7,946 matches
-
îmbolnăvit, atât erai de întinsă, ca o coardă, la maximum de intensitate a unei dorințe. Eu - sunt încovoiată sub povara despărțirii și a singurătății. Ceasurile libere le petrec scriindu-ți. Uneori îmi vine să mă ridic de la biurou și să țip după tine... Geamurile ușii tale de la balcon s’au colorat cu albastru închis de umbră și iarnă; dac’ai fi aici, mi-ar fi frică să nu fii în oraș cu pantofii uzi. Acum mi s’a tăiat dreptul grijilor
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
jurnalul unor posturi; azi, însă, cântă Mia Braia o romanță de Fernic - „Aprinde o țigare“. „În fumul de țigare ce se pierde în van găsește alinare în gânduri și alean“, „și lasă gândului cărare de abis“. Ți aduci aminte cum țipam: Ferme ces cochonneries!... și acum, iată-mă, ascult. Aștept sau să-mi spui „Vrei să închid?“, sau să-ți aud râsul amuzat. În casă acum e cald, iubito. Aș vrea să te întorci din oraș, înfrigurată. Ți-aș da o
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și când am vrut să fac eu nu mai era. Acum e douăsprezece fără douăzeci; îți scriu din patul tău, cu buvardul pe genunchi, la lumina lampei de deasupra divanului tău. Mi-e dor de tine. Unde e Mihai să țipe oarecum la mine. Azi s’a supărat pe mine, când citindu-i prima pagină, în dosul căreia trebuia să scrie el a văzut că nu contez pe nimeni aici, că sunt singură. Și așa e. Nici el, nici nimeni nu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mă 175 1. 2. scutur și aștept, dar astă noapte nu voi dormi. Acum voi sunteți izolați acolo, scrisorile nu vă pot ajunge; trenurile voastre nu merg: formidabilă această putere a muncii care nu mai vrea să mai muncească. Dar țip egoist: Dar noi, noi două? De ce să ni se taie firul subțire și delicat al mirajului cuvintelor scrise? 1 decembrie [1947], luni [...] Sunt așa de fericită, în desperarea mea, că te am pe lume, că exiști, că ții atât la
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
faci fericiți pe prietenii tăi de acolo; fii bună și răbdătoare cu fiecare dintre ei; dacă vine Rainer, să știi, Mouetta neagră, că am să mă simt mai puțin singură aici și că am să fac tot posibilul ca să nu țip de disperarea care mă torturează. Te iubesc și mai mult decât în trecut; câteodată sunt feroce în recluziunea mea afectivă, dar cel mai adesea totul este trandafiriu fiindcă exiști tu, fiindcă ești scutită de această nenorocită grijă cotidiană: ziua de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
această scumpă și mizerabilă Ly, care în fiecare dimineață îmi apare desfigurată, de nerecunoscut. O port în mine cu spaimă și tristețe, ca pe un avertisment tragic. [...] Tu nu-ți poți închipui ce viață de câine ducem aici. Familia Pal. țipă, urlă și ne svârle epitete din care cel mai inocent e „mârșavi“, ne amenință. Să știi că aici nimeni nu va interveni pentru tine, căci fiecare va fi socotit ca un complice. Am simțit-o la Jeb[eleanu] care m
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
sunau, sau strigau, răsuna casa de pași grăbiți, atenți. În jurul meu țiuie tăcerea. Acum un an, era casa plină de bagaje, jos venise mașina bietului Romeo, acum în oraș. Tu erai aici, aici! Și iar îți spun că, oricât aș țipa de singurătate, tu nu trebuie să te întorci. Cei patru expulsați, sau câți sunt, sunt în oraș. Îți închipui ce vi s’ar întâmpla vouă. Te iubesc, Monică. În această iubire voi încerca să prind putere, mă voi târî în
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și hotărât“. Cum ar spune Rein[er] și Mimi: Poisson. Deci am să telefonez, fiindcă de fiecare dată când îți aud vocea recunosc țipătul tău, care s-a schimbat puțin din momentul când l am întrebat pe doctor: „Băiețelul meu țipă așa tare?“ și mi s-a răspuns cu teamă: „Nu e băiețel, e fetiță“. De atunci, Mouette a mea, ai fost totul pentru mine; chiar când sunt istovită, istovită de să-mi plângi de milă, chipul tău drag, frumos și
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
scrisoare. Dacă nu, consider-o pe asta în același timp și scrisoare de felicitare pentru ziua ta atât de apropiată. La etaj, degete stângace de copil cântă la pian nu știu ce melodie tristă și nostalgică, de-ți vine să urli, să țipi... Mă gândesc la toată seria de zile de sărbătoare petrecute aici, în familie, la cele din copilăria ta, în care te simțeam atât de mult a mea și atât de necesară vieții mele, încât tremuram de emoție și de teamă
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
eu, tre murând de indignare, strigam: „Odată ce îmi luați toată casa, n-o să-mi risc pielea pentru o carte“, iar coada de topor zicea: „Pe mine nu mă păcălește nimeni: am pus-o aici și nu mai este“, cum eu țipam: „Căutați peste tot, doar aveți experiență“, a venit marele șef. Am uitat să-ți descriu casa: ușile vraiște, intra și ieșea oricine. Șeful a spus: „Nu cred să o fi luat cineva“. Pe urmă, apropiindu-se de mine: „M’ați
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
v-a părăsit, înseamnă că nu vă iubea așa de mult. Un copil ca toți copiii“. Între timp mi-am revenit - aproape că leșinasem; pete mari de sânge, zice lumea, îmi apăruseră ici-colo, pe gât și pe față. Aproape am țipat: „Da“. Și rostind cuvântul ăsta, am reintrat în contact cu atmosfera din jur, cu situația în care mă aflam. Așa că am continuat: „Și totuși nu; nu cred asta! N-aș vrea să mă socotiți lașă, să credeți că-mi reneg
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
să mănânce cu tipa lui. Cât despre discursuri, sunt din 5 în 5 minute. A avut vizite, pare-se fosta nevastă și o fiică de cam 15-17 ani. Noroc că cealaltă plecase! Vai, nu glumesc, mai degrabă îmi vine să țip: „Îndurare, mă prăpădesc!“ Măcar dacă aș fi fost sănătoasă aș fi ieșit, și „după mine, potopul“. Dar mai bine că am fost silită să stau în pat, altfel m-aș fi aruncat cu siguranță de pe vreun pod, sau chiar de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
și îndepărtat, sub clar de lună. Mi se strânge inima la chemarea asta discretă a amintirilor; mă gândesc la tine, scumpa mea, nobila mea copilă; mă gândesc la întoarcere, la Mimi, la pistruii ei, și îmi vine să plâng, să țip, să alerg spre eden: orașul în care ne vom revedea. Este în cer? E pe pământ? E Bucureștiul? Draga mea, mă încearcă un plâns nebun. [...] 43/1950 V 3 septembrie [1950], luni Draga mea, scumpa mea, marea mea mică prietenă
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
transformat iarăși în coșmar, și pe deasupra mai am și amenințarea procesului de vineri. Aș vrea așa de mult să te scutesc de noi dureri, dar cui să le spun? De două-trei zile trăiesc în atmosfera oribilă a locatarilor ăstora care țipă, cer dreptate și se bat pentru un apartament care nu le aparține, pentru niște mobile care sunt ale mele. Dacă ai vedea biroul, draga mea! Cuplul vine de la țară, probabil sunt fii de chiaburi sau de învățători. Au înlocuit covoarele
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
Dar nu poți să pleci așa! E împotriva legii! Trebuie să mă iei. A zis și primarul! — Primarul n-a zis nimic de nici un dulăpior de cocktail. Își dă ochii peste cap și pornește motorul. — Dar cum o să ajung acasă? țip indignată. Stai! Vino înapoi! Însă taxiul e deja departe, iar eu rămân pe trotuar, întrebându-mă ce să fac. Așa. Caută altă soluție. Poate reușesc să îl duc acasă singură. Nu e chiar așa departe. Îmi întind brațele cât pot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
și desface simultan nodul de la cravată, cu aceleași mișcări sigure și agile pe care le face mereu. Odată, când eram amândoi pulbere, Danny m-a întrebat: — Cum face dragoste Luke, tot așa cum deschide o sticlă de șampanie? Și, deși am țipat și i-am dat una, zicându-i că nu e treaba lui, am înțeles ce vrea să zică. Luke nu se pierde și nu șovăie niciodată, și nu e niciodată confuz. Întodeauna pare să știe exact ce vrea și, de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
strânse. — Luke, am crezut c-o să te amuze! Și c-o să-ți placă. Tipul de la magazin a zis că am ochiul format pentru lucruri excepționale... — Ochiul format, mă îngână Luke, nevenindu-i să-și creadă. Mi se taie respirația și țip în clipa în care el aruncă shakerul de cocktail în aer, și strâng din ochi, așteptând ca acesta să aterizeze cu o bubuitură pe parchet - când Luke îl prinde fără efort. Danny și cu mine ne uităm ca la circ
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
lungul brațului. Nu-mi vine să cred. Stau în aceeași casă cu Tom Cruise. Am lucrat într-o vară ca barman, zice Luke, și chipul i se destinde într-un surâs larg. — Învață-mă și pe mine să fac asta! țip surescitată. Vreau să fac și eu asta! — Și eu! zice Danny. Ridică celălalt shaker, îl răsucește stângaci, apoi îl aruncă spre mine. Eu încerc să-l prind, dar shakerul aterizează pe canapea. — Ai două mâini stângi! mă ia peste picior
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
timp în Scoția. Amândoi sunt atât de drăguți și de așezați, și toată lumea e de părere că fac un cuplu foarte reușit. Doar că, din când în când, când am mintea perfect relaxată, mă apucă panica și îmi vine să țip: “Poftim? Suze și Tarquin?“ Pe bune acum, Tarquin era până nu demult vărul cel ciudățel al lui Suze. Ani de zile a fost doar tipul stângaci din colț, cu sacou demodat și cu obiceiul de a fredona Wagner în locuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
numai la mine. Și, când îi întâlnesc privirea, mă liniștesc. Am fost recuperată și eu; e OK. Ieșim în curtea bisericii, însoțiți de sunetele clopotelor și o mulțime de oameni care s-au adunat pe șosea încep să ovaționeze. — Felicitări! țip, îmbrățisând-o pe Suze strâns. Și ție, Tarquin! Mereu am fost cam stângace în preajma lui Tarquin. Însă acum, când îl văd cu Suze - însurat cu ea - stângăcia începe să-mi dispară. Știu că o să fiți foarte fericiți, zic cu căldură, și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
fierbinte, spun recunoscătoare. Mersi. Iau câteva înghițituri și închid ochii, lăsând căldura să mi se răspândească în tot corpul. Ce bine ar fi să ajungă și la picioarele mele, care, sinceră să fiu, mi-au înghețat bocnă. Domnișoara de onoare! țipă Suze brusc. Unde-i Bex? Hai la poză. Deschid ochii. — Aici! strig, dându-mi cojocul jos de pe umeri. Luke, ține-mi și mie paharul, te rog... Mă grăbesc prin mulțime și mă alătur lui Suze și lui Tarquin. Și, destul de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
dat, îl zăresc pe Tarquin împreună cu cavalerul de onoare, cum murmură ceva la urechile oamenilor și, unul câte unul, acestia se întorc spre mine cu chipurile strălucind de încântare, părând că așteaptă cu nerăbdare momentul. — Gata, Bex? strigă Suze. — Stai! țip. N-ai destulă lume în jur! Trebuie să fie mai mulți oameni, să fie agitație... Mă simt complet penibil, cum stau așa, singură. Pe cuvântul meu, Suze strică tot ritualul. N-a fost la nici o nuntă, în viața ei? Stai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Graham! Sunt sigură că n-a vrut să... Mami rămâne cu cuvintele pe buze în clipa în care remarcă faptul că agenda albastră „Mama lui“ a rămas pe masă, în mijlocul hârtiei de împachetat. Elinor și-a uitat organizerul de nuntă! țipă, luând-o repede. Becky, fugi după ea, poate-o prinzi. — Mami... Respir adânc. Sinceră să fiu... Eu una nu m-aș obosi. Nu sunt convinsă că o interesează câtuși de puțin. — Eu n-aș conta pe ajutorul ei în nici un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
m-am logodit decât dacă mă întreabă „Cum a fost călătoria?“ Dar, când vine momentul, mă trezesc că intru cu două sute la oră în departamentul de shopping personalizat de la Barneys, unde lucrez, le bag mâna în față și încep să țip: „Uite!“ Erin, colega mea de serviciu, ridică privirea tresărind, se uită la degetele mele, apoi își acoperă gura cu mâna. — Dumnezeule! Dumnezeule! — Știu! — Te-ai logodit? Cu Luke? — Da, cu Luke, firește! Ne căsătorim în iunie! — Și cu ce te
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
de tânără și de proaspătă. Draga mea, vei fi o mireasă fermecătoare. Te-ai gândit deja cu ce te îmbraci? — Cu... o rochie de mireasă? zic prostește, iar Robyn izbucnește într-o cascadă de hohote de râs. — Și ce umor! țipă. Voi, englezoaicele! Ai avut dreptate, îi spune lui Elinor, care încuviințează cu grație din cap. Elinor a avut dreptate? În legătură cu ce? Au vorbit despre mine? — Mersi! spun, încercând să fac un pas finuț înapoi. Nuu... Arăt spre masă. — De ce nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]