KorAP: Find »[drukola/base=geniu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...299 300 301 ...464 >

11,589 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859

de interes și receptivitate. Le formulează așa de crocant, pertinent și dezinvolt de parcă ar vrea să ne convingă că le-a intuit bine problematica, sensul și mesajul. "Trilogia culturii este Voronețul filosofiei românești" (p. 34). Sau: "dacă Eminescu a dezvăluit geniul poetic al limbii românești, Noica i-a dezvăluit geniul ei filosofic. Primii detractori i-au reproșat lui Eminescu siluirea limbii. Primii contestatari ai lui Noica i-au reproșat netemeinicia filosofării limbii" (p. 76). E de mirare că, sub forma unor

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
pertinent și dezinvolt de parcă ar vrea să ne convingă că le-a intuit bine problematica, sensul și mesajul. "Trilogia culturii este Voronețul filosofiei românești" (p. 34). Sau: "dacă Eminescu a dezvăluit geniul poetic al limbii românești, Noica i-a dezvăluit geniul ei filosofic. Primii detractori i-au reproșat lui Eminescu siluirea limbii. Primii contestatari ai lui Noica i-au reproșat netemeinicia filosofării limbii" (p. 76). E de mirare că, sub forma unor concentrate de gând așa dezinvolte, autorul spune lucruri atât

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
sub semnul oralității și anonimatului. El se identifică abisal cu modul de a fi în lume al civilizației traco-getice. (...) Nae Ionescu a avut norocul memoriei discipolilor săi, care n-au fost puțini. Dar aceștia n-au reușit să rețină esențialul geniul oral" (p. 116). Stenică și sagace este și reflecția despre Nietzsche. Acesta a visat supraomul, dar omul viitorului va fi subomul, o epavă dematerializată zăbovind printre calculatoare și într-un lux tehnic iremediabil otrăvit" (p. 151). Transferat în aforistică, Lamparia

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
km² cu o populație de aproximativ 350.000 de locuitori". "...reîntregirea Basarabiei cu patria mamă era văzută de Eminescu înscrisă în "sâmburele românismului", în ceea ce poetul numea arheu. Nimeni nu s-a exprimat mai optimist în privința viitorului Basarabiei decât acest geniu acuzat de "pesimism". Românii n-au reușit să facă nimic în tot acest timp. Doar umilințe și deznădejde. Critică națiune. Se dezmembrează pe zi ce trece. Nu cunoaște evoluție, doar nostalgii, pentru stări poetice, cuvinte frumoase, spuse de Eminescu într-

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
avertizează autorul, ne-o arată astăzi Basarabia, colonizată masiv (...) și deznaționalizată până la limită", ca să precizeze în continuare în consensul recentelor tendințe de globalizare și de pluriculturalism că "specificul civilizațiilor europene este altul (diferit de cel al SUA, n.n.), fiecare cu geniul său inconfundabil într-o admirabilă diversitate în unitatea europeană. De aceea o Românie fără a avea ca reazem poporul român este un nonsens". Într-o Românie federalizată ar fi fost cu putință distrugerea, fără nici un efort, a arheului românesc, acea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Eminescu, timpul are un ecou mai intens, legat de auditiv și de plâns: "De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și". Numai că acești mari scriitori nu duc lipsă de recepție contrară: Eminescu, un excelent poet al spațiului (vizualului), Caragiale un "geniu auditiv", cu o unică percepție a straturilor afunde ale limbii. Ambele apologii perceptive le sunt caracteristice celor doi scriitori aflați și în această privință pe aceeași traiectorie. Antiromantic și antisimbolist, dramaturgul oferă surpriza unei poetici în spațiul muzicii, corelativă cu

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ultimă instanță, în scriitor abisal", precizează Theodor Codreanu. Norocul sinonimul destinului. Se vede, încă o dată, cum Eminescu a fost "un semănător de arhei în cultura noastră" și cum, în mod miraculos, "Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului", "dar geniul acestuia (al lui Caragiale, n.m.) este atât de puternic încât devine antiteza complementară a eminescianismului". Dacă această carte, conclude autorul, a început sub semnul eminescianismului trecut în caragialism, încheierea obligatorie îl conduce spre bacovianism, unde încă mai stăruie umbra tutelară

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
și din acest motiv, lectura cărții sale are un aer de ciudată prospețime și autenticitate. Să spicuim câteva din premisele autorului. Caragiale e emul al lui Eminescu, ca o consecință a "complementarității antitezelor"? Nimic mai plauzibil! Puterea de contaminare a geniului este irepresibilă, numai că, în contact cu ea, marile personalități precum Caragiale, caută un culoar paralel distinct, sau poate chiar contradictoriu. Din păcate, poziția lui Caragiale față de filosofie îmbracă haina eroilor din O noapte furtunoasă, drept care Kant devine un "mare

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
exclude timpul, Cronotop(ul), concept introdus în teoria textului de către Mihail Bahtin, aplicat la roman, fiind extins de autorul eseului la "întregul univers al artei" (p. 40). După o asemenea demonstrație, autorul se întreabă, unde se situează Caragiale? în categoria geniilor vizuale, sau auditive? Concluzia este una de mijloc: scriitorul este asimilat ca propunând "o viziune spațială geometrizată a lumii", realizează o sinteză între epopee și comedie. Este de altfel citat G. Călinescu care aprecia: "Caragiale este, în literatura română, unicul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
obiectiv nu numai prin raportate la "fenomenal", adică la primul strat, cel al "stăpânirii adevărului", ci și în cel de al doilea strat prin care "devine un scriitor abisal", prin aceasta atingându-se "maximum de obiectivitate", zonă în care ajung geniile (p. 52). Și aici găsește autorul o apropiere dintre Eminescu și Caragiale, cel de-al doilea "suferind" de complexul lui Proteu, care, "metamorfozându-se" rămâne el însuși, dar în cazul lui Caragiale, raportarea arhetipului se face "cu diferență" (p. 53

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de polițist". Metoda e complicată, desigur, și presupune un joc psihologic neobișnuit. Ar fi foarte simplu, dacă procedând așa, am descoperi toate tâlhăriile, adică "o identificare a intelectului celui care gândește cu al potrivnicului său". Autorul eseului numește această metodă "geniul mimetic" al lui Caragiale care se transpune în ființa precupeților sau a jucătorilor de pariuri la cursele de cai... "ținta geniului său" (p. 161). Explicația acestei identificări este dată de E.A. Poe: "Incapacitatea de a găsi locul inconștientului, al puterii

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
toate tâlhăriile, adică "o identificare a intelectului celui care gândește cu al potrivnicului său". Autorul eseului numește această metodă "geniul mimetic" al lui Caragiale care se transpune în ființa precupeților sau a jucătorilor de pariuri la cursele de cai... "ținta geniului său" (p. 161). Explicația acestei identificări este dată de E.A. Poe: "Incapacitatea de a găsi locul inconștientului, al puterii în ultima instanță, îi transformă pe oameni în nevrozați, în inși veșnic în alergare după himere. Personajele lui Caragiale trăiesc o

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
lui Eminescu precum și informațiile tulburătoare și mărturisirile cutremurătoare despre ororile presărate de-a lungul istoriei imperiului. Treptat, pe căi misterioase, s-a născut visul unionist, poetul fiind creația exclusivă a limbii române în condițiile "sclavajului lingvistic" din Basarabia. Unitatea ființă-limbă, geniul limbii ca suport al salvării naționale, proclamarea limbii române drept limbă oficială, trecerea de la grafia chirilică la grafia latină au fost etape importante ale revoluției de renaștere națională. Theodor Codreanu reface traseul accidentat al luptei pentru românism, valorificând laborios toate

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
postdecembristă. Cum s-ar zice, represalii antume și postume, parcă mai abitir decât în orice alt caz, potrivit cu obiceiul ca personalitățile de excepție să fie tratate cu aplauze, dar și cu aversiune radicală. Mitul Eminescu s-a născut din lucrarea geniului său și s-a consolidat prin recunoașterea "noii direcții" junimiste și ctitorirea piedestalului de către Maiorescu, apoi prin confirmarea urmașilor, inclusiv și paradoxal, prin contribuția detractorilor. În general vorbind, demitizanții, de regulă, în loc să dărâme mitul, mai mult îl legitimează. Cu toate

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Eminescu să fie potolit! Oscilând între credință (pentru poet) și tăgadă (față de gazetarul indezirabil), Maiorescu dirijează din umbră, diabolic, această stupefiantă conspirație care va duce la "moartea civilă" a poetului, din 1883 până la moartea propriu-zisă în 1889. Eminescu e un geniu "impus" artificial, de "direcție nouă", zice Grama și, după el, epigonii. "Geniu fals", hotărăște preotul, un "cult nemeritat și periculos", "nulitate literară", "poet mediocru", o rușine națională de care ar trebui feriți școlarii și cu care nu se poate ieși

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
gazetarul indezirabil), Maiorescu dirijează din umbră, diabolic, această stupefiantă conspirație care va duce la "moartea civilă" a poetului, din 1883 până la moartea propriu-zisă în 1889. Eminescu e un geniu "impus" artificial, de "direcție nouă", zice Grama și, după el, epigonii. "Geniu fals", hotărăște preotul, un "cult nemeritat și periculos", "nulitate literară", "poet mediocru", o rușine națională de care ar trebui feriți școlarii și cu care nu se poate ieși în lume. "Dilematicii", în această privință, nu sunt deloc originali, constată Theodor

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de Ralea "deviere logică", efect de precaritate a inteligenței, care duce la confuzia punctelor de vedere, excepția Eminescu e pusă de adversari pe seama nebuniei. Theodor Codreanu, în ton cu numeroase minți luminate, începând chiar cu Maiorescu, are convingerea nezdruncinată că geniul eminescian reprezintă "cea mai înaltă manifestare a inteligenței românești din toate timpurile". Nebunia ereditară, opinie lansată de însuși întemeietorul cultului, este invocată de toți contestatarii, dar mai cu seamă de "partidolatrii" exasperați de violența gazetarului care nu iartă nici pe

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
E. Negrici, supunându-l pe poet și gazetar (îndeosebi) unui ciudat embargou. În fond, canonicul de la Blaj punea în discuție, cu "furie iconoclastă" (Th. Codreanu, lucr. cit., p. 323) tocmai cultul pentru cel care nu era "nice barem poet". Eminescu, "geniu impus", un biet poetastru era beneficiarul presiunilor venite dinspre noua direcție, ctitorindu-i un cult periculos și nemeritat. Or, poezia sa crea o veritabilă "tortură sufletească", aparținând unui "suflet mohorât și putred". Iar gestul lui Maiorescu, tipărindu-i volumul, pune

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
naftalină" (Gh. Grigurcu) pentru a-l păstra în actualitate. Nimeni dintre criticii serioși n-a cerut jugularea discuțiilor (prin jocul liber al punctelor de vedere) ori, și mai rău, paralizarea spiritului critic, Eminescu fiind decretat o valoare intangibilă. Obligați față de geniul lui (cum îndemna Călinescu) se cuvine să poposim în luminișurile Operei. Or, observ, antifestivismul cerut de un A. Pleșu (altminteri, dispus a glorifica poezelele lui Radu Vasile-Mischiu), furia demitizantă (ca replică la "terapia comemorativa" Cr. Livescu), se dezinteresează suveran de

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
catastrofale cunoscute, Ziauddin Sardar găsește că inclusiv "antiteza monstruoasă" dintre Occident și Orient poate fi depășită doar printr-o mentalitate transmodernistă. Fiindcă transmodernismul este "o spiritualitate" ce reabilitează noțiuni care au fost declarate în postmodernitate ca fiind anacronice: valoare, capodoperă, geniu, personalitate, hermeneutică etc., totul începând cu "dialogul global între credințe". Sunt puse în discuție în continuare măsura în care "gnoza de la Princeton" prefigurează eonul transmodern (tezele, intențiile și erorile acesteia), impostura feminismului reclamată de aceiași gnostici (cu vârful de lance

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
punct, nu mai este necesar să negi. Nici transmodernismul nu neagă. El se situează în afară. "Ethosul transmodern, ne încredințează autorul, exclude narcisismele de grup, plasându-se într-o neutralitate dinamic-participativă în luminișul ființei. Se reabilitează noțiuni declarate anacronice precum geniu, capodoperă, hermeneutică, valoare, personalitate, profunzime etc." Și atunci transmodernismul, care este legat nominal de modernitate, cum poate rupe barierele, pentru o situare dincolo? În fond, meritul nu constă în a găsi un prefix care să realizeze ruptura de rădăcina. Într-

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
o mult prea mare bună-credință față de înțelepciunea cuprinsă în cărți. Nu scapă de entuziasmul juvenil al multor scriitori romantici față de Napoleon Bonaparte și, mai ales, față de Talleyrand ("era o pocitanie căreia nici o femeie nu-i putea rezista" 93) al cărui geniu pare să-l fascineze, altfel nu se explică acumularea notațiilor din caietul anului 1964: "George Sand despre bătrânul diplomat parizian Talleyrand, în octombrie 1834, în "Revue des deux mondes": Inima aceasta n-a simțit niciodată căldura unei fapte nobile; niciodată

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de maxime și proverbe (Tagore este citat de nenumărate ori), pe scurt, că adolescentul se afla într-un labirint al cărților, din care a ieșit nevătămat grație uriașei puteri de sinteză, bunului-gust și bunului-simț: "La 16 ani mă credeam un geniu prigonit care mai târziu o să uimească lumea, înălțându-se chiar deasupra lui Eminescu. La 18 ani am decis deja că sunt un tânăr cu destul talent, iar acum, la 20, pierzând aceste prețioase false arme, găsesc mai practic să străbat

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
tânărului schimbări de metabolism: "11 Elegii, de Nichita Stănescu. Carte dificilă, care trece de examenul logoreei" (793), poate pentru că nu se desprinsese încă de simbolismul minulescian: "Ion Minulescu unul dintre cei mai subtili artiști români. O sensibilitate care uneori atinge geniul" (1305); când ai de ales între Dan Deșliu, Maria Banuș, Eugen Frunză & comp, toți, toboșari ai vremurilor noi, și literatura neaservită partidului, normal că Minulescu poate căpăta, prin comparație, atributele unei false genialități. Prin 1968, după mărturiile celui care avea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
zice și altfel. I-aș zice: biografia numărată a ideilor. Ucenicia codreniană răzbate din viziunea generală a tomului, comportă similitudini cu ascetismul, cu mucenicia. Ideea predilectă ce traversează perioada între ianuarie-decembrie 1964 și ianuarie-decembrie 1969, se particularizează în considerațiile despre geniu, în antiteză cu mediocritatea, problemă filosofică de sorginte kantiană și, mai ales, schopenhaueriană. Adolescentul, în formare ca profesor și scriitor, își expune frământările interioare ale gândirii sale profunde, când mai succint, când mai detaliat, luându-se de piept cu tot

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]