KorAP: Find »[drukola/base=verb & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...300 301 302 ...639 >

15,959 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

în timp ce în cel de al doilea se constată deja o evoluție dinspre tipul ergativ (dezvoltat din construcții pasive și posesive) spre tipul acuzativ. În limba kurdă, investigată de Haig (1998), construcția ergativă își are originea în cea posesivă, care conține verbul corespunzător sensului 'a exista'81. Cercetările din anii '70−'80 s-au concentrat asupra apariției ergativității în kurdă și asupra surselor acestora, dar s-a remarcat 82 destul de repede că, cel puțin în dialectul kurmancî, ergativitatea dispare rapid. Ultimele două

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ergativitate și nominalizări, vezi Capitolul 2, 7.1. O altă ipoteză asupra originii construcției ergative este formulată de Creissels (2006). Acesta susține că, în limbile predominant ergative, construcțiile intranzitive cu tipar acuzativ se pot dezvolta ca rezultat al coalescenței componentelor verbelor "ușoare". În limbile ergative și în limbile acuzative, construcțiile deviante de la modelul tipic își pot avea originea în variantele eliptice ale construcțiilor tranzitive. Schimbările de tipar (acuzativ > ergativ; ergativ > acuzativ) pot apărea ca o consecință a gramaticalizării perifrazelor de timp

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
spre construcțiile analitice (calchierea unor construcții romanice și umplerea lor cu material autohton). Altele nu influențează sistemul în ansamblu: construcții care imită pasivul romanic (fără ca pasivul sau antipasivul să exprime opoziții sistematice de diateză) sau propozițiile relative, modificări în semantica verbelor, gramaticalizarea unor mărci aspectuale. Toate aceste transformări determinate de contactul lingvistic au făcut ca basca să piardă ceva din specificul tipologic, dar să câștige în ușurința traducerii. Oscilațiile dintre sistemul ergativ și cel acuzativ au fost invocate pentru numeroase limbi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
mers du Sud et plongez-vous dans l'insolite avec la construction ergative", scrie Tchekhoff (1978: 11), caracterizând construcția ergativă, necunoscută limbilor moderne occidentale, ca fiind ciudată, exotică, marginală. Participantul cel mai important la acțiune ar fi pacientul, care întreține cu verbul o relație mai intimă decât agentul, participantul cel mai puțin important, marcat și facultativ. Nu toți lingviștii care au avut în vedere fenomenul împărtășesc această idee. În finalul cărții sale, Dixon se arată convins de faptul că, pe de o

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivul este un mecanism de detranzitivizare, a cărui folosire are anumite consecințe morfologice, sintactice și semantico-discursive. Mecanismul complementar antipasivului este aplicativul (vezi supra, 6.2.), prin care se poate introduce un complement în structura sintactică, modificându-se totodată și forma verbului. Se poate vorbi de existența antipasivului în accepția "tare" a termenului numai pentru foarte puține limbi acuzative, de cele mai multe ori mecanismele asemănătoare antipasivului (ștergerea obiectelor nespecifice și variația complement direct/complement prepozițional) nefiind asociate cu o schimbare în forma verbului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verbului. Se poate vorbi de existența antipasivului în accepția "tare" a termenului numai pentru foarte puține limbi acuzative, de cele mai multe ori mecanismele asemănătoare antipasivului (ștergerea obiectelor nespecifice și variația complement direct/complement prepozițional) nefiind asociate cu o schimbare în forma verbului. În ultima secțiune (7.) am avut în vedere tipurile de schimbări lingvistice care implică ergativitatea. Am subliniat că, spre deosebire de schimbările minore, o schimbare tipologică nu este unidirecțională, fiind inventariate, în bibliografia consacrată problemei, atât treceri de la sistemul acuzativ la cel

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
morfologice care funcționează pe baza acelorași distincții. Relațiile gramaticale nu par a fi potrivite pentru a descrie anumite fenomene din limbile ergative. Al doilea aspect remarcat de autoare și important pentru discuția de față este acela că, din moment ce subiectul unui verb intranzitiv poate fi Agent sau Pacient, nu se poate stabili o corespondență 1 la 1 între rolurile semantice și relațiile gramaticale. Relația tranzitiv/ intranzitiv este simplificatoare − limbile ergative au distincțiile tranzitiv/intranzitiv și Agent/Pacient, dar nu au aceeași corespondență

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o corespondență 1 la 1 între rolurile semantice și relațiile gramaticale. Relația tranzitiv/ intranzitiv este simplificatoare − limbile ergative au distincțiile tranzitiv/intranzitiv și Agent/Pacient, dar nu au aceeași corespondență între cazuri și relațiile gramaticale ca limbile acuzative − subiectul unui verb intranzitiv și obiectul unui verb tranzitiv poartă același caz, absolutivul (din analiză, rezultă că autoarea recunoaște existența categoriei subiectului în limbile ergative). În cadrul gramaticii relaționale, Palmer (2007 [1994]: 1) afirmă că sistemul gramatical al limbilor familiare nu este specific și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
între rolurile semantice și relațiile gramaticale. Relația tranzitiv/ intranzitiv este simplificatoare − limbile ergative au distincțiile tranzitiv/intranzitiv și Agent/Pacient, dar nu au aceeași corespondență între cazuri și relațiile gramaticale ca limbile acuzative − subiectul unui verb intranzitiv și obiectul unui verb tranzitiv poartă același caz, absolutivul (din analiză, rezultă că autoarea recunoaște existența categoriei subiectului în limbile ergative). În cadrul gramaticii relaționale, Palmer (2007 [1994]: 1) afirmă că sistemul gramatical al limbilor familiare nu este specific și altor limbi, iar terminologia tradițională

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
să aibă loc orice tip de formare a cuvintelor sau derivare de la un cuvânt la altul. Alternanțele aparțin deci sintaxei. În teoria adoptată de Embick (2004a) există și un alt component al gramaticii, Enciclopedia, care cuprinde sensuri speciale, construcții cu verbe ușoare, dar și simple rădăcini. 2. ABORDĂRI DE TIP SINTACTIC ALE DISTINCȚIEI TIPOLOGICE ACUZATIV/ERGATIV Înainte de a aborda câteva dintre problemele pe care le ridică analiza limbilor ergative pentru teoria lingvistică, voi avea în vedere felul în care aceste limbi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dintre tipologie și sintaxă, adică voi prezenta câteva explicații formulate în termeni sintactici atât pentru distincția dintre cele două tipuri de limbi, cât și pentru aspecte de detaliu care privesc comportamentul limbilor ergative, cum sunt partiția ergativ/acuzativ sau existența verbelor inacuzative în limbile ergative. 2.1. Analiza "inacuzativă" a limbilor ergative Deși majoritatea cercetătorilor optează pentru diferențierea netă a limbilor acuzative de limbile ergative și, în cazul acestora din urmă, pentru delimitarea ergativității morfologice de ergativitatea sintactică, există și cercetători

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
al tipului și al numărului de proiecții sintactice, situație în care distincția ergativitate morfologică vs ergativitate sintactică nu se mai justifică, și care aduc argumente pentru o analiză "inacuzativă" a limbilor ergative. Simplificând foarte mult, acest lucru înseamnă că toate verbele (sau majoritatea verbelor) din limbile ergative se comportă ca verbele inacuzative din limbile acuzative, fenomenul inacuzativității fiind generalizat în limbile ergative. Nash (1997: 138) arată că atât în lucrări tradiționale despre ergativitate, cât și în studii recente, limbile ergative au

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
al numărului de proiecții sintactice, situație în care distincția ergativitate morfologică vs ergativitate sintactică nu se mai justifică, și care aduc argumente pentru o analiză "inacuzativă" a limbilor ergative. Simplificând foarte mult, acest lucru înseamnă că toate verbele (sau majoritatea verbelor) din limbile ergative se comportă ca verbele inacuzative din limbile acuzative, fenomenul inacuzativității fiind generalizat în limbile ergative. Nash (1997: 138) arată că atât în lucrări tradiționale despre ergativitate, cât și în studii recente, limbile ergative au fost definite ca

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care distincția ergativitate morfologică vs ergativitate sintactică nu se mai justifică, și care aduc argumente pentru o analiză "inacuzativă" a limbilor ergative. Simplificând foarte mult, acest lucru înseamnă că toate verbele (sau majoritatea verbelor) din limbile ergative se comportă ca verbele inacuzative din limbile acuzative, fenomenul inacuzativității fiind generalizat în limbile ergative. Nash (1997: 138) arată că atât în lucrări tradiționale despre ergativitate, cât și în studii recente, limbile ergative au fost definite ca fiind sisteme "inacuzative", proprietatea care le distinge

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
mai ales la eschimosă, că argumentele A în ergativ sunt actualmente oblice. Autorul respinge ideea că cele două tipuri de ergativitate, morfologică și sintactică, nu au legătură și sugerează, urmându-l pe Payne (1980)4, că ergativitatea rezultă din incapacitatea verbului de a atribui Caz structural obiectului direct. Centrul funcțional I atribuie și ergativul, și absolutivul. Argumentul în ergativ se deplasează în Spec,IP, poziția tematică specifică subiectului intranzitiv, având aceeași relație specificator−centru cum este cea folosită pentru atribuirea ergativului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
având aceeași relație specificator−centru cum este cea folosită pentru atribuirea ergativului/genitivului. Bok-Bennema (1991) arată că, în eschimosă, cazul modalis (cazul direct) care apare în structurile antipasive și în alte contexte este o marcare acuzativă, reflectând cazul atribuit de verb. De aici, ar rezulta că antipasivul apare numai în limbile ergative, pentru că antipasivul reprezintă o atribuire de tip Nom.−Ac., sufixul antipasiv fiind o formă de avansare a verbului, care poate atribui Cazul acuzativ. Nash (1998a) − autoare care a susținut

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în alte contexte este o marcare acuzativă, reflectând cazul atribuit de verb. De aici, ar rezulta că antipasivul apare numai în limbile ergative, pentru că antipasivul reprezintă o atribuire de tip Nom.−Ac., sufixul antipasiv fiind o formă de avansare a verbului, care poate atribui Cazul acuzativ. Nash (1998a) − autoare care a susținut și anterior acest tip de analiză (Nash 19955: în limbile acuzative există o categorie funcțională suplimentară, v, situată între TP și VP, care legitimează cazul structural) − face aceeași opțiune

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și de Caz pot oscila între sistemul acuzativ și sistemul ergativ, de unde și posibilitatea existenței partiției personale și a partiției aspectuale. Nash (1998a) reformulează definiția ergativității, pentru a elimina distincția morfologic/sintactic: o limbă este ergativă dacă tratează obiectul unui verb tranzitiv și subiectul unui verb intranzitiv în același fel, dar diferit de subiectul verbului tranzitiv; o limbă este acuzativă dacă obiectul unui verb tranzitiv este tratat diferit de subiectul unui verb tranzitiv și de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
între sistemul acuzativ și sistemul ergativ, de unde și posibilitatea existenței partiției personale și a partiției aspectuale. Nash (1998a) reformulează definiția ergativității, pentru a elimina distincția morfologic/sintactic: o limbă este ergativă dacă tratează obiectul unui verb tranzitiv și subiectul unui verb intranzitiv în același fel, dar diferit de subiectul verbului tranzitiv; o limbă este acuzativă dacă obiectul unui verb tranzitiv este tratat diferit de subiectul unui verb tranzitiv și de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind marcarea morfologică: afix cazual atașat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
existenței partiției personale și a partiției aspectuale. Nash (1998a) reformulează definiția ergativității, pentru a elimina distincția morfologic/sintactic: o limbă este ergativă dacă tratează obiectul unui verb tranzitiv și subiectul unui verb intranzitiv în același fel, dar diferit de subiectul verbului tranzitiv; o limbă este acuzativă dacă obiectul unui verb tranzitiv este tratat diferit de subiectul unui verb tranzitiv și de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind marcarea morfologică: afix cazual atașat proiecției NP sau marcă pronominală atașată verbului. Autoarea își

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
reformulează definiția ergativității, pentru a elimina distincția morfologic/sintactic: o limbă este ergativă dacă tratează obiectul unui verb tranzitiv și subiectul unui verb intranzitiv în același fel, dar diferit de subiectul verbului tranzitiv; o limbă este acuzativă dacă obiectul unui verb tranzitiv este tratat diferit de subiectul unui verb tranzitiv și de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind marcarea morfologică: afix cazual atașat proiecției NP sau marcă pronominală atașată verbului. Autoarea își continuă astfel demonstrația: verbul este în legătură mai strânsă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sintactic: o limbă este ergativă dacă tratează obiectul unui verb tranzitiv și subiectul unui verb intranzitiv în același fel, dar diferit de subiectul verbului tranzitiv; o limbă este acuzativă dacă obiectul unui verb tranzitiv este tratat diferit de subiectul unui verb tranzitiv și de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind marcarea morfologică: afix cazual atașat proiecției NP sau marcă pronominală atașată verbului. Autoarea își continuă astfel demonstrația: verbul este în legătură mai strânsă cu argumentul marcat − A în limbile ergative, O

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tratează obiectul unui verb tranzitiv și subiectul unui verb intranzitiv în același fel, dar diferit de subiectul verbului tranzitiv; o limbă este acuzativă dacă obiectul unui verb tranzitiv este tratat diferit de subiectul unui verb tranzitiv și de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind marcarea morfologică: afix cazual atașat proiecției NP sau marcă pronominală atașată verbului. Autoarea își continuă astfel demonstrația: verbul este în legătură mai strânsă cu argumentul marcat − A în limbile ergative, O în limbile acuzative. Ipoteză: marcarea specială

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de subiectul verbului tranzitiv; o limbă este acuzativă dacă obiectul unui verb tranzitiv este tratat diferit de subiectul unui verb tranzitiv și de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind marcarea morfologică: afix cazual atașat proiecției NP sau marcă pronominală atașată verbului. Autoarea își continuă astfel demonstrația: verbul este în legătură mai strânsă cu argumentul marcat − A în limbile ergative, O în limbile acuzative. Ipoteză: marcarea specială este expresia unei relații de localitate (tematică sau configurațională între un argument și un centru

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este acuzativă dacă obiectul unui verb tranzitiv este tratat diferit de subiectul unui verb tranzitiv și de subiectul unui verb intranzitiv, criteriul fiind marcarea morfologică: afix cazual atașat proiecției NP sau marcă pronominală atașată verbului. Autoarea își continuă astfel demonstrația: verbul este în legătură mai strânsă cu argumentul marcat − A în limbile ergative, O în limbile acuzative. Ipoteză: marcarea specială este expresia unei relații de localitate (tematică sau configurațională între un argument și un centru funcțional) între verb și NP marcat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]