1,083 matches
-
stratificarea ingardiană pentru a determina o stratificare specifică artei, una care nu elimină experiența estetică. Totodată, voi propune o arhitectonică ontologică a artei vizuale pentru înțelegerea existenței lor. Ambele părți implică ideea conform căreia valoarea și adevărul artei intră în raport cu temporalitatea umană. PARTEA I Fundamentarea câmpului teoretic și determinarea conceptelor de analiză a operei de artă Ontologia înțelege opera de artă ca un întreg a cărui structură interioară urmează să o stabilească. În determinarea ontologiei operei de artă (literară) Ingarden apelează
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
lua ființare, prin facultatea creației și a imaginației, un obiect cu însușiri artistice și estetice. Lucrul în sine este pus în contrast cu evenimentul și procesul ca forme de acțiune, lucrul există fără ca ceva să se întâmple având spațialitate, dar nu și temporalitate. În mod obișnuit lucrul în sine și obiectul sunt luate ca fiind sinonime la care se adaugă alte clase terminologice, ce aparent au aceeași semnificație, cea a entității și a elementului. Însă ontologia formală, prin care identificăm categoriile ontologice și
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
din categoriile ontologile familiare. Însă, nu putem alege un set de categorii ontologice pentru definirea obiectului de artă și a artei în general. De aceea ontologia operei de artă necesită o reîntoarcere la metafizica fundamentală, pentru a regândi istoricitatea și temporalitatea operei de artă în vederea găsirii unui sistem ontologic deschis. Ontologiile operei de artă, în special cea a lui Ingarden, duc la o diviziune a entităților în obiecte independente de conștiință și obiecte imaginare sau entități care există într-o relație
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
omul le face în spațiu și timp, iar jocul este mișcarea fără finalitate. Aceste "mișcări" arată reprezentările și înțelesurile termenului de joc în diverse culturi și este înțeles ca funcție activă a spiritului. Pentru că denumirea de joc implică universalitatea și temporalitatea, jocul se manifestă ca principiu prim în diverse îndeletniciri umane. Interesul nostru este acela de a arăta rolul pe care termenul de ludus îl are în cadrul artei, dar și ce rol joacă în explicarea ontologică a operei de artă Când
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
Obiectul de artă și reprezentarea sa se află într-o diferență ontologică evidențiată de modul lor diferit de existență. Astfel, ontologia prezenței elimină orice formă de continuitate a obiectului de artă și vizează o totalitate ce are loc într-o temporalitate determinată. Orice formă de abordare a operei de artă va deveni un sistem închis "în cadrul căruia alterarea raporturilor între părți conduce la distrugerea prezenței sau, cum se întâmplă în unele traduceri, la o nouă prezență"22. Pentru Nietzsche, orice obiect
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
două stadii ontologice ale obiectului de artă demonstrează fenomenalitatea la care este supus în cadrul experienței estetice. Experiența estetică duce la înțelegerea obiectului estetic ca aparență. Aparența ca stare ontologică este definitorie pentru obiectele obișnuite alături de calitățile lor, cu spațialitatea și temporalitatea lor. Prin intermediul aparenței obiectului (de artă) ia ființă un proces paradigmatic prin care se pot interpreta anumite situații sau prezențe. Pentru cercetarea ontologică aparența obiectului de artă nu înseamnă o finalitate a cunoașterii sale, ci doar un mijloc de înțelegere
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
datorită existenței sale duble: de obiect artistic și obiect estetic. Obiectul artistic respectă anumite norme și este constituit din simboluri, imagini și povești, în timp ce obiectul estetic este experimentarea spirituală a conținutului său artistic. Arta este intrinsecă realității și are o temporalitate asemănătoare subiectului, în timp ce istoricitatea sa devine constitutivă în înțelegerea și interpretarea oricărei opere de artă. Orice prezență a unei opere de artă este prezența unui adevăr - adevărul operei de artă -, prin care subiectul este conectat cu lumea artistică și istoricitatea
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de artă aduce în vedere trăsături noi. Din punct de vedere epistemologic, istoricitatea oferă elementele sociale specifice spațiului și timpului în care au fost create: rolul mitologiei, al imaginației, al genurilor sau al curentelor artistice. Pe de altă parte, (non)temporalitatea operei de artă are capacitatea de a oferi opera mare sau capodoperele, prin faptul că aceste opere speciale sunt lipsite de o istoricitate și sunt atemporale. Opera de artă poate fi definită în opoziție cu istoricitatea fiindcă o depășește prin
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
o propoziție nu e nimic real; cum este observat în mod frecvent, este presupus să fie un sens ideal specific (Sinn) survenit în urrma unei adunături de înțelesuri ideale (Bedeutungen) care, împreună, construisc un tot, sui generis"13. Istoricitatea și temporalitatea operei literare elimină, după Ingarden, orice posibilitate de a o interpreta ca obiect ideal. Dar, opera literară nu poate fi limitată la limbaj, propoziții și suportul material, care oferă realitatea obiectului său. Simbolul, imaginea, prezența sau narativitatea sunt numai o
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
carte, ci cu mai multe cărți Ulise. Fiecare exemplar poate fi individual în funcție de copertele sale, de mărimea, forma, culoarea și formatul cărții, precum și de limba în care a fost scrisă sau tradusă. Toate aceste modificări suferite de obiectul literar în temporalitatea sa duc la o mulțime de copii ale romanului Ulise. Urmând ca unicitatea lor să constea în numele autorul romanului. Însă, tropii ontologici ai romanului duc la identificarea fiecărui exemplar cu unicitatea sa: conținutul romanului identifică prin imagine și simbol, dar
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
unei categorii ontologice. Corelația dintre cele două stări ontologice ale obiectului duce la înțelegerea obiectului operei ca unitate individuală sau, în modernitate, ca ready-made. Natura reală a obiectului de artă vizuală este determinată de trei caracteristici fundamentale. În primul rând, temporalitatea este o caracteristică specifică oricărei opere de artă care îi determină începutul, istoricitatea și posibilitatea distrugerii totale. În al doilea rând, flexibilitatea temporală arată supunerea operei de artă la anumite schimbări sau transfomări ce duc la extinderea anumitor calități artistice
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
mișcării unor imagini este înțeles ca film. Din acest punct de vedere, putem vorbi despre obiectul fimului ca fiind obiectul dat de ecranizare, ce se supune unei serii de reprezentări iconice. Succesiunea imaginilor duce la producerea obiectivităților reprezentate, determinate de temporalitate prin intermediul succesiunii lor, fără să aibă un mediu concret, ca în cazul fotografiei sau picturii. Ca produs final artistic, filmul survine în urma fotografierii anumitor scene prestabilite, cu ajutorul unei camerei de filmat și a unor modele și simboluri ce sunt redate
Ontologia operei de artă by Bogdan Nita () [Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
fidelități față de angajamentele asumate: menținerea de sine prin cuvântul dat. Conform terminologiei lui Ricœur, polul idem este caracterizat prin imuabilitate În timp, În vreme ce polul ipse ne deschide spre schimbare, spre diferit. Este vorba despre două modalități diferite de Înscriere În temporalitate, indisociabile, care constituie identitatea subiectului. Identitatea unui personaj este așadar istoria sa, care nu este accesibilă decât prin intermediul unei relatări. Acesta este motivul pentru care Ricœur vorbește despre identitate narativă (ibidem, p. 175). Sinele nu se poate pricepe decât pornind
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
societal” (Cornelius Castoriadis), pe „stigmatizare” sau „etichetare” (lucrările lui Michel Foucault sau Erving Goffman asupra „lumilor Închise”: spitale, aziluri, Închisori). Aportul juriștilor (Maurice Hauriou, Hans Kelsen) și al economiștilor (Școala Public Choice, curentul „convenționalist”) merită și el atenție: marcate de temporalitate, răspunzând unor imperative de socializare, control și reglementare, instituțiile apar, din această perspectivă, ca niște reguli de acțiune ce au scopul de a „obiectiva o disciplină a vieții” bazată pe „anticipări stabile și reciproce”. G. F. & CASTORIADIS Cornelius (1975), L
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
cererea sau ordinul, iar limba are capacitatea de a îmbina valorile modale cu cele temporale (conjunctivul dezvoltînd un sens de viitor), pe cînd verbele de aserțiune ca a zice sau a afirma nu impun limite atît de stricte în realizarea temporalității completivei. În lingvistica europeană, termenul concordanță are, pe lîngă accepția anterior prezentată, cel puțin două alte semnificații, una funcțională în descrierea nivelului morfologic, iar alta vizînd domeniul lexical, și, prin extindere, analiza discursului. Orice ajustare a morfemelor specifice categoriilor gramaticale
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sens și-i atribuie o funcție. Prin urmare, în confomitate cu direcția de cercetare promovată de poetică și în filiație cu retorica clasică, dar, mai ales, prin prisma achizițiilor lingvisticii cognitiviste, un text este o narațiune dacă se individualizează prin temporalitate minimală (după care evenimentele se desfășoară succesiv), unitate tematică centrată în jurul unui actor-subiect, de regulă antropomorf, unitate de acțiune, concentrată în transormarea unei situații inițiale într-o stare finală (ca mod dinamic și tensional de instaurare a unui dezechilibru-"punerea
Dicționar de analiză a discursului by Rodica Nagy () [Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
să ne amintim că există ceva ireal și încărcat de convenționalism în legătură cu așa-numitul timp al istoriei și timp al textului. În nici unul dintre cazuri nu ne referim la progresia temporală propriu-zisă, ci vizăm reprezentarea verbală liniară a temporalității. Intră aici în joc un fel de artificiu în care căutăm corespondența între intervalele din „lumea reală” și subintervalele de timp pe care le implică narațiunea, și noțiunea de trecere a timpului de pe urma experienței noastre de cititor al
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
care, spre sfârșitul vieții, insista pe ceea ce îl apropia de neomarxiștii Perry Anderson și Immanuel Wellerstein. Nu mai este nevoie deloc de cibernetică, așa cum considera Parsons, pentru a pune bazele celor două dimensiuni conflictuale la Rokkan: axa funcțională care traduce temporalitatea, în timp ce axa teritorială este în mod evident spațială. Ne găsim astfel în fața referențialului spațiu/timp, adică structurile spiritului uman în accepția cea mai strictă a termenului structură. De asemenea, clivajele corespund unor cupluri de opoziție în sensul pe care îl
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
putem să aplicăm cele trei moduri de înțelegere a societății și a socialului ale lui Braudel la studiul comparativ al partidelor politice. Tabelul 3 sintetizează viziunea noastră. Schema următoare se inspiră direct din concepția braudeliană a celor trei tipuri de temporalități: timpul scurt, evenimentul, timpul croit pe măsura Omului; timpul mediu, conjucturile, timpul care se scurge mai lent decât succesiunea generațiilor și timpul lung, lunga durată a structurilor, timpul aproape imobil al invarianților. Tabel 3 Proceduri analitice Construcția obiectelor Macro analiză
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
croit pe măsura Omului; timpul mediu, conjucturile, timpul care se scurge mai lent decât succesiunea generațiilor și timpul lung, lunga durată a structurilor, timpul aproape imobil al invarianților. Tabel 3 Proceduri analitice Construcția obiectelor Macro analiză Mezo analiză Micro analiză Temporalități Societăți Partide politice Durată lungă Structuri Clivaje Conjuctură Dialectica actorului și a sistemului Organizații Evenimente Acțiune Participare Proiecția sociologică a teoriei lui Fernand Braudel este lesne de operat. Perioadei lungi de timp, consacrată cercetării invarianților istorici, îi corespunde analiza macro
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
al istoriei imediate, dedicat inventarierii evenimentelor, îi corespunde analiza microsociologică dedicată acțiunii "omului în societate", socializării sale, modurilor de raționalitate și strategiilor pe care le practică. Lucrările lui Ronald Inglehart, în cazul disciplinei politicii comparate, intră în această categorie. Confruntând temporalitățile cu nivelurile de focalizare a analizei sociologice, obținem astfel trei moduri de analiză comparativă a partidelor politice. În primul rând, abordarea holistă a clivajelor politice, care se înscrie în descendența directă a macrosociologiei și a duratei de tip lung. Aceasta
Clivajele politice în Europa Centrală şi de Est by Jean-Michel de Waele [Corola-publishinghouse/Science/916_a_2424]
-
atenție rețele sofisticate de trăiri și sentimente, din mijlocul cărora domina figura Sofiei în ipostaza unui feminități exemplare. Ca în oglinzi paralele, cel mai adesea deformatoare, protagonistele romanului - Sophie, sora ei, Margot, Ivona și Vica - se reflectă reciproc într-o temporalitate intrinsecă, supraistorică, generată de fluxul memoriei. Amintirile fluide ale Ivonei învăluie prezentul degradat într-un halou de singurătate și neputință - fetița sensibilă, marcată de moartea tatălui, se transformă într-o femeie nesigură de sine, înșelată de un soț flegmatic, privată
Cărțile insomniei by Gabriela Glăvan () [Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
într-o periodă de efervescență culturală, datorată și prezenței dinamice a unei generații tinere ce a impus estetica inovatoare a avangardei. Volumul codifică subiectiv experiența dramatică a războiului și neputința omului de a se elibera de istorie, de a depăși temporalitatea destructivă a prezentului și incertitudinea angoasantă a viitorului: "Văzut-am Troia, și-am văzut tot./ Mare, și maluri sub lotus involt,/ și m-am întors, singur, livid./ În Itaka și eu aș vrea să ucid,/ dar de-i interzis,/ măcar să
Cărțile insomniei by Gabriela Glăvan () [Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
care identifică fenomenele fizice reflectate și care în plan mito-poetic se proiectează în cupluri ca Enkidu-Ghilgameș, Oreste-Pilade (pomenit și de Eminescu), Dafnis și Chloe, Romeo și Julieta, simetria conjugării de sarcină care explică dublul, oglinda magică sau cea pură; simetria temporalității (identificabilă la Proust). Descoperirea particulei și antiparticulei a periclitat primul tip de simetrie, iar alte descoperiri au zdruncinat a treia simetrie sau tipul combinat al celei dintâi cu cea de-a doua. La Eminescu, avem o formulă dialectică simetrie/disimetrie
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
artificiala opoziție dintre științe și arte". Cunoașterea în succesiune este de fapt cunoașterea secvențială, aflată sub controlul emisferei cerebrale stângi și al raționamentelor în etape riguros ordonate. Era acest tip de cunoaștere în eclipsă la Eminescu? Nicidecum...(...) Rămâne atunci manipularea temporalității, la care ne-am referit de câteva ori până aici. Th. Codreanu (op. cit., p. 49) aduce în discuție următoarea reflecție eminesciană: "Reprezentația e un ghem, absolut unul și simultan. Resfirarea acestui ghem e timpul și esperiența. Sau și un fuior
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]