8,101 matches
-
demodat. Prea sentimental pentru Lisa. Și prea conservator pentru București. Prea puțin suplu, ca să mă pot adapta, și prea susceptibil, ca asta să nu mă coste. Mi-a rămas și azi ceva de țăran sub lustrul citadin și, probabil, în adâncul melancoliilor mele am păstrat aroma ploilor din Lisa, rămasă ca umezeala în copacii bătrâni crescuți în locuri ferite de soare. Cu toate acestea, de câte ori vreau să mă întorc la identitatea mea, mă încearcă sentimentul tulbure că nu sunt nicăieri întreg
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
mi-a dat notă, mi-a zis să trec la loc în bancă. Am ieșit pe ușă, ca să nu izbucnesc în plâns în clasă. Cred că-mi ardeau obrajii de rușine și de ciudă. Mă simțeam foarte nenorocit, jignit până în adâncul sufletului. Întâmplarea aceea venea după alta, ia fel de neplăcută. Cum nu-mi permiteam să fiu client al bufetului de la liceu, îmi înfundam în buzunare, la internat, dimineața, două felii de pâine ca să le am în recreații. Spre ghinionul meu
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
afară sticle, doze de băuturi și ambalaje de sandvicuri. Părea o atmosferă de sărbătoare, cu ceva tente de tensiune și de enervare - poate pentru că, de fapt, căldura începea, ca de obicei, să devină insuportabilă sau doar pentru că toți știam în adâncul sufletului că acesta nu era cel mai bun loc în care puteam încerca să ne bucurăm de ea. Mă întrebam câți alți oameni își doreau să fie acum la țară, la țară de-adevăratelea, nu în acest parc care era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
și plânge, plângea cu adevărat și fără nici o speranță de alinare. Dar nu era un plâns oarecare, prieteni. În bâzâiala asta căreia îi spunem viață, toate legăturile și simpatiile își au efectul lor. Plânsul ei a mișcat un hotar în adâncul lucrurilor și din clipa aceea, suferința a început să apară peste tot în puternicul regat. Și odată cu ea, bineînțeles, iubirea. Trec peste amănute. Cressida a urzit și a executat o magistrală lovitură de palat și ea însăși l-a decapitat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
să-și cunoască și el mediul ceva mai bine? Și cu delfinul ce s-ar întâmpla, în cazul acela? Mai bine așa, cu semiviață, din semiprofil. Și-apoi mâine dimineață o să poată închide ochii din nou, se va odihni în adâncul pietrei. Numai dacă n-ar trebui să mă uit la nenorocitul ăla de creier tras în țeapă, cum o ia razna în fiecare noapte prin Piața Palatului, oftează Arion. Am auzit că-l mută, spune delfinul. ─ Bine-ar fi să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
de gheață, mai încolo șuvițe de noroi argintiu, un munte care curge. Într-o râpă se ițesc doi plopi, unul mare, celălalt mai mic, amândoi negri; mai departe o macara a înțepenit lângă câteva blocuri neterminate; cerul e verde și adânc; un stol de ciori despică privirea, în lumina trandafiriu-cenușie. Străbătând câmpia care se adâncește în fund de căldare la orizont, pe drumușorul cenușiu de asfalt găurit, autobuzul mititel și roșu ca o vacă a Domnului pufăie prin peisajul nemărginit către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
de a iubi; el - amenințat de apropierea vârstei tuturor neputințelor și a morții. Atât în film, cât și în povestea lui P.H.L., eroii se caută (și se găsesc!) pentru ca, împreună, să înfrunte singurătatea în fața destinului. Fiindcă toți își revendică, din adâncul ființei, dreptul la fericire, pe care îl câștigă primind și dăruind iubire, fiecare cu măsuri diferite... Conștiința diferenței apropie și depărtează, precum vântul - valurile mării... Poate că mii de povești de dragoste petrecute în lume intră în tiparul schițat mai
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Dă-mi mâna ta desfrunzită, Ochii închizându-și petalele, Fruntea pălind în lumină. Lasă-te în voia vântului cosmic De ne înalță, de ne coboară, Dar numai amândoi, amândoi... Nu doar umila carne... Nu doar umila carne se-adapă-n oaza ta, adâncul cald-răcoritor, izvor secret de prezumtive vieți. Nu doar umila carne îți cată umbra arborilor zvelți: sub ei cu primitivă însetare să sorb până la fund uitarea clipei. Ci glasul ferm al unui om străvechi îmi dă porunci cu însăși șoapta mea
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
O face la bătrânețe, analizând situația personajului său, aflat, totuși, la o vârstă „coaptă”. Absorbit aproape „periculos” de iubirea sa pentru Teodora, Domnul R. uită mobilul predestinat al oricărei acuplări: procreația. Se pare că numai femeia îl trăiește permanent în adâncul ființei sale, cu forța indelebilă a instinctului matern. Bărbatul, indiferent de vârstă, pare mai superficial, mai limitat, chiar dacă are capacitatea de a „prelucra” în mod corect toate „datele subiectului”. În fața argumentației simple, expusă pe un ton calm de Teodora, Profesorul
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
ceva pentru viața mea, experimentul socialist, cu toate visele sale, a dat faliment sub presiunea economică a orânduirii tradiționale de consum, în care omului i se cere să înoate, dacă dorește să nu se scufunde în mizeria existențială. Și din adâncul ființei noastre, din subsolul conștiinței de natură genetică, a reînviat visul prosperității personale, prin orice mijloace. Vis natural, fără nici o legătură cu politicul și cu utopicii care au sacrificat generația mea pentru o idee contra naturii omenești. S-a reînviat
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93052]
-
un maestru. Sunt sigură de asta. Abia aștept să te văd. — Termină-ți masa și să mergem. Nici nu s-a luminat Încă, e absurd să plecăm la ora asta. Tocmai atunci se auzi din nou leul. Acum scotea din adâncul pieptului un fel de geamăt care dintr-o dată deveni gutural, trimițând niște vibrații care zguduiau parcă aerul din jur. Totul se termină cu un oftat și un horcăit adânc și greu. Parc-ar fi aici, zise nevasta lui Macomber. — Doamne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
murdară din vană după ce scoți dopul. Îi era frică și se simțea tare slăbit; Încerca să zică o rugăciune, și-și aduse aminte cum Începea, dar Înainte să apuce să zică cât putu de repede „O, Doamne! Mă căiesc din adâncul sufletului că Te-am nesocotit pe Tine, Carele ești toată dragostea mea și-Ți promit că...“ se simți peste poate de slăbit, se-ntinse cu fața-n jos și totul se termină foarte repede. O arteră femorală sfâșiată se scurge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
Toaibă. Ce ai mai descoperit? îl întreb. Că au trei observatori pe marginea lizierei dinspre noi. Apoi, mi s-o părut ori poate fi și adevărat - asta din cauza soarelui care ne bate în ochi - mi s-a părut că din adâncul lizierei a ieșit ca o părere - o șuviță de fum... Asta ce înseamnă? Că au făcut un pui de foc, neimaginându-și că fumul se poate vedea chiar și pe un soare ca aista de azi. Unde crezi că sunt
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
dăm seama ce făină se macină aici? O zi nu voi putea rezista, pentru că sângele nu s-a oprit de tot. Eu voi vedea dacă pe cărăruie se poate merge târâș. Spunând acestea, Trestie a pornit să se târască spre adâncul gârlei, privind cu mare atenție către pisc, pentru a descoperi vreo mișcare. „De mers se poate merge târâș, dar câte unul. Cum îl ducem însă pe Toader?” - se întreba Trestie în timp ce făcea cale întoarsă. „Aha! Am găsit! Trei centuri, trei
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
M-am apropiat de pat. - Doamnă, va trebui să vă citesc testamentul, iar dumneavoastră să spuneți dacă ce e scris aici e voința dumneavoastră sau nu. Ea Îmi răspunse cu o vioiciune pe sfîrșite, o politețe ieșită cu greu din adîncuri: - Da, domnule judecător. Pe mine să mă iertați că deocamdată nu mă pot mișca din pat. Boala, domnule judecător... - Nu-i nimic, doamnă, nu-i nimic, o Întrerupsei. Era perfect lucidă, stare de care eram obligat să-mi dau seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Direcția de Învățămînt a județului, pretextul venirii lui aici. Ce să-i explic?, ce să Înțeleagă? Eram pentru ei toți judecător, atîta tot. Începea să-mi fie rușine de ei; nimeni nu știa Însă - și cui să spun? - că În adîncul ființei mă aflam fericit, era singura profesie (excluzînd medicina), În care puteai să faci - paradoxal - cel mai mult bine, rar, dar puteai, căci dictatura Își depășise pragul. Dar asta nu se știa. Și ca mine erau atîția alți colegi, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
de topire. Și-atunci cum să-i Învinuiești pe oameni pentru că... Da, Îmi spusei din nou, dar ceea ce nu se poate frînge este credința... Pot să mă supună, voi rosti cuvintele lor dar nu voi crede În ele niciodată. În adîncul ființei va arde cu aceeași putere flacăra dintîi a credinței, ca singură posibilitate de-ați mai sfida dușmanul care, Înfumurat și puternic, nu va bănui cît este de slab. Simțeam că vorbesc cu mine Însumi, În timp ce el, punîndu-mi mîna pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
nu! nu! bineînțeles că nu, rectificai, așa ceva nu e posibil, o imensă eroare.” Dacă i-aș fi spus, ar fi Înnebunit, n-ar fi Înțeles; cum să Înțeleagă o astfel de realitate. Totul a durat o secundă: confuzie venită din adîncuri. Dar ea, observîndu-mi clipa, mă privi nedumerită cu ochii deschiși mari, rotunzi, cum nu-i văzusem pînă atunci, ca-ntr-un miracol, În care mă pierdui a doua oară. Își trecu mîinile prin părul meu, mîngîindu-mi fruntea, obrajii. Șoptea: - Te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
un imens disc palid ce părea că se scufundă în câmpia Pannoniei. Pe cer se zăreau deja câteva stele. Pe malul Dunării, la câteva mile de castru, era un mithraeum. Construcția subterană - un templu care celebra nașterea zeului Mithra în adâncul Pământului - îi aștepta pe adepții cultului. Errius se apropie de intrarea templului și aruncă o ultimă privire spre bolta cerească, al cărei stăpân era Mithra, Sol Invictus, soarele ce alungă întunericul din lumea exterioară și din cea dinăuntrul nostru. Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o furie dezlănțuită. Când mânia ajunse la culme, încețoșându-i privirea și făcându-i inima să stea în loc, oficiantul dădu semnalul. Timpanul începu să bată repede, sălbatic. Deodată, cei doi bărbați înarmați se dădură în lături. Antonius simți că, în adâncul conștiinței sale, ceva se schimba. Se simți dintr-odată liber, cuprins de o profundă emoție. Se îndreptă spre altar, ridică tinctorium-ul și, cu furie și durere, ca și cum ar fi ucis o parte din el însuși, îl înfipse în pânza întinsă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mai puternic decât el. Skorpius e cu neputință de învins, iar sângele celor pe care îi învinge îl închin lui Marte. — Păzește-te de Orpheus - glasul vrăjitoarei devenise răgușit și profund, părând că iese din gura unui monstru aflat în adâncul infernului. — Orpheus! strigă Vitellius. Spune-mi cine este Orpheus! Cel mai puternic gladiator? Unde-l pot găsi? — Orpheus... Da, este cel mai puternic. Păzește-te de Orpheus, repetă glasul ce devenise un mârâit teribil, în vreme ce soarele dispărea printre crengile frasinului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cu pielea foarte albă, apoi trupul gol, uns cu ulei, ce strălucea în lumina soarelui. Purta doar un perizom roșu. Picioarele, groase ca niște trunchiuri de copaci, se sprijineau, goale, pe platforma ce părea să-l aducă pe gladiator din adâncul infernului. „Skorpius“, se gândi Valerius. I se păru că bărbatul acela uriaș semăna cu un monstru marin, din cauza solzilor de bronz care îi acopereau brațul stâng. Avu impresia că omul cu un aer sălbatic și violent îi rezerva un destin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cu sabia ținta de paie. De fiecare dată când atingea ținta se simțea cuprins de o furie asemănătoare cu cea care îl determinase să dea buzna în pulvinar ca să-l ucidă pe Vitellius. Da, zise Proculus. Cam asta e... În adâncul sufletului, trebuie să simți ceva asemănător. — Îmi citești gândurile, zise Valerius, îndreptându-se spre cercul de plecare. — Știi asta, nu? De îndată ce Valerius ajunse pe poziție, Proculus apucă bățul de un capăt. — O luăm de la început. De multe ori, Proculus simula
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să aprindă torțele stăteau nemișcați, privindu-l pe Antonius, a cărui siluetă părea gigantică în întuneric. Legatul mergea înainte și înapoi, de la masa comandanților la grupul soldaților. Pașii lui răsunau ciudat, cu un ritm constant, ce părea să cheme din adâncurile pământului sau din cer spiritele războinicilor ce muriseră la Bedriacum cu arma în mână. Fantomele însângerate se strânseră în jurul castrului și se apropiară de comandanți și de soldații adunați sub cerul pe care mulți îl găseau asemănător cu bolțile templelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mai crudă... Vreme de patru zile și patru nopți, a dat foc la temple și la case... A rămas în picioare doar templul zeiței Mephitis, aflat în afara zidurilor - Titus coborî glasul. Zeița vaporilor de sulf, a aburilor ce vin din adâncul infernului... Doar ea a scăpat. — Și amfiteatrul? întrebă Antonius cu răceală, ridicând capul. Îmi închipui că Legiunea a treisprezecea i-a dat foc. — A ars. Iar asta mă bucură, după cum îți poți închipui, răspunse Titus, făcând un gest ca și cum ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]