KorAP: Find »[drukola/base=minți & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...300 301 302 ...365 >

9,114 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

să te sărute!“, a adăugat Maria. „În cazul meu, chiar se-aplică chestia asta. Înțelegeți de ce...“ Înțelegeam. Am coborât în curte, direct într-un cub de frig. Nici n-am simțit când am ajuns acasă. Se zice că memoria nu minte, acționează ca o peliculă fotografică: tot ce imprimi pe ea acolo rămâne. Găsești ce îți trebuie și după douăzeci de ani. Începeam să am dubii cu privire la chestia asta. Dimineața, când a sunat telefonul, am tresărit. Nu știu dacă ați observat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Cine era?“ M-am gândit la răspunsurile posibile din filme („Nimeni!“, „Nu e ceea ce crezi!“ sau, mai grav, „Nu e ceea ce pare!“), oricum de pomană: nu-i scoteau nici măcar pe eroi din încurcătură, darămite pe mine. Am decis să nu mint. „O femeie, habar n-am cine e. Mi-a zis ceva de Mihnea, după care a-nchis.“ „Ce vroia?“ Bombardamentul continua, un pas greșit și eram mort. Nu sufeream situațiile astea: nu făcusem nimic, dar mă simțeam cu musca pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cu asta se ocupa. Strălucea, dacă ar fi avut treizeci de bărbați prin preajmă, ar fi întors toți capul după ea. Ar fi mers înainte, mândră, importantă, admirată, zâmbindu-mi doar mie. „Arăți nemaipomenit azi!“, i-am zis, și nu mințeam deloc. „Adică ieri nu arătam bine?“, s-a încruntat ea. Gafasem. Cu femeile, trebuie să-ți alegi complimentele, să învârți cuvintele de zece ori în gând, înainte să le scoți pe gură; cu Maria, puteai să le ai gata pregătite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nimic, mergem înainte. Nu-i așa, Penciule?“ „Da, da.“ „Da și mai cum?“ „Da, să trăiți.“ „Așa. Reluăm: domnu’ Robe, când ați plecat de-aici, ați remarcat ceva neobișnuit? Poate un gest, un obiect, orice...“ „Nu-mi amintesc.“ Începeam să mint și ăștia parcă își dădeau seama. „Ia mai gândiți-vă.“ „Da, mai gândiți-vă!“, s-a băgat și Penciu, „Cu-asta vă ocupați, nu?“ „Iar mă completezi!“, s-a enervat Rapotan. Părea nedumerit. „Nu, nu.“ „Nu și mai cum?“ „Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și Peninsula Sinai. 2020. Ali Mohammad Carajoli, inventatorul motorului cu apă, e asasinat de doi necunoscuți în laboratorul său din Teheran. 2021. Rapotan mi-a tras foaia înapoi. „Ei, ce ziceți, tot nimic?“ „Pare-o bucată de proză...“, am spus, mințind doar pe jumătate. „Da, sigur. Mare prozator, domnu’ Mihnea Popa al dumneavoastră. Auzi, Penciule, cum sună: pro-za-tor. E ca și cum ai spune: dozator, po-za-tor!“ „Compostor!“, s-a bucurat Penciu. Aproape bătea din palme. „Gura! Ia spuneți, domnu’ Robe: ce-i cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pătase cineva cu suc de roșii. „Iertați-mă, cum vă numiți?“ „Robe. Alexandru Robe.“ „Domnu’ Robe...“, s-a mirat în continuare ofițerul (și parcă-mi venea să-l cred; ăștia de la poartă erau aleși pe sprânceană, nu se pricepeau să mintă), „Nu e nimeni la noi cu numele astea...“ „Nu se poate!“, am protestat, „Un domn mare, înalt și unul mic, îndesat; mi-au arătat legitimațiile și scria clar: secția unu Poliție, crimă organizată.“ Tipul a râs. Acum chiar că nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și, deodată, artistul clipise și formele și contururile se așezaseră altfel, fără noi, ca un gând pierdut. „Și-așa e ceva-n neregulă cu ea. Pune-o, te rog, sub microscop. Sunt sigur că or să apară lucruri noi.“ Mă mințeam și pe mine. „OK, hai că mă duc alături, să vedem ce iese.“ Halatul pătat s-a retras din cameră, cu o privire lipită de picioarele nervoase. Aș fi îngenuncheat în fața mătăsii și-a ligamentelor. „Te văd!“, a protestat Maria

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pământuri, copaci și case. Pe-ăsta ar trebui să-l știi, l-a pictat în 1961 și e modelul unui roman de-al lui Pynchon. Am înțeles că tipul o și citează, cu numele întreg.“ „Nu-mi place Pynchon.“, am mințit. „Cui îi pasă de fabrica de textile a universului?“ „Tipei ăsteia îi păsa. Are vreo douăzeci de tablouri pe tema asta. Și cam tot atâtea cu pisici care scot stele din blană sau explodează în raze de lumină prin cosmos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
maro, vișiniu, bleu, galben, lila. Nici anul ăsta, creatorii nu făcuseră economie de materiale, așa că se purta aproape orice, în orice combinație; doar muștiucul din vârf rămânea același. Maria jubila, înconjurată de-atâtea culori. Eu tăceam și zâmbeam frumos, aprobator. Mințeam cu toată fața, entuziast. Până la urmă, renunța și ne mutam în alt magazin, cu pantofi italienești și prețuri extraterestre. Aici lucrurile stăteau și mai rău, perechile sclipeau ca niște bijuterii nobile și delicate, nu mai puteai să invoci argumentul prostului-gust

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pregătisem să ne luăm repartițiile, care pe unde. Să mergem înainte, cu tot ce-aveam mai bun, împotriva a tot ce era mai rău. Așa ne găsise decembrie, gata de luptă: pentru pace, împotriva cursei înarmărilor. Degeaba bravam, degeaba ne mințeam între noi: nu eram croiți pentru lumea asta. Eu, Mihnea și ceilalți, născuți în jurul lui 1968, rămăsesem oricum o greșeală a istoriei: „decrețeii“ - o generație neprevăzută, scăpată pe țeavă, moartă încă înainte să se nască. Părinții noștri nu ne doriseră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mare, de lemn și nu se mișca din loc. Dacă te uitai pe spate, îi găseai și numărul de inventar. Până și-ai mei se căraseră în străinătate, după ce-mi făcuseră vreo trei decenii apologia patriotismului. „Sunt bine.“, am mințit, de data asta fără să mi-o doresc. „Ea e logodnica mea, Maria Dinu.“ Maria m-a privit lung, după care i-a întins mâna lui Andrei. Nu ne logodisem, nici n-aveam de gând, dar ce conta. După cinci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
despre vreme, sănătate și-alte tâmpenii. Am hotărât s-o scurtez. „Cum merge cu colecția de ceasuri?“ Tânărul Lupu a rămas o fracțiune de secundă cu paharul în aer, apoi mi-a zâmbit. „V-a spus domnul Scurtu?“ „Bineînțeles.“, am mințit din nou, dezinvolt. „Ce mai e nou, care sunt ultimele achiziții?“ Schimbasem rolurile, acum el era profesorul. Vroiam să-l fac să vorbească, să se simtă bine că e băgat în seamă, să-l bibilesc. La urmă venea lovitura de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pielea lor? Să-i car zilnic în geantă, la cursuri și seminarii? Să-i repovestesc, pe înțelesul copiilor? Doar mintea mea își păstra importanța, felul în care dezarticula informația primită și-o recompunea stricat, nesigur sau aleatoriu: produsul arăta grozav. Mințeam sănătos, permanent. Uneori, o și recunoșteam: minciunile perfecte sunt cele care spun adevărul. Mistificam tot ce-mi ieșea în cale, până începeam să fac parte din opera generală. Rescriam istoria literaturii. Magna Charta Robanorum. Dezechilibrele mele cerebrale creau echilibre în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Și mie de ce nu mi-ai spus?“, m-a amenințat Maria. Se întindea somnoroasă, nemulțumită, cu machiajul încă pe față. Frumusețea ei nu obosea niciodată, indiferent când o priveai. „N-am fost sigur până n-am vorbit cu Scurtu.“, am mințit. „Doar când ne-a stabilit întâlnirea am priceput cum stau lucrurile. Și-oricum, aveam nevoie de-aparat. Că tot l-am pomenit atâta, bănuiesc că există, nu?“ „Există, dom’ profesor.“, m-a liniștit tânărul Lupu. „Nu mi-ați pomenit însă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Nu.“, am recunoscut. Chiar nu-mi spunea. „Dar vârsta lui nea’ Caisă?“ „Ce să-mi spună? Am fost colegi, asta-i tot.“ „Robane, chestiile astea-s mai vechi, nu-s de ieri de azi. Ai citit cu-atenție?“ „Bineînțeles.“, am mințit. „Atunci te-ai prins că întâmplările n-au avut loc azi noapte. Pipița îl vede bărbat abia la 40 de ani. Dacă-i de-o vârstă cu tine, înseamnă că-i născut în ’68. Maximum ’69. Mă urmărești?“ „Da.“ „Suntem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pe calculator, cu ochii săpuniți și imaginea fugindu-le de pe retină. Lumea bună le spunea „copywriteri“. Eu nu făceam parte din lumea bună; le spuneam „oligofreni“. „Mai e un pasaj.“, m-a anunțat Mihnea. „Mai poți?“ „Cred că da...“, am mințit, cu ochii roșii. Corpul Adinei e generos. Proprietatea privată a pielii devine un bun comun pe retina și-n mâinile amanților. Degete străine împart centimetri pe care-i credeam descoperiți numai de mine, palme ieșind din manșete albe se-ntind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și menținerea cuvintelor. De ce poveștile noastre se schimbă de la o zi la alta și de la un interlocutor la altul? De ce-avem variante pentru fiecare situație și pentru fiecare individ în parte? De ce una spunem, și-alta gândim? Inventăm, improvizăm, mințim, modificăm. Nimic mai firesc. Așa funcționează piața liberă a cuvintelor; implicit, și cea a amintirilor. Nu ți s-a-ntâmplat niciodată să minți într-o amintire? Să dai versiuni diferite ale aceleiași întâmplări? Să te hotărăști să rostești un cuvânt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
pentru fiecare situație și pentru fiecare individ în parte? De ce una spunem, și-alta gândim? Inventăm, improvizăm, mințim, modificăm. Nimic mai firesc. Așa funcționează piața liberă a cuvintelor; implicit, și cea a amintirilor. Nu ți s-a-ntâmplat niciodată să minți într-o amintire? Să dai versiuni diferite ale aceleiași întâmplări? Să te hotărăști să rostești un cuvânt, și să-ți iasă pe gură altul, în general opusul lui? Să te scoți erou, dintr-o scenă în care ai fost călcat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
nimic trucat. Pe cota respectivă figurează un singur nume: un anume ESCU. Romanul chiar a apărut, și e scris de individul ăsta. În plus, tipul lucrează la Litere. Asta-i tot ce-am aflat și, crede-mă, sursele mele nu mint.“ „Dacă e-o prescurtare, ar putea fi oricine. Popescu, Vasilescu, Mihăilescu, Anghelescu. Avem o grămadă de ESCU în catedră.“ „Da, dar nu toți scriu proză. Și doar unul e cel mai mare scriitor român în viață.“, a observat Maria. „OK

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
noastră, toate problemele se leagă de el. Tipul ăsta e singurul care ne poate ajuta să le descâlcim.“ „Și eu care credeam că problemele ni le facem noi. Indiferența, neatenția, lipsa de afecțiune. Tăcerile. Felul în care ne ignorăm zilnic, mințindu-ne că ne e bine, că mergem înainte liniștiți, ca un cuplu voios și fericit. Eu la galerie, tu la facultate. Seara sub plapumă, fiecare cu somnul lui. Nici măcar nu ne mai culcăm la aceeași oră.“ Se posomorâse brusc, fără

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de vizită: „Scriitor/Writer/Écrivain“. Erau vremuri frumoase, mai sunt poate și-acuma, n-am mai stat să număr; nu-i crapă nimănui obrazul de rușine. Am renunțat deci la meserie înainte să mă apuc de ea. Într-un fel, mințeam în continuare, pentru că, dincolo de catedra de la înălțimea căreia le înșiram studenților povești, rămăsesem tot un fel de „critic literar“: aduceam cărți, decupam citate, făceam observații, spumoase și inutile. Când venea vorba de „analiza de text“, întregul ridicol al situației ieșea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
completate, bruiate, nimeni n-ar mai fi putut pune mâna pe el, pentru a-l face public. Uram bârfele, comentariile insinuante despre aventurile unuia sau preferințele altuia, dar trebuia să mă supun interesului general, altfel aș fi părut suspect. Drept urmare, mințeam și eu din greu. Improvizam adrese și numere de telefon, descriam corpuri inexistente, le atașam și-un nume, o fizionomie, câte ceva despre înzestrări (nu de învățătură, desigur). Așa apăreau inventare întregi, carnețele cu „bucăți“, tocmai bune de comparat, împreună cu índicii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
se cereau nume sau performanțe (în numele pudorii și-al bunului-simț), mă fofilam apelând la experiențe vagi și îndepărtate, de fiecare dată terminate prost, ca un traumatism cranian de care nu-ți face plăcere să-ți amintești. Când rămâneam fără argumente, mințeam de-a dreptul. Nu mai știu câtor colege le-am explicat că doresc să-mi păstrez virginitatea victorian, până la vârsta nobilă a căsătoriei (cine știe dacă m-au crezut sau dacă aflaseră ce se petrecea cu-adevărat în epoca victoriană

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
prin ușă, și-l instalase lângă saltea, unde-l găsiți probabil și astăzi. După povești, ajungeam la vremea realizărilor. Fiecare se lăuda cu performanțele din luna respectivă: o plată la RENEL, un măturat de frunze, o siguranță reparată în pivniță. Mințeam copios, abundent, inventând bătălii în folosul locatarilor, la ore imposibile și contra unor sume care nu puteau fi nici înțelese, nici verificate: desfundări de conducte, lupte cu monștrii din canal, suduri ale coloanelor din pivnițe. Culmea e că pe unele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
presă și trimiterile la cărțile pe care le publicasem. Eram recomandat ca autor de teorie virtuală, îmi fuseseră citite toate cele trei volume despre literatură și cibernetică. Mai zicea acolo, în caracterizare, că sunt serios, onest și devotat. Dacă prezentarea mințea pe undeva, doar cronicarul știa unde. Altceva mă deranja, însă. Referentul anonim făcea niște trimiteri la talentul meu epistolar și recomanda strângerea scrisorilor mele într-un volum (nu reieșea dacă eu îl revendicam sau îl alcătuiau alții). Observația ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]