KorAP: Find »[drukola/base=stâncă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...299 300 301 ...427 >

10,656 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

siluetă întunecată aflată înăuntrul casei, stând la fereastră și privind. Silueta s-a topit apoi în întuneric și ochii mei păreau orbiți. Am scăpat din mână sticla, care s-a rostogolit pe panta povârnită și s-a spart la poalele stâncilor. Am pornit repede înapoi, peste dig, către drum. Se găsea cineva sau ceva înăuntrul casei mele. Auzeam acum hârșâitul surd al valurilor, asemenea unor degete care râcâie încet o suprafață moale. Și, în timp ce mergeam pe drumul pustiu și întunecat, m-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mele. Auzeam acum hârșâitul surd al valurilor, asemenea unor degete care râcâie încet o suprafață moale. Și, în timp ce mergeam pe drumul pustiu și întunecat, m-a săgetat ca un fior rece senzația totalei mele solitudini, a vulnerabilității mele, printre aceste stânci tăcute, în vecinătatea mării înstrăinate, absorbite de sine însăși. M-am gândit să mă întorc la hotelul Raven și să-mi petrec acolo noaptea. Dar părea o idee absurdă; și aveau oare să-mi închirieze o cameră, văzându-mi înfățișarea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-i nevoie, mi-a răspuns pe un ton plat, lipsit de viață. Mașina mea-i în apropiere. I-am luminat cu lanterna drumul pe dig. Pe drum, ceața părea mai subțiată. — Unde ți-e mașina? — Aici, în locul ăsta, ascunsă de stâncă. Am condus-o până la mașină și s-a urcat în ea. I-am spus: „Noapte bună!“. Ea mi-a răspuns: — Ține minte! A aprins farurile din față și am deslușit forma unei mașinuțe joase, roșii, cu două locuri. A dat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
siluetă, cineva care, evident, mergea pe drum. Rosina apăsase cu putere pe accelerator, mașina făcuse un salt brusc înainte, iar pietonul s-a găsit prins o clipă în lumina puternică a farurilor, după care s-a ghemuit repede lângă o stâncă. Mașina l-a ocolit, abătându-se din drum cu un scrâșnet, și apoi a pornit-o zgomotos înainte. Am scăpat lanterna în iarba înaltă și am rămas în plin întuneric. Pietonul pe care Rosina fusese cât pe-aci să-l

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
venit și oribil, ci pur și simplu a unui imposibil devenit brusc posibil, așa cum ne imaginăm posibilitatea sfârșitului lumii. Și, într-adevăr, era sfârșitul lumii. Îmi amintesc apoi că am întins foarte încet o mână, ca să mă pot sprijini de stâncă. Când m-am simțit în sfârșit în stare să mă aplec ca să-mi culeg lanterna, am devenit conștient că Hartley trebuie să fi dispărut, trebuie să-și fi continuat drumul și, deci, să se fi aflat acum la mare distanță

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ei; ar fi țâșnit, ca în vis, într-un urlet incoerent. Am alergat și am început, prostește, să luminez drumul cu lanterna, încoace și-ncolo, cercetând locul unde o văzusem. Lumina puternică scotea în evidență urmele roților mașinii, iarba stilată, stânca galbenă ciupită de vărsat, ceața plutitoare. În cele din urmă, m-am întors pe dig înapoi acasă, mergând încet, ca un om care vine de la o înmormântare. Lămpile ardeau încă în bucătărie, focul trosnea încins în cămăruța roșie. Totul era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
să mențină cursul discuției. Hotărâsem să plec de îndată ce avea să ia sfârșit cel mai scurt cu putință schimb de replici politicoase. — Ce priveliște frumoasă aveți! — Da, nu-i așa? De fapt am luat casa de dragul priveliștii. — Casa mea dă spre stânci și spre mare. Totuși e confortabilă pentru înot. Înotați mult? — Nu. Ben nu poate să înoate. Îmi place fereastra asta imensă, puteți vedea totul de jur-împrejur. — Da, e frumos, nu-i așa? Apoi adăugă: e casa visurilor noastre. — Aveți electricitate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
trebuia să se teamă să întâlnească pe cineva, fie chiar și pe mine, în stradă? Împotrivindu-mă ispitei de a mă uita îndărăt, am înaintat sprinten și curând m-am aflat printre copacii piperniciți, tufișurile de grozamă și îngrămădirile de stânci de lângă drum, deci în afara vederii panoramice de pe deal. Arșița persista, [i mi-am scos haina. Era muiată de nădușeală la subțiori și vopseaua îmi pătase cămașa. Am început să analizez o sumedenie de aspecte, unele foarte imediate, altele extrem de îndepărtate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cu revărsarea caldă a asfințitului, rece și umedă. Mi-am turnat puțin sherry amestecat cu bitter, am ieșit cu paharul afară, pe mica mea pajiște din spate, îngrădită cu pietre, și m-am așezat pe scoarța așternută peste banca de stâncă, lângă jgheabul unde-mi tezaurizez pietrele. Dar pe dată mi s-a părut insuportabil să nu văd marea, așa încât m-am cățărat puțin, ținându-mi paharul cu grijă, și m-am așezat pe creasta unei stânci. Marea era acum de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
așternută peste banca de stâncă, lângă jgheabul unde-mi tezaurizez pietrele. Dar pe dată mi s-a părut insuportabil să nu văd marea, așa încât m-am cățărat puțin, ținându-mi paharul cu grijă, și m-am așezat pe creasta unei stânci. Marea era acum de un albastru purpuriu, ca ochii lui Hartley. O, Dumnezeule, ce trebuia să fac în toată situația asta? Orice s-ar întâmpla, trebuie să mă străduiesc să nu sufăr. Dar ca să nu sufăr, era necesar să coexiste

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de la ea un tablou mai complet al situației. Văzând că soarele se scufunda, iar marea se aurea din ce în ce sub un cer verde paj, mi-am așezat paharul gol într-o crăpătură și m-am cățărat pe o stâncă și mai înaltă, de unde puteam cuprinde cu ochiul întreg întinsul apei. În lumina cadaverică, șovăielnică, m-am pomenit deodată scrutând depărtarea și pândind încordat. Ce așteptam? Monstrul marin? A doua zi, înainte de ora nouă, intram în biserică. Venisem pe un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cu ochiul întreg întinsul apei. În lumina cadaverică, șovăielnică, m-am pomenit deodată scrutând depărtarea și pândind încordat. Ce așteptam? Monstrul marin? A doua zi, înainte de ora nouă, intram în biserică. Venisem pe un drum ocolit, cățărându-mă întâi pe stâncile aflate de cealaltă parte a digului, apoi cotind prin grozamă în direcția hotelului Raven, traversând mlaștina dinspre mare de la ferma Amorne, străbătând trei câmpuri și trei garduri vii, ghimpoase, și apropiindu-mă de Narrowdean dinspre interior, de-a lungul drumului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
îngrădit de zidurile joase, văruite, ale curților din spate și plin de lăzi de gunoi supraâncărcate, cutii vechi de carton, plus o bicicletă abandonată. Și acolo, stând nemișcată în mijlocul acestui decor, se afla Hartley. Se pitise în spatele unui ciorchine de stânci joase, galbene-aurii, de felul celor care înconjurau casa mea. S-a uitat la mine cu o privire calm-resemnată, ca a unui om căzut în transă, privindu-mă fix, fără să zâmbească, și totuși îmi puteam da seama că tremura, pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cu o privire calm-resemnată, ca a unui om căzut în transă, privindu-mă fix, fără să zâmbească, și totuși îmi puteam da seama că tremura, pe dinăuntru, ca un animal hăituit. Umbra întunecată a unui zid cădea asupra curții, tăind stânca și întregind într-un fel compoziția tabloului, acoperind picioarele lui Hartley, așa cum stătea acolo ținând în mână un coș și poșeta. Astăzi purta o rochie de stambă albastră, imprimată cu margarete albe, dese, și o jachetă largă, lăbărțată, cafenie, deși

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și după ce am înotat îndărăt spre „muntele“ meu, am reușit cu destulă ușurință să mă agăț de proptelele pentru mâini și pentru picioare, și să mă opintesc afară din valuri. De fapt, nu-i greu să te ca]\ri pe stânca joasă, numai că, așa cum am mai arătat, năvala valurilor te saltă și te smulge întruna, și e cu neputință să-ți înfigi degetele de la mâini și de la picioare suficient timp încât să te poți smulge din apă. Cât m-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Primul meu gând a tresărit, evocând-o pe Hartley. Pe urmă mi-am spus că e mai probabil să fie Rosina. Am luat-o înapoi pe drum și, așa cum m-am așteptat, i-am văzut oribila mașinuță roșie, ascunsă pe după stânca proeminentă, în același loc ca și data trecută. M-a cuprins asemenea enervare, încât am izbit cu piciorul într-una din roți. În mod cert, acum n-o puteam suporta pe Rosina. Indescriptibila ei prezență în casa mea era un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
pe umeri, aproape că intra în flacăra lumânării. M-am retras în tăcere, adunând din mers scoarțele și pernele care zăceau pe iarbă. Noroc că mâncasem ceva la cârciumă, altfel foamea m-ar fi mânat în casă. Am coborât pe stânci, până când casa a devenit invizibilă, și am găsit, foarte aproape de mare și puțin deasupra nivelului apei, o vâlcea lungă și joasă, în care făcusem plajă o dată sau de două ori în zilele preistoriei. Noaptea era foarte caldă, foarte calmă și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
loc sigur și m-am aranjat comod pentru somn, m-am întrebat cu amărăciune cum de nu-mi venise niciodată ideea de a dormi afară, în zilele când eram fericit. Mă aflam atât de aproape de mare, care lipăia molcom peste stânca de dedesubt, încât aveam senzația că plutesc într-o barcă. Cum patul meu stâncos era ușor înclinat în direcția apei, mi-am putut propti capul pe o pernă, ațintindu-mi privirile drept pe orizont, unde luna brăzda de pe acum o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
stele dincolo de stele, până când nu le mai despărțea nimic, nimic nu mai era îndărătul lor, decât pulbere aurie de stele, și nici un spațiu, nici o lumină, nimic decât stele. Luna dispăruse. Apa plescăia mai sus, mai aproape, atingând atât de gingaș stânca, încât se propaga doar ca o vibrație. Marea, supunându-se stelelor, se scufundase în întuneric. Iar stelele păreau să se miște, și aproape că percepeai rotația cerurilor ca pe un fel de trosnet vast, numai că acum nu se mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
tăcere bruscă, sinistră, șocantă, ca după încheierea unei mărețe simfonii, sau după încetarea unei larme imense, prelungite, de nedescris. Fuseseră oare stelele la fel de audibile pe cât de vizibile, și auzisem într-adevăr muzica sferelor? Lumina timpurie a zorilor se lăsa peste stânci și peste mare, într-o tăcere înspăimântător de intensă și de posesivă, de parcă se înstăpânise peste formele acestea vag conturate și le trăgea încet, desprinzându-le dintr-un întuneric în care ar fi dorit să rămână. Până și apa era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
le trăgea încet, desprinzându-le dintr-un întuneric în care ar fi dorit să rămână. Până și apa era acum perfect tăcută, nici un lipăit, nici o vibrație. Cerul era de un cenușiu vag transparent, iar marea de un cenușiu opac și stâncile de un cafeniu întunecat, cu reflexe de un cenușiu estompat. Senzația de singurătate era mult mai intensă decât fusese sub imperiul stelelor. Atunci nu-mi fusese teamă. Acum mi-era teamă. Mi-am dat seama că înțepenisem și mi-era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
un cafeniu întunecat, cu reflexe de un cenușiu estompat. Senzația de singurătate era mult mai intensă decât fusese sub imperiul stelelor. Atunci nu-mi fusese teamă. Acum mi-era teamă. Mi-am dat seama că înțepenisem și mi-era rece. Stânca de sub mine era foarte dură și simțeam usturime de zgârieturi și dureri în tot trupul. Am constatat cu surprindere că scoarțele și pernele mele erau umezite de rouă. M-am ridicat țeapăn și le-am scuturat. M-am uitat în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dură și simțeam usturime de zgârieturi și dureri în tot trupul. Am constatat cu surprindere că scoarțele și pernele mele erau umezite de rouă. M-am ridicat țeapăn și le-am scuturat. M-am uitat în jur. Conglomerate muntoase de stânci ascundeau casa. Și m-am văzut ca pe o siluetă întunecată, decupată în centrul acestor zori pustii și înfricoșător de tăcuți, în care lumina abia de era lumină; m-am speriat de mine însumi și m-am culcat repede la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
felul acela îngrozitor; și m-am simțit cuprins de o presimțire și o groază pe care nu le încercasem în vis. M-am proptit într-un cot și, treptat, am început să devin conștient de ce mă aflam acolo, zăcând pe stâncă, în plin soare și în fața unei mări albastre, șușotitoare. M-am ridicat încet și apoi m-a săgetat tristețea când mi-am amintit cât de fericit fusesem în vis pentru că eram tânăr. M-am uitat la ceas. Șase și jumătate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și jumătate. Abia atunci mi-a venit gândul: dacă nici în dimineața asta nu găsesc vreo scrisoare, mă duc la bungalov. Hotârât! Eram mort de foame. Mă întrebam dacă Rosina își petrecuse noaptea în casa mea. M-am cățărat pe stânci până la drum și m-am îndreptat spre Capul Shruff. M-am uitat în ascunzătoarea stâncoasă unde își adăpostise mașina. Nu mai era acolo. Am mers mai departe și am traversat digul. În „cotețul de câini“, firește, încă nici o scrisoare. Când

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]