8,695 matches
-
doborît pe Icar, dar ea e singura care face posibil zborul. Altfel ne-am azvîrli aripile și ne-am agață cu mîinile de rădăcinile copacilor ca să nu ne soarbă neantul. Ulise a aflat În felul său acest adevăr după ce a rătăcit zece ani pe mare. Și dacă tensiunea gotică neagă zidurile pe care se sprijină, Icar nu-l neagă pe Anteu. Cum nici florile acestea albe spînzurate pe gardul din jurul lacului nu contestă pămîntul ce le hrănește. Intuiesc de ce a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
să Înțelegem că deșertul Începe foarte aproape de negație... Gigantul acesta melancolic nu-și poate permite să se depărteze prea mult fără a fi Învins. Izvorul care-i Împrospătează forțele este și lanțul său invizibil. Dar ce e libertatea de a rătăci printr-un pustiu pe care inima mea Îl refuză? Întorcîndu-se, Anteu o face pentru a-și reîntări puterile, nu pentru a-și fixa cortul Între amintiri. Vrea numai să nu se piardă de sine Însuși, să nu uite unde sînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
această lumină curgîndu-mi pe mîini: o piramidă trecătoare ca și mine, fierbinte și vie care nu mă apără Împotriva timpului, ci Îl acceptă și curge odată cu el. În astfel de ceasuri, sufletul meu devine poros și se Îmbibă de liniște, rătăcind vag după zei vechi care nu disprețuiau viața și omorau cu candoare. Și dacă pronunț numele lui Apolo o fac pentru a mă Îndepărta și mai mult de orice scepticism. Căci nimic În sculptura greacă nu trădează Îndoiala. Din contră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
zorii tulburi nu i-au dat curaj... Restul e poveste. Singura realitate rămîne ploaia care spală afară zidurile de Întuneric... Belerofon Un monstru pare să fie inerent unui labirint. Insă Belerofon era singur Înainte de a Învinge Himera. Deșertul prin care rătăcește spre sfîrșitul vieții sale și care, se Înțelege, nu este decît melancolia sa inconsolabilă, ni-l arată ducîndu-și pînă la capăt raționamentul. Acest episod la care face aluzie Homer ni-l apropie mai mult decît isprăvile sale. În mod normal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
nu crede În nimic. Fugarul se odihnește puțin În pielea sa nouă și apoi constată că trebuie s-o părăsească și pe aceasta. Se aud pașii sfinxului. Și e din ce În ce mai evident că, spre deosebire de Sisif care-și rămîne credincios, Proteu va rătăci continuu În această trădare de sine. Locuința lui va fi tot timpul provizorie pentru a putea fugi fără păreri de rău. Iar fiecare plecare e o mască aruncată pe un mormînt; după care va Începe o nouă existență provizorie. În vreme ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
lumea privind-o. Înainte de a o Îmbrățișa, o sugrumă. Și apoi cu oroare constată că strînge În brațe numai cadavre de piatră. Ochii acționează Împotriva inimii ei. Își suprimă singură orice speranță și chiar pașii ei otrăvesc drumul pe care rătăcește Îngrozită; acest deșert se tîrăște Împreună cu Meduza, În vreme ce pașii ei trec bolnavi printr-o lume atît de pustie, Încît se aud și gîndurile acestei ființe Înfricoșătoare care a fost odată o femeie frumoasă... (...Am fost frumoasă, dar ce importanță mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
era s-o Îndrăgesc după ce toată viața am iubit numai munții? Da, era necesar. Pentru ca să-mi aduc aminte lucruri pe care le uitasem sau le consideram adevăruri de rutină. Ariadna Îl trimite uneori pe Tezeu Înapoi În labirint. Și Ulise rătăcește Încă. Dar totul numai pentru a ne atrage atenția asupra unor Învățăminte. Ar fi trist să reducem istoria la partea ei epică. Sau să credem Împreună cu Tucidide că sîntem destinați să nu Învățăm nimic din ea. Deși uneori e greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
nu este voința lui Creon, ci amintirea lucrurilor trăite care mă Îndeamnă să fug de moarte. Dar nu pot. Tocmai pentru că iubesc soarele care se joacă În coroanele măslinilor și praful cald care mi-a mîngîiat tălpile cîtă vreme am rătăcit cu tatăl meu, nu pot să Înfrunt umilința de a le pierde altfel decît murind. Presărînd țărînă pe trupul mort al bietului meu frate, n-am făcut-o numai pentru el. Poate că am făcut-o În primul rînd pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
aranjează cheile apartamentelor pe panou sau citea ziarul sau se scobea în nas. Își continua imperturbabil treaba, dar cuvintele începeau, instantaneu, să curgă. „O lume obscură, veche, peste care se tot însămânțează altceva. Produsul dintre alb și indigenă este indecis. Rătăcește, de sute de ani. Îndrăzneț, mitocan, greu de supus, ca lumpenii. Fanfaroni! Fanfaronul are un simț teatral înnăscut.“ Despre fanfaroni vorbea, să nu-ți vină a crede! El, Tolea Dominicus Anatolea vorbea despre fanfaroni! Ca la o teză de doctorat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
în fața blocului. Te întreabă ei pe cine cauți. Te duc cu alaiul, până la ușă. Sau, dacă sunt în zi bună, încep să strige, de jos, de la intrare. „Hee, Gino! Ginooo, ieși la geam, fă! A venitără boieru’...“ N-ai să rătăcești, nici o grijă. Domnul Vancea, glumețul, nu înțelegea gluma, ca să vezi. Dorea o conversație serioasă, avea de cerut sfaturi. — Știi, pe acolo, lângă școală... Într-un bloc mai vechi. Un prieten. Adică nu, nu prieten. O cunoștință. O veche cunoștință a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
întortocheatul Tavi... Câinele nu mișcă, retras într-o superioara somnolență. Aerul însuși încremenise, înghețat, nu mai aveai timp, parcă, nici să te gândești la câte dejecta, dintr-odată, placida Venera, brusc explodată. Da, da, ipocritul Tavi, fiorosul Tavi! A tot rătăcit, s-a ascuns într-o fundătură. Încerca să râdă, batjocoritor, scutura doar sunete scurte, o tuse lătrată și ea. „Da, da, înțeleg“, încerca profesorul să bâlbâie, dar Venera reteza, cu palma, orice întrerupere. — Pe Tavi îl cunosc. Eu îl cunosc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
cel viu. Prietenoși ca‐n viața de‐altădată, Tovarăși limpezi, clare voci fidele. și buni sfătuitori în clipe grele... Zadarnic i‐am întemnițat pe veci In gropi adânci și‐ n trainice sicrie; Ei nu‐ s aici în tainițele reci Ci rătăcesc prin omenirea vie. O, dac‐ ar fi să numeri morții toți De când există‐ n lume omenire, Ar trebui să stai și să socoți 282 Zile și nopți fără contenire. Dacă‐ntr‐ o zi și‐ar părăsi mormântul Plini de mânie
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
petreci. Satul pare-ncremenit În tăcere cufundat. Somnul l-a ademenit, Noaptea dor a legănat. Cu privirea dusă-n gol Mai răman să mai adun, Câțiva fulgi ce zburdă-n stol, Leac la inima să-i pun. Mai târziu, pe lângă foc, Rătăcesc în poezii Diamante, ce-și fac loc Iarna-n nopțile târzii. Trece iarna printre vii, Atingând raze de stea, Dans răzleț printre stihii, Sărută inima mea.
Pl?nge iarna by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83325_a_84650]
-
lucru îl împlinește în ton profetic, elan poetic, zbor metafizic eliberarea dincolo de cotidian, de omul comun apteric, pur digestiv homo manducans ("mâncăul"), după propria sa expresie. Iar vorbind despre propriul său destin: "Ești tu o Stea? Atunci resemnează-te să rătăcești fără Patrie!". "Unde este Patria mea? O cer, o caut, nu am găsit-o. O, Veșnic Pretutindeni, Etern Niciunde!" Nietzsche caracterizează extraordinar de adecvat modernitatea: "un haos al judecăților de valoare contradictorii" și lașitatea înaintea consecințelor. "Un secol de barbarie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ai vrea s-auzi De-ai simți finalul De-ai realiza ce-i bun De-ai căuta în tine De-ai regreta o clipă De-ai privi duios De-ai ști că poți De-ai putea să lupți! Evadez! Chiar rătăcindu-mă în gânduri, lumi și vise Am descoperit că suntem tot mai triști. Și o spun doar după ce văd în jurul meu Dar mi-e greu să cred că cei mulți au în suflet altceva! Nu sunt învățat să aștept compasiune
by MIHAI TODERICĂ [Corola-publishinghouse/Imaginative/1008_a_2516]
-
în jur. Nu mai pricepea unde se află. Două fetișcane veneau, îmbrățișate strâns, spre el. Li se proțăpi în față și speriat, încercând totuși să pară prietenos, le întrebă: - Este-adevărat că drumul ăsta merge la gară? Nu cumva m-am rătăcit pe cale, copilele mele? Fetele se despărțiră, îl ocoliră, strângându-se apoi iar una în alta. Izbucniră în râs. Buzata se repezi spre el, făcându-i semn să plece. - Hai tataie, pași, fă pași! Las-o Baltă cu textele. Suntem lesbi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
urgent la Prefectură și mai întârzie. Telefonăm maestrului Pârțângău de la tine că... O găsi în dormitor, chircită lângă șifonierul cu ușile larg deschise. Goală, strângea la piept o pălărie crem din ațică. Câteva furnici alergau pe pamblica lată, rozulie. Parcă rătăciseră drumul și zoreau în neștire spre niciunde. Cu bidineaua Ramurile, dese, ale castanilor înalți, dinspre bisericuța de lemn, triau, parcă, razele soarelui. Le lăsau să cadă molșeșite, lipsite de dogoarea vipiei, chiar peste cele cinci cabine ale toaletelor ecologice de pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
nouri de suspine, Bucovina mea! {EminescuOpI 11} SPERANȚA Cum mângâie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii! Tristeță, durere și lacrimi, amor, Azilul își află în sînu-i de dor Și pier, cum de boare pier norii. Precum călătorul, prin munți rătăcind, Prin umbra pădurii cei dese, La slaba lumină ce-o vede lucind Aleargă purtat ca de vânt Din noaptea pădurii de iese: Așa și speranța - c-un licur ușor, Cu slaba-i lumină pălindă, Animă-nc-odată tremîndul picior, De uită de
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
fim din nou copii, Ca norocul și iubirea Să ne pară jucării. Mi-a părea cum că natura Toată mintea ei și-a pus, Decât orișice păpușă Să te facă mai pre sus; {EminescuOpI 101} Amândoi vom merge-n lume Rătăciți și singurei, Ne-om culca lângă izvorul Ce răsare sub un teiu; Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi, Și prin somn auzi-vom bucium De la stânele de oi. Mai aproape, mai aproape Noi ne-om strânge piept
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
taina farmecelor sale E-un " nu știu ce" ș-un " nu știu cum". {EminescuOpI 209} LASĂ-ȚI LUMEA... Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie, De ți-ai da vieața toată, Nime-n lume nu ne știe. Vin-cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. Printre crengi scânteie stele, Farmec dând cărării strâmte, Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
sub cuvântul divin, fără să mă uit înapoi sau să îngenunchez după clipa efemeră... Doamne, dacă Tu ai fi pus pavăză între troianul de zăpadă și apa de ploaie, o minusculă piatră, tot mai rămânea ceva, să fiu înțeleasă. Mă rătăcesc pe drumuri Mă rătăcesc pe drumuri neumblate și-mi caut mângâieri în gânduri. M-aș rătăci pe drumuri însetate de iubire. Și, printre rânduri, Aș poposi pe-alei adevărate... Și tot mai caut drumurile line, dar simt că mă rătăcesc
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
să mă uit înapoi sau să îngenunchez după clipa efemeră... Doamne, dacă Tu ai fi pus pavăză între troianul de zăpadă și apa de ploaie, o minusculă piatră, tot mai rămânea ceva, să fiu înțeleasă. Mă rătăcesc pe drumuri Mă rătăcesc pe drumuri neumblate și-mi caut mângâieri în gânduri. M-aș rătăci pe drumuri însetate de iubire. Și, printre rânduri, Aș poposi pe-alei adevărate... Și tot mai caut drumurile line, dar simt că mă rătăcesc mai mult, pe zi
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
Tu ai fi pus pavăză între troianul de zăpadă și apa de ploaie, o minusculă piatră, tot mai rămânea ceva, să fiu înțeleasă. Mă rătăcesc pe drumuri Mă rătăcesc pe drumuri neumblate și-mi caut mângâieri în gânduri. M-aș rătăci pe drumuri însetate de iubire. Și, printre rânduri, Aș poposi pe-alei adevărate... Și tot mai caut drumurile line, dar simt că mă rătăcesc mai mult, pe zi ce trece. Ochii mei văd bine; numai vremuri grele, cu tumult. Mi-
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
rătăcesc pe drumuri Mă rătăcesc pe drumuri neumblate și-mi caut mângâieri în gânduri. M-aș rătăci pe drumuri însetate de iubire. Și, printre rânduri, Aș poposi pe-alei adevărate... Și tot mai caut drumurile line, dar simt că mă rătăcesc mai mult, pe zi ce trece. Ochii mei văd bine; numai vremuri grele, cu tumult. Mi-e tare dor... de liniștea din mine! Mă rătăcesc și pe cărări bătute, nu mai am nicio încredere. Pe ele au crescut numai cucute
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
Aș poposi pe-alei adevărate... Și tot mai caut drumurile line, dar simt că mă rătăcesc mai mult, pe zi ce trece. Ochii mei văd bine; numai vremuri grele, cu tumult. Mi-e tare dor... de liniștea din mine! Mă rătăcesc și pe cărări bătute, nu mai am nicio încredere. Pe ele au crescut numai cucute, pe-aleile vieții, iedere, și sunt înconjurată de redute... Sunt întrebări și drumuri rătăcite, le vând engross, la preț de piață. Doar gândurilor mele adâncite
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]