KorAP: Find »[drukola/base=stâncă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...300 301 302 ...427 >

10,656 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

fulgerări de lumină țâșneau și se retrăgeau, amestecându-se cu durerea mea de cap. M-am pomenit scormonindu-mi mintea în căutarea a ceva ce mi se păruse foarte important să nu uit, ceva în legătură cu noaptea în care zăcusem pe stânci și văzusem cea de pe urmă tainiță a stelelor, când universul se răsucise cu înăuntrul în afară, și acest lucru îmi evocase ceva, numai că nu-mi puteam aminti ce; abia acum, când vedeam parcă din nou acel vast, vag schimbător

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
vorba doar de o expresie amăgitoare, un reflex de concentrare, care în cazul mătușii Estelle era un soi de veselie, iar în cazul lui James cu totul altceva. — Deci casa ta e într-adevăr la malul mării, singuratică, cocoțată pe stânci? — Da. — Asta-i bine, asta-i bine. Ochii obscuri ai lui James se dilatară o clipă și privirile i se pierdură în gol, de parcă spiritul lui o pornise aiurea. Și această absență momentană îi era caracteristică, și nu dura niciodată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
bănuiești că bănuielile lui James în legătură cu „gripa“ erau întemeiate. Pământul și marea continuau să fie voalate de o ceață compactă cenușiu-aurie, care aducea cu sine o teribilă tăcere vătuită. Marea, abia vizibilă când am ieșit afară, dezmierda, cu valuri uleioase, stâncile. Aerul era impregnat de umezeală și răcoare, deși, presupun, că nu se putea vorbi de frig. O cămașă pe care o lăsasem să se usuce pe pajiște se dovedi udă leoarcă. Pe de altă parte, interiorul casei era înghețat ca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
primejdioasa, agera Rosina. O „duceam“ pe Rosina și, când era necesar, propria ei inteligență inventivă o înșela. Mi se părea interesant faptul că Rosina își amintea perfect de momentul când farurile mașinii ei mi-o revelaseră pe Hartley, lipită de stâncă. — Aveam impresia că o s-o zdrobesc pe biata băbuță ca pe un gândac. Zău, Charles, e o babă, biata de ea, nu poți să negi lucrul ăsta. — Iubirea are alt mod de a gândi. De acord, iubirea e oarbă ca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
încuiat ușa. Încăperea era întunecată, întrucât prin fereastra lungă ce dădea spre dormitor nu pătrundea multă lumină, fie din cauza ceței, fie că uitasem să ridic jaluzelele. Camera era goală, pentru că o văduvisem de măsuța care zăcea încă în râpa dintre stânci, acolo unde o lăsasem să cadă, în drumul meu spre turn. Nu se găsea decât un pătrat de covor uzat pe jos. Și mai era, ieșind acuma puternic în evidență și arătând destul de sinistră, consola de fier pentru lampă, zidită

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
temperatura, dar nu reușeam să găsesc termometrul. Ceața se risipise. Amurgul tocmai se topise în întuneric, și o lună mică, țanțoșă și luminoasă își răspândea strălucirea, eclipsând stelele, revărsând scânteieri metalice în mare, și însuflețind uscatul cu prezențele fantomatice ale stâncilor și copacilor neclintiți. Cerul era de un negru albăstrui, limpede, tolerând abundența de lumină a lunii, dar nelăsându-se iluminat de ea. Pământul și obiectele sale păreau muiate într-un cafeniu vaporos. Umbrele se așterneau dur, și fiecare formă pe lângă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
un țipăt de bufniță sau lătratul îndepărtat al unui câine. N-am luat-o prin sat. Am pornit de-a lungul drumului de pe țărm, în direcția golfului, prin defileul pe care l-am denumit „Pasul Khyber“, locul în care masivele stânci galbene au invadat pământul, înghesuindu-se pe lângă buza dealului în mormane gheboșate, printre care fusese tăiată o despicătură strâmtă, pentru a îngădui traversarea drumului. În lumina lunară, stâncile se detașau brune, împroșcate cu numeroase punctulețe sclipitoare, acolo unde razele prindeau

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
defileul pe care l-am denumit „Pasul Khyber“, locul în care masivele stânci galbene au invadat pământul, înghesuindu-se pe lângă buza dealului în mormane gheboșate, printre care fusese tăiată o despicătură strâmtă, pentru a îngădui traversarea drumului. În lumina lunară, stâncile se detașau brune, împroșcate cu numeroase punctulețe sclipitoare, acolo unde razele prindeau micile fațete de cuarț. Am străbătut defileul întunecos și am trecut de golf, puțin mai departe, în locul în care se desfăcea o cărare ce urca pe deal, ocolind

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
în grădina bungalovului Nibletts. Nu era un lucru greu, întrucât numai un șir de pari, legați între ei cu o sârmă lăbărțată, despărțeau partea de jos a grădinii, de câmpia lungă, povârnită, presărată cu tufișuri de grozamă și ciorchini de stâncă galbenă, care borda cărarea înaltă dinspre sat. Principalul handicap al expediției mele, în afară de coșmarul posibilității de a fi descoperit, consta în faptul că, în momentul în care era destul de târziu încât să mă pot strecura neobservat în grădină, era posibil

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
în somn. Am visat că am descoperit o încăpere nouă la Capul Shruff, și că în ea se afla o femeie moartă. A doua zi am fost ca nebun. Am colindat, aproape că am alergat, în jurul casei, în jurul pajiștii, peste stânci, pe digul rutier, în turn. Mă zvârcoleam asemenea unei fiare turbate, întemnițate într-o cușcă, izbindu-se dureros de gratii, executând, iar și iar, aceleași neputincioase salturi și zbateri. Plutea un abur ușor, auriu, care se subția treptat; avea să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
iar și iar, aceleași neputincioase salturi și zbateri. Plutea un abur ușor, auriu, care se subția treptat; avea să fie o zi fierbinte. M-am uitat cu mirare la locurile mele familiare de scăldat, la marea molcomă care plesnea calm stâncile galbene. Am alergat din nou în bucătărie, dar n-am fost în stare nici măcar să-mi fierb un ceai. „Ce trebuie să fac? Doamne, ce trebuie să fac?“ continuam să mă întreb cu glas tare. Și lucrul straniu era că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mele. Și totuși - dacă ar înnebuni de-adevăratelea - dacă lumea lui ar începe să se clatine - nu s-ar putea s-o mutileze sau chiar s-o ucidă? Acesta era unul dintre gândurile care mă mânase să mă cațăr pe stânci ca un leopard turbat. Strigătul ei de la sfârșit: „Te rog, mă rănești, te rog, te rog!“. Oare de câte ori o fi răsunat strigătul ăsta în toți acești ani odioși? Era de nesuportat. Am sărit de pe scaun, răsturnându-mi ceașca de ceai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și le-am pus la uscat în soare. După aceea m-am dus să înot, plonjând de la scările turnului. După aceea m-am așezat lângă turn și am privit la soarele după-amiezei târzii, care răspândea mari bălți de umbră în spatele stâncilor sferice de la Golful Raven. După aceea, zărind niște turiști apropiindu-se, și cum eu eram în pielea goală, m-am îmbrăcat, m-am reîntors acasă, și mi-am strâns rufele, care se uscaseră. După aceea am adunat fotografiile lui Hartley

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
solzi răcoroși. Apa se ondula calm, mângâios și lucitor la suprafață, ca o coajă de fruct. Chiar și fără „funia mea din perdele“ pe care marea poznașă mi-o dezlegase din nou, am izbutit să mă urc cu ușurință pe stânci. Acum, când scriu toate acestea, este cea de a doua zi, și scrisoarea adresată lui Hartley, în plicul ei dolofan, zace încă pe măsuța mea cu fața spre mare, din salon. În timpul dimineții am scris la acest jurnal. În curând

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
foarte deschis. Două păsări (gâște de mare?) în zbor jos, se reflectau cețos și distorsionat pe luciul apei, ca într-o suprafață convexă, metalică. În timp ce înaintam de-a lungul drumului, pe lângă arătoasa piatră kilometrică pe care scria: Nerodene - o milă, stâncile galbene care se tolăniseră toată ziua la soare păreau să degaje vagi efluvii de căldură. Prin contrast, casa mea era rece și pregătită, parcă, să se preteze la vreuna din farsele-i sinistre. După lumina radioasă și colorată de afară

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
se ascunsese pe undeva ca să mă sperie. Am simțit nevoia să cercetez casa, sus, jos, în bizarele cămăruțe interioare. Firește, nu era nimeni. În timp ce hoinăream prin casă, am deschis larg toate ușile și ferestrele, lăsând briza proaspătă și călduță a stâncilor împrejmuitoare să circule prin încăperi. Mi-am scos pălăria și fulgarinul cu oare mă deghizasem, și mi-am tras afară cămașa din pantaloni. Mi-am umplut un pahar mare cu un amestec de sherry dulce cu bitter și am ieșit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mă împleticesc, să mă lovesc cu spatele de masă și să răstorn lumânările. În aceeași clipă, Hartley a și zbughit-o din bucătărie, nu spre ușa din față, ci pe cea din spate, direct în iarbă și în învălmășeala de stânci. Ar fi trebuit să zbor după ea ca o săgeată, ca un câine credincios. Ar fi trebuit s-o trag îndărăt și s-o țin în casă cu forța. Dar nu știu ce instinct stupid m-a îndemnat să mă opresc, ca să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
nimic, și mi-a trecut deodată prin minte gândul ciudat că, în timp ce stătusem de vorbă cu Hartley, uitasem cu totul de mare, uitasem că se află acolo, și acum mă simțeam buimac și neajutorat, pomenindu-mă, pe jumătate orbit, printre stâncile amenințătoare. Nu era nici urmă de Hartley, probabil că se cățărase și sărise, cu agilitate de copilă, undeva, peste cercul de stânci care împrejmuiau pajiștea mea. Am strigat tare: „Hartley!“, și chemarea a răsunat înfricoșător, primejdios. Ce drum o fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
uitasem că se află acolo, și acum mă simțeam buimac și neajutorat, pomenindu-mă, pe jumătate orbit, printre stâncile amenințătoare. Nu era nici urmă de Hartley, probabil că se cățărase și sărise, cu agilitate de copilă, undeva, peste cercul de stânci care împrejmuiau pajiștea mea. Am strigat tare: „Hartley!“, și chemarea a răsunat înfricoșător, primejdios. Ce drum o fi apucat? În nici o direcție nu exista vreo cale ușoară ca să răzbați până la dig, nici înspre partea satului, nici înspre turn. Opacitatea albastră

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și chemarea a răsunat înfricoșător, primejdios. Ce drum o fi apucat? În nici o direcție nu exista vreo cale ușoară ca să răzbați până la dig, nici înspre partea satului, nici înspre turn. Opacitatea albastră care înfășură întinderea de uscat nu cuprindea decât stânci zbârcite, ghemuite una în cârca alteia, mlaștini vâscoase și râpe abrupte, adânci. Am stat locului, ascultând, sperând să o aud chemându-mă sau să deslușesc zgomotul târâtului ei. Ceea ce păruse tăcere compactă se dovedea acum a fi o întrețesere de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
păruse tăcere compactă se dovedea acum a fi o întrețesere de zgomote vagi, deși nici unul dintre ele nu-mi putea indica direcția în care o luase Hartley. Se auzea leorcăitul ușor și apoi sunetul supt al valurilor care atingeau talpa stâncii, trăgându-se pe urmă îndărăt, ca să se repeadă iar. Se mai deslușea sforăitul îndepărtat al unui automobil pe drumul de lângă hotelul Raven. Și în capul meu, o bâzâială abia perceptibilă, rezultat, probabil, al vinului pe care-l băusem. Și un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
că Ben nu poate înota, dar despre ea nu rostise nici un cuvânt. Să se fi avântat acum din brațele mele și din amăgirile mele de-a dreptul în pacea lesnicioasă a mării atotânghițitoare? Asemenea gânduri mă munceau în timp ce urcam pe stâncile din partea dreaptă, în direcția satului, căci, dacă ar fi luat-o la fugă spre casă, aceasta ar fi fost direcția pe care ar fi ales-o instinctiv. Calea cea mai ușoară pentru a ajunge la drum ducea pe la turn, din cauza

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
spre casă, aceasta ar fi fost direcția pe care ar fi ales-o instinctiv. Calea cea mai ușoară pentru a ajunge la drum ducea pe la turn, din cauza unui torent adânc ce se prăvălea într-o viroagă plasată între drum și stâncile dinspre sat, nu prea greu de traversat pe lumina de zi, dar foarte riscant în întuneric. Hartley poate că nici nu știa de existența torentului. M-am cățărat, alunecând continuu, strigând din când în când, și în stare acum să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
căzut ușor și să-și fi scrântit o gleznă, ca să o pot aduce înapoi acasă și s-o țin acolo, iar diavolul ăla să facă ce i-o trăsni prin minte!“. Era extrem de greu să-mi mențin ritmul mersului peste stânci, pentru că erau atât de imprevizibile și lipsite de orice rațiune. Niciodată, parcă, nu mă impresionase ca acum lipsa lor de noimă. Încercam să mă țin în apropierea țărmului, dar stâncile îmi înfrângeau intenția, nu din rea voință, ci din simplă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
minte!“. Era extrem de greu să-mi mențin ritmul mersului peste stânci, pentru că erau atât de imprevizibile și lipsite de orice rațiune. Niciodată, parcă, nu mă impresionase ca acum lipsa lor de noimă. Încercam să mă țin în apropierea țărmului, dar stâncile îmi înfrângeau intenția, nu din rea voință, ci din simplă dezordine, și piciorul îmi aluneca întruna pe povârnișuri, împotmolindu-se în smârcuri îmbâcsite de ierburi, sau împletindu-se în crăpături negre, înfundându-se în hârtoape sau izbindu-se de suprafețe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]