3,927 matches
-
adevărat că influența slavilor în ceea ce privește denumirile apelor, munților, satelor a fost considerabilă. Dacă cercetăm cu atenție toponimia românească, regăsim până și în văile cele mai ascunse și până în vârfurile cele mai înalte, urmele așezării slavilor, ale conlocuirii lor cu localnicii romanici. Împrumuturile noastre de la slavii vechi sunt importante-liniile slave se disting ușor la noi în toponimie: Novaciul (în Gorj), în Vrancea, iar în Bucovina și Basarabia, întâlnim localități cu terminația în -ăuți: Părhăuți, Milișăuți, Colincăuți, Popăuți, Frătăuți, dar și în -ovăț
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de întemeierea statelor medievale românești și de influența culturală. Nu mai vorbim de domeniul credințelor și obiceiurilor populare, încă necercetat integral, dar și aici influența este considerabilă. 62 Menționarea românilor în istorie Tăcerea izvoarelor istorice (argumentul "ex silentio") în legătură cu populația romanică din nordul Dunării, a cărei existență și deplasări (migrări) sunt evidențiate de cercetarea istorică și lingvistică, a fost des invocată spre a contesta dăinuirea românilor în vatra lor proprie. Să vedem care este sensul exact pe care relatările și textele
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vlahi", sub care sunt desemnați românii, se impune tot mai mult și va fi folosit în mod curent. În același timp, felul în care sunt ei menționați ar duce la concluzia că în sânul populației daco-romane ar exista două elemente: romanicii autohtoni (cei nord-dunăreni) și migratorii, veniți din sud, și la existența a două ramuri foarte apropiate ale poporului român: "păstorii romanilor", originari din regiunile carpatice și dunărene, și blachii-"valahii" sud-dunăreni, de-aici două dialecte ale limbii române. E. Gamillscheg
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Decei, în lucrarea "Românii în secolul al IX-lea", vorbește despre textul armenesc al Geografiei lui Moise de Choren, care menționează "o țară necunoscută, numită Balak", datat în secolul al IX-lea. Dacă admitem existența a două ramuri ale populației romanice răsăritene, daco-romanii, la nord de Dunăre, și vlahii, în sudul ei (Balcani), și dacă ținem seama de valurile alternative ale migrărilor, cele periodice-transhumanța turmelorși cele legate de transmutarea unei întregi populații, ajungem la concluzia fuziunii lor, din care decurge unitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
peiorativ, sub aspect social: este vorba despre rumânii din documentele secolelor XVI-XVII, adică țăranii legați de glie. Aceasta s-ar explica prin reminiscența unei situații sociale și politice anterioare ce amintea de dominația, la nordul Dunării, a slavilor asupra autohtonilor romanici (români), obligați să plătească dări și tribut dominatorilor învingători (slavi). Pe de altă parte, dacă cercetăm numele poporului român, observăm că el nu provine nici din numele unei provincii a Imperiului, nici de la numele unui trib și nici de la cel
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
exact, după schimbarea sunetelor, rumâni. În toate dialectele ei, limba noastră este denumită limba rumânească. Este un nume popular, adică dat de popor, numele oamenilor ce-l alcătuiesc, nu al statului sau al ținutului-este numele poporului (daco) roman, abandonat de romanicii din Apus, dar păstrat de neamul de țărani de la Dunăre. În mod neașteptat, paradoxal, ramura cea mai depărtată de Roma, care s-a despărțit mult mai devreme de Imperiu decât toate provinciile sale (secolul III), un popor cu o credință
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
op. cit., p. 214-215. CAPITOLUL VIII SOCIETATEA AUTOHTONĂ ÎN SECOLELE X-XIII Populația În contextul european care precede Anul 1000, în vecinătatea unor populații slave, turcice, fino-ugrice, ce trecuseră la o viață feudală incipientă și creștină, românii erau singura populație de origine romanică. Ei trăiau într-o societate închegată, cu vechi rânduieli sociale și economice sedentare, cu structuri mentale creștine, încă înainte de 602, care asimilaseră pe slavi în lungile secole de conviețuire anterioară și erau acum un popor definit, de-sine-stătător. Feudalizarea progresivă a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
războiul bizantinilor cu slavii, amintește despre fruntașii militari și de "ighemonii" comandantului slav (voievodului), adică membrii aristocrației tribale. Strategicon-ul împăratului Mauriciu, de pe la anul 600, vorbește despre triburile slave din văile râurilor Munteniei, în mijlocul cărora trăiau și "romanii" de fapt autohtonii romanici. În mijlocul acestei populații autohtone din câmpia munteană trăiau triburi numeroase de slavi, căci "ei au mulți regi", adică conducători (fruntași) ai uniunilor de obști. Din aceste izvoare rezultă, în mod incontestabil, că pătura stăpânitoare a feudalismului românesc s-a închegat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ai uniunilor de obști. Din aceste izvoare rezultă, în mod incontestabil, că pătura stăpânitoare a feudalismului românesc s-a închegat din rândurile acestei nobilimi tribale slave, aflate încă în faza "democrației militare". Ei devin treptat ereditari și obțin de la obștile romanice supuse dijmă în produse și clacă (muncă gratuită). Această nobilime tribală, viitoarea clasă feudală stăpânitoare, aparținea aproape exclusiv populației alogene, slave și turanice. Dintre acești alogeni, cei ce au jucat un rol mai important în aservirea vechilor obști ale autohtonilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lucru. În sfârșit, dar semnificativ, denumirea dată în Țara Românească, țăranilor dependenți, rumânii, arată fără nici o îndoială că, într-o vreme, la începutul dominației slave, o clasă stăpânitoare de alt neam și altă limbă s-a așezat (suprapus) peste obștile "romanice", care au ajuns în felul acesta în stare de dependență. N. Bălcescu nota în același sens: "rumân, după obiceiul în vigoare, în Europa barbară, de a numi romani pe învinșii deveniți șerbi". Faptul, grăitor, că însuși numele neamului românesc devine
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
sens, faptul dublei terminologii în limba românească privitoare la relațiile sociale medievale. Dacă, într-adevăr, o parte din terminologie este de origine slavă, în schimb, aproape fiecare din termenii aceștia slavi este dublat, în vechea limbă românească, de termenii respectivi romanici (românești), care derivă din latina populară și din cea medievală. Astfel, cea mai veche denumire a membrilor clasei feudale este aceea de cneaz (termen slav), dar el este dublat de termenul latin jude sau judec. Pentru a desemna un om
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de termenul latin jude sau judec. Pentru a desemna un om liber, documentele medievale folosesc atât termenul jude cât și pe cel de cneaz, ambii termeni desemnând oamenii liberi și stăpânii de pământ. Străvechea terminologie a lumii feudale de origine romanică se oglindește și în terminologia feudală românească. Aceasta este anterioară celei slave, după cum reiese din cuprinderea geografică mai întinsă pe pământ românesc. În acest context s-a impus și denumirea dată de români țăranilor aserviți, rumâni, care se folosea numai
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
inscripții. Una din cele mai vechi atestări ale românilor din nordul Dunării o datorăm Cronicii lui Nestor, Povest vremmenâh let, care face referiri la relațiile dintre "ugrii" albi, slavi și volohi: vorbind despre slavii de la Dunăre, el amintește despre populația romanică, volohii. Apoi, în 896, ungurii pătrund în Câmpia Panonică, unde "începură lupta cu volohii și slavii care trăiau acolo". Deducem că, în regiunea nordică a Carpaților Păduroși, românii trăiau împreună cu slavii. Despre situația formațiunilor politice românești din Transilvania, la începutul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Gyula, din sudul Transilvaniei, cu reședința la Alba Iulia, botezat la Constantinopol (vezi mai sus), avea pe lângă sine pe Ierotheus, episcop "al Turciei" (deducem că ducele Gyula era peceneg). Acesta stăpânea peste o populație eterogenă, sub aspect etnic, alcătuită din romanici, slavi și turanici (pecenegi). La Dăbâca, o altă reședință a stăpânului feudal menționat, întâlnim același amestec etnic și bisericesc, ce-l vom vedea și la Cenad-Morisena. În Banat, la începutul secolului al XI-lea, lupta bisericească bizantino-bulgară și cea a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
al Prutului, pe cursul mijlociu al Nistrului și în bazinul Răutului (Basarabia centrală). În plus, toponimele și hidronimele slave din Moldova nu sunt argumente pentru a justifica o dominație politică străină, haliciană, ci doar expresia conviețuirii îndelungate a populației autohtone, romanice, cu cea slavă, înainte de asimilarea ei. Fenomenul asimilării slavilor în masa romanică se pare că a durat, în Moldova, un timp mai îndelungat decât în alte provincii românești. Conform cronicilor ruse, hotarele Rusiei haliciene nu depășeau spre sud localitățile Ușița
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
centrală). În plus, toponimele și hidronimele slave din Moldova nu sunt argumente pentru a justifica o dominație politică străină, haliciană, ci doar expresia conviețuirii îndelungate a populației autohtone, romanice, cu cea slavă, înainte de asimilarea ei. Fenomenul asimilării slavilor în masa romanică se pare că a durat, în Moldova, un timp mai îndelungat decât în alte provincii românești. Conform cronicilor ruse, hotarele Rusiei haliciene nu depășeau spre sud localitățile Ușița și Kucelmin, așadar nu includea Moldova, și ele au rămas neschimbate până la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
au trimis reprezentanții, fruntașii formațiunilor de la Dunăre și din Dobrogea, care au recunoscut autoritatea împăratului de la Constantinopol și i-au cerut ocrotire. După mai bine de trei secole de absență din zonă, Imperiul revenea la Dunăre, așteptat și primit de romanicii de-aici (românii). După această victorie, a urmat un asediu lung de trei luni, pe apă și pe uscat, al marii cetăți de la Dorostolon, în care se retrăseseră forțele ruse. Aici s-au dat șase bătălii navale și terestre, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Vadul Cumanilor. Cumanii apar în sudul Dunării mai întâi ca simpli mercenari, după Anna Comnena. Dar ei manifestă de la început o înclinație spre viața așezată, alături și împreună cu vlahii. Aici, în sud, dăinuia de secole un fond de populație locală (romanică), păstorească, vlahii, în locurile unde de multă vreme se frământau pecenegi, cumani, bizantini. Contactul barbarilor (cumani) cu populația autohtonă de pe malul stâng al Dunării, românii din întinsa câmpie munteană, a fost mult mai adânc, în același timp în care ei
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1957, p. 27-43. Idem, Argeș-cea mai veche reședință a Țării Românești, în Studii și comunicări (Muzeul Pitești), 1968, p. 105-121. Idem, Organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolele IX-XII, în S.T., 1968, nr. 3-4, p. 242-257. Sala M., Limba română, limbă romanică, București, 1997. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, p. 133-207. Sibiescu V., Episcopatul cuman de la Milcovia (1227/8-1241), în vol. Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, I, Buzău, 1983, p. 284-320. Idem, Sf. Sava Gotul. La 1600
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
1951-1953), redactor la „Viața românească” (1953-1956) și redactor-șef adjunct al aceleiași reviste (1956-1962), redactor-șef adjunct la „Gazeta literară” (1963-1966). În 1992 s-a stabilit la Berlin, desfășurând și în Germania o activitate pedagogică sporadică, la Facultatea de Limbi Romanice a Universității din München, unde a susținut un seminar de literatură română contemporană. A continuat și acolo să scrie despre literatura română și în limba română. S-a stins de cancer într-un spital din Berlin, în vreme ce acasă, aproape în
CROHMALNICEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286519_a_287848]
-
urmată în același an de alte câteva povestiri. În 1967 optează pentru continuarea studiilor la Universitatea din București, înscriindu-se inițial la Facultatea de Limba și Literatura Română; ulterior, se va transfera la secția de italiană a Facultății de Limbi Romanice, Clasice și Orientale. Aici se orientează spre studiul Renașterii italiene, căreia îi dedică lucrarea de licență (Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento italiano), sub conducerea profesoarei Nina Façon, o primă formă a ceea ce avea să devină Eros et magic
CULIANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286569_a_287898]
-
suficient material pentru monografia plănuită: Mircea Eliade (1978). După obținerea summa cum laude a titlului de dottore al universității milaneze, în 1976 i se oferă un post de profesor de românistică la Universitatea din Groningen (Olanda), la Catedra de limbi romanice, unde va profesa până în 1986. Își va completa concomitent palmaresul cu un doctorat, troisième cycle, la Sorbona, în specializarea științele religiilor, avându-l conducător pe profesorul Michel Meslin, președintele Sorbonei (1980). Lucrarea, intitulată Expériences de l’extase et symboles de
CULIANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286569_a_287898]
-
colindei și colindatului, București, 1998; Vasile V. Filip, Universul colindelor românești (În perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică), București, 1999; Ilie Moise, Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori, Sibiu, 1999; Ion Taloș, Câteva considerații asupra colindatului și colindelor popoarelor romanice, București, 1999; Marin Marian-Bălașa, Colinda-epifanie și sacrosanct, București, 2000; Ioan Brezeanu, Colindele de la Dunărea de Jos, Galați, 2000. L.Cș.
COLINDA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286331_a_287660]
-
Catedră de limba franceză la Academia de Înalte Studii Comerciale din Cluj-Brașov, al cărei rector devine în 1945. Din 1948 și până la sfârșitul vieții a fost profesor la Facultatea de Filologie a Universității din București, decan al Facultății de Limbi Romanice și Clasice (1963-1965) și câțiva ani prorector. A primit distincția „Palmes académiques” a guvernului francez. Teza de doctorat în literatura comparată, La Légende de Geneviève de Brabant et șes versions roumaines (1938), trecută cu mențiunea summa cum laude, a suscitat
CONDEESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286356_a_287685]
-
historique du Sud-Est européen”, 1938, 4-5; Perpessicius, Opere, VIII, 95-100; Ion Brăescu, Nicolae N. Condeescu, „Revista învățământului superior”, 1967, 1; Gh. Mihoc, Profesorul Nicolae N. Condeescu, RITL, 1967, 2; Manuella Borsatti, Operă științifică a lui Nicolae N. Condeescu, AUB, limbi romanice, 1972; Bucur, Istoriografia, 272-273. A.M.
CONDEESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286356_a_287685]