75,659 matches
-
care avioanele de vânătoare cooperau cu seturi de radare Würzburg și cu bateriile antiaeriene. Deși la început această abordare nu a avut succes, rezultatele nu au întârziat să apară. Programul a fost oprit în octombrie 1940, datorită lipsei radarelor cu rază lungă de acțiune. Un al doilea sistem, sugerat de Diehl, era format dintr-un ardar Freya și un proiector de căutare ("Parasitanlage", Instalație Parazit). Acest sistem a fost numit "Dunkelnachtjagd" (Vânătoarea nopții întunecate). Acest sistem s-a dovedit greu de
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
înainte de începerea războiului, folosindu-se un sistem de avertizare bazate pe detectoare de sunet și proiectoare de căutare. Avioanele de vânătoare de noapte se roteau în jurul fascicolului luminos al proiectoarelor în afara zonei luminate, iar când un bombardier era prins în raza proiectorului, acesta era atacat de vânători. Concentrarea mai multor lumini de căutare la altitudine semnala vânătorilor prezența unui bombardier. Bateriile de artilerie antiaeriană aveau ordinul să deschidă focul de fiecare dată când o țintă fusese identificată, chiar și atunci când propriile
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
extinderea regiunilor luminate, care s-a extins din Danemarca ocupată până în nordul Franței. Avertizarea timpurie se baza pe radarele "Freyar", detectoare de sunet și observatori aerieni. Controlul avioanelor de vânătoare nocturnă și a bateriilor antiaeriene era asigurat de radarele cu rază scurtă de acțiune "Würzburg". Următorul pas a fost achiziționarea de avioane de vânătoare nocturnă dedicate. Germanii nu aveau un asemenea aparat, dar au improvizat și au folosit în acest scop avionul greu de vânătoare Messerschmitt Bf 110 și bombardierul mediu
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
de urmărire. Controlorul de trafic transmitea prin radio direcțiile de acțiune vânătorului pe vaza datelor furnizate de operatorii radar și reprezentate pe masa de urmărire. Când operatorii pierdeau semnalul aparatelor de vânătoare, acestea din urmă trebuiau să se reîntoarcă în raza de acțiune a radarului din acel careu. Mai mult, măsurătorile oferite de setul de radare Würzburg puteau diferi cu până la 500 m. Problemele generate de lanțul greoi de comandă, control și comunicație duceau de multe ori eșecuri de interceptare. Radarele
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
Aeriene ale USAAF au fost cele care au purtat greul luptelor în Teatrul European de Operațiuni (ETO) - "Eighth Air Force" și "Fifteenth Air Force". Grupurile americane erau achipate cu bombardiere grele B-17 Flying Fortress și B-24 Liberator. B-24 avea viteza de croazieră, raza de acțiune și capacitatea de încărcare ale bombelor mai mari decât ale B-17, dar în schimb nu putea să mențină formația de zbor la altitudini mai mari de 21.000 picioare, ceea ce îl făcea mai vulnerabil la focul de baraj
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
la altitudini mai mari de 21.000 picioare, ceea ce îl făcea mai vulnerabil la focul de baraj al artileriei antiaeriene și la atacurile avioanelor de vânătoare. Comandamentul american nu luase în considerație nevoia pentru dotarea cu avioane de vânătoare cu rază lungă de acțiune în 1942 și, la fel ca RAF, considerase că bombardierele vor putea tot timpul să își croiască drumul către țintă. Dat fiind acest fapt, americanii nu s-au grăbit să dezvolte un avion de vânătoare cu rază
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
rază lungă de acțiune în 1942 și, la fel ca RAF, considerase că bombardierele vor putea tot timpul să își croiască drumul către țintă. Dat fiind acest fapt, americanii nu s-au grăbit să dezvolte un avion de vânătoare cu rază lungă de acțiune. Avionul cu rază medie de acțiune P-38 Lightning fusese proiectat ca interceptor și era potrivit pentru rolul de escortă al bombardierelor. Producția nu ajunsese la nivelurile cerute, iar luptele din Marea Mediterană absorbise cele mai multe aparate P-38
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
și, la fel ca RAF, considerase că bombardierele vor putea tot timpul să își croiască drumul către țintă. Dat fiind acest fapt, americanii nu s-au grăbit să dezvolte un avion de vânătoare cu rază lungă de acțiune. Avionul cu rază medie de acțiune P-38 Lightning fusese proiectat ca interceptor și era potrivit pentru rolul de escortă al bombardierelor. Producția nu ajunsese la nivelurile cerute, iar luptele din Marea Mediterană absorbise cele mai multe aparate P-38. O soluție de moment oferită americanilor
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
-și atinge țintele în 1943 păreau că îi dau dreptate lui Harris. Pierderile grele ale bombardierelor neescortate cu rezultate modeste a făcut ca bombardamentele în adâncul teritoriului german să fie suspendate în octombrie 1943. Doar după introducerea noului aparat cu rază lungă de acțiunea P-51 Mustang, capabile să escorteze bombardierele până la țintă și înapoi, bombardamentele strategice au fost reluate. Comandamentul german nu avea o părere bună despre forțele aeriene americane. Göring i-a dat asigurări lui Hitler că bombardierul B-17
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
1944 au fost duse cu vechile tipuri de avioane, Messerschmitt Bf 110, Bf 109, Fw 190 și Ju 88. Eficiența și performanțele avioanelor germane de vânătoarea au atins culmea în timpul anului 1943. Fără să dispună de avioane de escortă cu rază de acțiune suficient de lungă, raidurile de bombardament ale USAAF împotriva teritoriului german au avut ca rezultat pierderea a numeroase bombardiere. Avioanele de vânătoare germane au fost dotate treptat cu arme de calibru din ce în ce mai mare, pentru ca să fie capabile să lupte
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
datorat eforturilor americane de bombardare a fabricilor de avioane. În octombrie 1943, spionajul german a raportat că avioanele de vânătoare aliate pot zbura până la Hamburg. Avioanele P-47 și P-38 au fost dotate cu rezervoare detașabile, care le extindea raza de acțiune. Unele s-au prăbușit după terminarea combustibilului lângă Aachen, la granița de vest a Germaniei. "General der Jagflieger" Adolf Galland i-a supus acest fapt atenției lui Göring, care a refuzat să ia măsuri, considerând că este vorba
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
considerând că este vorba cel mult de noroc. El a considerat că avioanele de vânătoare trebuie să fi fost avariate și să fi planat de la o altitudine mare până s-au prăbușit. Primejdia reprezentată de avioanele de vânătoare aliate cu rază lungă de acțiune a fost ignorată. De la mijlocul lunii decembrie 1943 până la mijlocul lunii februarie 1944, când a fost lansată Operațiunea Argument (Marea Săptămână), "Luftwaffe" a cucerit superioritatea aeriană deaspura Germaniei. Comandanții USAAF și-au dat seama că acest fapt
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
1944, când a fost lansată Operațiunea Argument (Marea Săptămână), "Luftwaffe" a cucerit superioritatea aeriană deaspura Germaniei. Comandanții USAAF și-au dat seama că acest fapt nu poate fi schimbat până când un număr suficient de mare de avioane de vânătoare cu rază lungă de acțiune destinate escortei bombardierelo nu va fi disponibil. Floata aeriană a 8-a nu va mai efectua raiduri la mare distanță în interiorul Germaniei pentru tot restul anului.. RAF Bomber Command a înregistrat o serie de succese în această
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
de identificare a bombardierelor de noapte ("Chaff" - panglică reflectoare metalizată pentru interferență în radiolocație), punând capăt tacticii "Wilde Sau" prin care avioanelor de vânătoare diurnă erau folosite pentru interceptările de noapte. Bombardarea Hamburgului în iuluie 1943 a fost făcut dincolo de raza de acțiune OBOE, bombardierele RAF au folosit pentru prima oară pe utilizarea radarului H2S. Cu această ocazie au fost folosite și paglicile refletorizante „Chaff” pentru derutarea operatorilor radar germani. Ca urmare, doar 12 bombardiere au fost doborâte și 31 avariate
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
a "Luftwaffe". După „Big Week”, aliații au cucerit și au menținut pentru tot restul războiului supremația aeriană. Una dintre cele mai importante schimbări ale „Marii Săptămâni” a fost intruducerea în luptă a avionului P-51 Mustang. Acest aparat avea o rază de acțiune suficient de mare ca să escorteze bombardierele USAAF spre ținte și înapoi la baze. Avionul avea performanțe superioare, care îi permiteau să se angajeze în luptă cu sorți mari de izbândă cu orice aparat de vânătoare germane. Era dotat
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
era folosită pentru trimiterea avioanelor inamice în zone în care nu erau prezente bombardierele. Germanii au răspuns prin creșterea eficienței sistemelor de marcare a pozițiilor avioanelor inamice. Corpul Observatorilor Germani a fost esențial în acest efort până la introducerea radarelor cu rază lungă de acțiune "Wassermann" și "Mammuth". După aceasta, marcarea pe hartă a pozițiilor avioanelor a fost centralizată și a devenit mai simplă. Germanii au utilizat de asemenea stații de ascultare pentru urmărirea dispozitivelor IFF (Identification friend or foe) după pornirea
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
militare. Pe 23 noiembrie 1940, după semnarea Pactului Tripartit, Axa a primit acces la rezervele de țiței ale României . USAAF a dorit să facă din țiței ținta prioritară. La sfârșitul primăverii anului 1944, americanii dispuneau de avioanele de vântoare cu rază lungă de acțiune, capabile să asigure protecția bombardierelor care aveau să declanșeze atacurile împotriva rafinăriilor de la Ploiești. În acel moment, USAAF avea mai multe obiective divergente: campania de bombardamente americano-britanică împotriva țintelor din Germania, Operațiunea Pointblank și sprijinirea tactică a
Apărarea Reichului () [Corola-website/Science/332608_a_333937]
-
în anul următor. Rețeaua, care suferă de mai multe eșecuri, are mici centrale de 30 kW și o rețea de distribuție de 110 V. Cu toate acestea, este foarte limitată livrarea de energie electrică, ea fiind posibilă doar pe o rază de câțiva kilometri.
Rețea electrică () [Corola-website/Science/332832_a_334161]
-
fiind realizată de astronomul englez William Huggins în 1864. Rezultatele investigărilor ulterioare au relevat pentru prima dacă faptul că nebuloasele planetare sunt formate din gaze fierbinți, nu din stele. Nebuloasa a fost observată în întreg spectrul electromagnetic, din infraroșu până în raze X. Studiile moderne relevă o structură cu o complexitate aparte, care ar putea fi cauzată în parte datorită materialului ejectat în urma interacțiunii dintr-un sistem binar aflat lângă steaua centrală. Totuși, nu există în prezent evidențe directe cum că steaua
Nebuloasa Ochi de Pisică () [Corola-website/Science/332852_a_334181]
-
o densitate mult mai mică. Steaua centrală a nebuloasei NGC 6543 este o stea de tipul O7 + [WR], cu o temperatură în fotosferă de aproximativ 80 000 K. Este cam de 10 000 de ori mai luminoasă decât Soarele, iar raza sa este de aproximativ 0,65 din cea solară. Analiza spectroscopică arată faptul că steaua pierde din masa sa prin intermediul unui vânt stelar într-un ritm de aproximativ 3,2×10 mase solare per an — cam 20 de trilioane de
Nebuloasa Ochi de Pisică () [Corola-website/Science/332852_a_334181]
-
500,7 nm. Ele au fost combinate în canale roșii, verzi și respectiv albastre, deși culorile lor adevărate sunt roșu, roșu și verde. Imaginile dezvăluie două straturi de material mai puțin ionizat la marginea nebuloasei. În anul 2001, observații în raze X realizate de Observatorul de raze X Chandra a dezvăluit prezența unor gaze extrem de fierbinți în cadrul nebuloasei, cu o temperatură de 1,7 K. Imaginea din partea de sus a articolului este o combinație de imagini optice realizate de Observatorul Chandra
Nebuloasa Ochi de Pisică () [Corola-website/Science/332852_a_334181]
-
combinate în canale roșii, verzi și respectiv albastre, deși culorile lor adevărate sunt roșu, roșu și verde. Imaginile dezvăluie două straturi de material mai puțin ionizat la marginea nebuloasei. În anul 2001, observații în raze X realizate de Observatorul de raze X Chandra a dezvăluit prezența unor gaze extrem de fierbinți în cadrul nebuloasei, cu o temperatură de 1,7 K. Imaginea din partea de sus a articolului este o combinație de imagini optice realizate de Observatorul Chandra și Telescopul Spațial Hubble. Se crede
Nebuloasa Ochi de Pisică () [Corola-website/Science/332852_a_334181]
-
și materialul ejectat anterior. Această interacție a îndepărtat bula interioară a nebuloasei. Observațiile realizate de Chandra au arătat, de asemenea, că sursa de energie se află în locul stelei centrale. Spectrul acestei surse se extinde până la partea grea a spectrului de raze X, până la 0.5-1.0 keV. Steaua, având o temperatură fotosferică de aproximativ 100 000 K, nu ar trebui să emită radiații X de flux ridicat, așadar prezența acestora este într-un fel un mister. Asta ar putea sugera prezența
Nebuloasa Ochi de Pisică () [Corola-website/Science/332852_a_334181]
-
unite de-a lungul corpului lor. Structura porțiunii luminoase din cadrul nebuloasei este în mare parte cauzată de interacțiunea dintre un vânt stelar rapid (care este emis de steaua centrală) și materialul ejectat în timpul formării nebuloasei. Această interacție cauzează emisia de raze X (care a fost discutată pe larg mai sus). Vântul stelar, suflând cu o vitează de până la 1900 km/s, a îndepărtat interiorul bulei interne a nebuloasei, și arată ca și cum bulele au explodat la ambele capete ale nebuloasei. De asemenea
Nebuloasa Ochi de Pisică () [Corola-website/Science/332852_a_334181]
-
și reprezintă o temă importantă în astronomia extragalactică. Sunt printre obiectele cele mai puternice și fac parte, împreună cu quasarii și radiogalaxiile, din familia galaxiilor active. Emit o mare cantitate de radiații de toate lungimile de undă (de la unde radio la raze gamma) dintr-o regiune aflată în centrul lor nu mai mare decât Sistemul nostru Solar. Această radiație este, în mod verosimil, generată de o gaură neagră supermasivă prezentă în centrul lor, cu o masă de ordinul unui milion până la un
Blazar () [Corola-website/Science/332907_a_334236]