat pe scenă, pe gradene
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
acum continuă în modul cel mai firesc performanța de atunci, adăugîndu-i una nouă, emoționantă. Pusă în pagină cu aceeași modestie și smerenie. Din punctul meu de vedere, toată discuția asupra acestui studiu teatral cu Așteptîndu-l pe Godot demarează de la opțiunea regizorului pentru integralitatea piesei. Nu s-a tăiat aproape nimic, se joacă aproape trei ore, în traducerea cu chichirez de poet a lui Gellu Naum din limba franceză, cu accentele ludice preluate de regizor din versiunea în limba engleză. Trei ore
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
cu Așteptîndu-l pe Godot demarează de la opțiunea regizorului pentru integralitatea piesei. Nu s-a tăiat aproape nimic, se joacă aproape trei ore, în traducerea cu chichirez de poet a lui Gellu Naum din limba franceză, cu accentele ludice preluate de regizor din versiunea în limba engleză. Trei ore puse pe umerii lui Costache Babii-Vladimir și ai lui Mircea Andreescu-Estragon. Un drum de țară. Gogo și Didi vin la întîlnire. Un pom devitalizat. Noi, spectatorii, pe scenă. Pe gradene. Stăm cu fața
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
mare, cu scena cocoțată destul de sus în raport cu poziția spectatorilor, cu o acustică destul de proastă, cred că a fost, cîndva, cinematograf, a suferit o modificare, la acest spectacol, care a îmblînzit-o. Care i-a ameliorat dimensiunile, hăul, care a încălzit-o. Regizorul și scenograful Dragoș Buhagiar au revenit aici împreună. Și au gîndit împreună, pentru montarea lor, nu doar spațiul scenei, strict, ci întreg locul. Ca pe unul adevărat, palpabil, care naște și ține atmosfera dintre cei doi, care îi însoțește, care
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
interpretare. În comicul straniu al lui Lucky-Mihai Bica, o apariție elaborată, pentru mine neașteptată în jocul actorului. Și iarăși pianul. Departe, aproape. Tare, încet. Muzica originală și interpretarea îi aparțin lui Dumitru Dabija, care l-a mai acompaniat, discret, pe regizor de cîțiva ani încoace. Un text atît de dificil - numai dacă îl citești - rostit și interpretat minunat de Costache Babii - niciodată nu mi-a plăcut mai mult! - și Mircea Andreescu. Blîndețea lui Didi, ciufuțenia lui Gogo. Vladimir: Și dacă sîntem
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
are o continuare: Keitel și Albert Dray joacă în noua producție a lui Mirman, intitulată The Shadow Dancer, ale cărei filmări au început în 2004. Oricum, această inversare a rolurilor nu face din film o capodoperă (pe DVD există comentariul regizorului Brad Mirman care recunoaște multe din greșelile comise), dar măcar aduce ceva nou în genul policier. Din punctul de vedere al figurii detectivului, lung metrajul polițist SF Eu, robotul este incredibil de desuet. În primul rând, protagonistul Del Spooner (Will
Filmul polițist la interogatoriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12499_a_13824]
-
filmele polițiste de pe ecrane, salvarea se găsește la "noutăți video": În carne vie, ultimul lungmetraj regizat de neozeelandeza Jane Campion. Văzându-l, înțelegi de ce filmul polițist a acționat ca un magnet nu doar asupra industriei studiourilor, ci și asupra marilor regizori (John Huston, Orson Welles, Polanski, Robert Altman, etc.). De altfel, filmul începe cu un omagiu adus lui Hitchcock: în timp ce genericul se derulează, se aude balada "Que sera, sera" care joacă un rol cheie în filmul din 1956 al cineastului britanic
Filmul polițist la interogatoriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12499_a_13824]
-
-se cele obținute prin editare. Interludiile animate revin la maturitate (căderea lui Juien prin decoruri ale vieții sale anterioare), iar pentru bătrânețe, se preferă imagini în sepia, colorate viu sunt doar bomboanele din cutia de tinichea. Nu e de mirare, regizorul debutant Yann Samuell a fost inițial ilustrator/ artist grafic; acum și francezii au un Terry Gilliam al lor. Dar experiența profesională de până acum a cineastului nu poate explica mișcările experte ale camerei; la Samuell, filmarea frontală apare destul de rar
Un pariu pe două vieți by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12515_a_13840]
-
se într-ajută, e totdeauna emoționantă prin ficțiunea căreia îi dă viață și prin certitudinea că ficțiunea e cea mai bună dintre lumi. M.I.: Ce fel de personaj este secretarul literar al unui teatru? El nu e nici actor, nici regizor... B.E.: Secretarul literar e, în teatru, un persoanj ambiguu și are parte de un statut Ťdramaticť. Actorul nu-l prea are la inimă pe acest ins ce n-a scris piesa, n-o pune în scenă, nu o joacă și
În dialog cu B. Elvin - "între o mare speranță și o mare frică" by Mircea Iorgulescu () [Corola-journal/Journalistic/11371_a_12696]
-
idee, pentru marele plan. De aceea nici nu prea pune la suflet erorile comise câteodată de Amedeu, ezitările acestuia, micile ratări și crize. Nu sunt ale lui, ale lui Mârzea, ci ale interpusului său, ale actorului pe care el, discretul regizor, l-a distribuit în rolul omului cu destin. Dumitrașcu îl joacă mai bine sau mai rău, îl joacă poate imperfect, dar îl joacă. Planul de a-i confecționa lui Dumitrașcu un destin de învingător, de fapt de a-i înlesni
Cealaltă putere by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/11407_a_12732]
-
dintre Andrei Gorzo și Alex. Leo Șerban. Parțial tehnicolor, sunt de acord cu amândoi. Să încep cu ultimul, al cărui discurs mi-e cel mai familiar. De acord, nici un critic - de orice - n-ar trebui să caute în capul autorului/regizorului, pentru că, dixit Barthes, trebuie să îl considerăm mort odată ce analizăm opul în cauză. Intențiile lui bune nu pot furniza nici scuze, nici acuze. Alex. Leo Șerban vorbește limba postmodernismului, în care e un fapt general acceptat că fiecare replică (a
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
Șerban are dreptate să îl invoce - și cu un alt John, Wayne de data aceasta. Toată lumea se mira cum că acesta din urmă juca un rol mega-negativ, contrar palmaresului său de până atunci. Până când l-au întrebat pe John Ford (regizorul peliculei respective), care a replicat cu candoare că Wayne nici nu și-a dat seama că joacă un personaj rău. Așa și actorii din Kill Bill, minus Uma Thurman. Joacă, desigur, dar nu știu exact ce joacă. Să o luăm
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
să-și submineze personajele (ceea ce, poate, nu știu că fac), dar să rămână și ,în carne și oase", nu caricaturi. Ceea ce face să existe și durere, și grație tocmai când suferința e cauzată. Iar Gorzo privește din nou în capul regizorului când spune ce a vrut Tarantino și ce îl îmbată pe el. Dacă doar sângele era necesar, de ce și-a bătut atât capul cu coregrafia din Kill Bill 1 (că și l-a bătut e sigur din materialele bonus de pe
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
un soi de trafic ilicit. Avantajele acestui fel de a viziona filme erau: 1. nu existau buline și sfaturi CNA 2. o senzație completă de surpriză - primeai doar o casetă cu un titlu, nu tu synopsis, nu tu nume de regizori sau de autori. Mama era o cinefilă pasionată, cu o memorie de elefant în ceea ce privește numele și cu o poftă de vizionare fără egal, care nu prea ținea cont de cantitatea de sex și de violență dintr-un film, atâta timp cât era
Nürnberg revizitat by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11462_a_12787]
-
vinovatul. Mai ales că germanii se scuzau folosindu-se de patriotism, în ochii mei - pe atunci, și din cauza contextului politic - încărcat de conotații pozitive. Cum putea el să ducă la Holocaust? Acum realizez că această incertitudine era o țintă a regizorului. Ei, cuvintele lui Abby Mann, scenarista acestui film și câștigătoarea unui Oscar, sunt semnificative în acest sens: "Principalul răufăcător de la Nürnberg a fost patriotismul. Oamenii au făcut ce au făcut pentru că erau patrioți". De ambele părți, să nu uităm. Avocatul
Nürnberg revizitat by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11462_a_12787]
-
fenomenul denumit McCarthyism, dă semne de autocritică pe care azi nu le mai găsești nici cu lupa: Nu suntem făcuți să fim invadatori. Suntem noi în acest domeniu și nu ne pricepem prea bine", spune un militar din SUA. Oricum, regizorul Stanley Kramer are un dinte pentru filmele controversate din punct de vedere politic: vezi The Defiant Ones (1958), care abordează rasismul dintr-un unghi inovator, sau On the Beach (1959), care atacă aspectul nuclear al celui de-al doilea Război
Nürnberg revizitat by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11462_a_12787]
-
de alcoolism și înnebunea restul distribuției uitându-și regulat replicile. Pentru Garland, era primul film făcut după șapte ani de inactivitate. Spencer Tracy și-a spus discursul de unsprezece minute perfect, din prima, n-a fost nevoie de nici o dublă. Regizorul, care era și producător, a promovat filmul ca un specialist în marketing, a băgat bani inclusiv în transportul a sute de critici de film din SUA în Germania. Nu e nevoie să adaug că nemții nu au apreciat pelicula la fel de
Nürnberg revizitat by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11462_a_12787]
-
cunoștințele sale de limbă engleză, dar până atunci ești suficient de buimăcit cât să crezi că poate Haywood știe germană... La a doua vizionare, tempoul, făcut din montaj, mi s-a părut cu mult mai lent, în pofida unor anumite cezuri, regizorul desfășurându-și firul narativ cu nonșalanță și dându-le personajelor timp să dospească în propria piele. Dar nonșalanța este doar mimată, ceea ce te frapează la acest film, al cărui format de "dramă în tribunal" nu conținea prea multe elemente inovatoare
Nürnberg revizitat by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11462_a_12787]
-
firul narativ cu nonșalanță și dându-le personajelor timp să dospească în propria piele. Dar nonșalanța este doar mimată, ceea ce te frapează la acest film, al cărui format de "dramă în tribunal" nu conținea prea multe elemente inovatoare, este experimentalismul regizorului. Camera se învârte amețitor în jurul avocatului sau procurorului, pe când martorii sunt filmați static, indiferent de starea de tensiune pe care o generează. Zoom-ul se face brutal și neașteptat, iar unghiurile de filmare asigură o juxtapunere a imaginii călăilor și
Nürnberg revizitat by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11462_a_12787]
-
de sex și de violență îl face greu digerabil pentru stomacele puritane cu care se mândresc telespectatorii autohtoni (există consolarea unei alte pelicule, tot de Oshima, făcută la un an după aceasta și intitulată Imperiul sentimentelor). Oricum, din creația acestui regizor, cinefilul român are la dispoziție doar Tabu, în format video. Ca să fiu sinceră, e o doză de eroare în a-l face pe Oshima regizor. Omul are o platformă culturală, iar regia e doar o fațetă a ei, deși cu ajutorul
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
Oshima, făcută la un an după aceasta și intitulată Imperiul sentimentelor). Oricum, din creația acestui regizor, cinefilul român are la dispoziție doar Tabu, în format video. Ca să fiu sinceră, e o doză de eroare în a-l face pe Oshima regizor. Omul are o platformă culturală, iar regia e doar o fațetă a ei, deși cu ajutorul ei a devenit purtătorul de cuvânt al avangardei japoneze din anii '60. Imperiul simțurilor nu e prima peliculă în care Oshima flirtează cu genul porno
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]