7,668 matches
-
economică, viitorul eurofil și om de stat belgian Paul-Henri Spaak schimba idei intervenționiste cu contemporani cu vederi similare de pe tot continentul, inclusiv cu Otto Abetz, viitorul administrator nazist al Parisului ocupat. „Planificarea”, pe scurt, avea o istorie complicată. Mulți dintre adepții ei căpătaseră experiență ca funcționari și manageri În cadrul unui regim de ocupație - În Franța, Belgia, Cehoslovacia, ca să nu mai vorbim de Germania și Italia. Marea Britanie nu era ocupată, dar și acolo războiul aclimatizase noțiunea până atunci abstractă de planificare guvernamentală
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care are tot atâta viitor cât iacobiții În Anglia după 1688”. Taylor exagera ca de obicei, se Înșela pe termen lung (ca toată lumea) și ar fi fost uimit să afle că mulți dintre americanii care administrau În prezent Germania, deși adepți ai programului New Deal al lui F.D. Roosevelt, erau entuziaști ai planificării. Dar În acel moment, el avea În linii mari dreptate. Ce era „Planificarea”? Termenul poate genera confuzii. Singurul element comun tuturor teoriilor era implicarea statului În problemele sociale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
instabilității politice. Disconfortul pe care ni-l provoacă astăzi noțiunile rasă, eugenie, degenerare etc. tinde să umbrească rolul important pe care acestea l-au jucat În gândirea populară europeană În prima jumătate a secolului XX: naziștii nu erau singurii lor adepți. Înainte de 1945, două generații de doctori, antropologi, comentatori politici și funcționari ai departamentelor de sănătate publică animaseră dezbateri și polemici ample despre „sănătatea rasială”, creșterea demografică, sănătatea mediului și confortul ocupațional, discutând măsurile practice prin care acestea puteau fi ameliorate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nivelul de ajutor necesar și metodele de distribuție. Obișnuiți cu interesul nedisimulat al americanilor În negocierile bilaterale anterioare pentru Împrumuturi, politicienii europeni au fost destul de surprinși. Nedumerirea lor era de Înțeles. Americanii Înșiși aveau păreri Împărțite despre obiectivele Planului. Idealiștii adepți ai politicii New Deal - numeroși În administrațiile americane postbelice - vedeau În el o oportunitate de a reconstrui Europa după chipul Statelor Unite, punând accentul pe modernizare, investiții În infrastructură, productivitate industrială, creștere economică și cooperare Între sindicate și patronat. În cadrul „misiunilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucru i-a surprins Întrucâtva, iar Maurice Thorez, liderul comunist francez, a continuat o vreme să spere că partidul său va fi reintegrat În coaliția de guvernare; la Congresul de la Strasbourg al partidului, În iunie 1947, el Îi caracteriza pe adepții unei opoziții deschise drept „aventurieri”. Comuniștii din Europa Occidentală nu știau cum să reacționeze la Planul Marshall și nu au Înțeles decât tardiv refuzul lui Stalin. În general, comunicarea Între Moscova și partidele acolite din Vest era deficitară. După ieșirea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
procese publice majore. Exista și În Polonia un candidat pentru rolul de Tito-Kostov-Rajk: W³adis³aw Gomu³ka, secretar general al Partidului Muncitoresc Polonez și vicepreședinte al Consiliului polonez de Miniștri. Gomu³ka criticase deschis planurile de colectivizare În Polonia și era cunoscut ca adept al „căii naționale” poloneze spre socialism. Criticat de staliniștii fideli din partid, În august 1948 el a fost Înlocuit În funcția de secretar general de Boles³aw Bierut. Cinci luni mai tîrziu a demisionat din postul ministerial, În noiembrie 1949 a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se rezumau la centrul și stânga spectrului. Gândirea și opinia de dreapta intraseră Într-un con de umbră În Europa. Dar, deși conținutul scrierilor și manifestărilor publice s-a metamorfozat spectaculos după căderea lui Hitler, a lui Mussolini și a adepților lor, tonul a rămas același. Stilul imperios-apocaliptic al fasciștilor; apelul lor la soluții violente și „definitive”, de parcă schimbarea autentică presupune obligatoriu nimicirea totală; disprețul față de compromis și de „ipocrizia” democrației liberale; entuziasmul pentru alternativele maniheiste (totul sau nimic, revoluție sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ceea ce era, până la urmă, anexarea acelor țări de către URSS. Dar ne ajută să Înțelegem amploarea deziluziei care a urmat. Comuniștii puțin mai În vârstă, precum Djilas (născut În 1911), au Înțeles probabil dintotdeauna că „manipularea fervorii e sâmburele servituții”. Dar adepții mai tineri, În special intelectualii, au fost uimiți să descopere rigorile disciplinei comuniste și realitatea puterii staliniste. Un șoc aparte pentru democrațiile populare din estul Europei a fost dogma jdanovistă a celor „două culturi”, impusă după 1948, care obliga la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
americană impusă de istorie. Oricât de curios ar părea, același lucru era valabil și pentru social-democrați. Poate și fiindcă amintirea lui Roosevelt era Încă proaspătă, iar mulți dintre diplomații și politicienii americani cu care europenii tratau În această perioadă erau adepți ai Noii Înțelegeri care promovau un rol activ al statului În economie și societate și aveau simpatii de centru-stânga. Dar era și o consecință directă a politicii americane. Federațiile sindicale, serviciile secrete și Departamentul de Stat al SUA vedeau În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu care „mobiliza fără răgaz prostia omenească”. Arestat În iulie 1933, el și-a petrecut următorii 12 ani În lagăre de concentrare, lucru care i-a afectat sănătatea și i-a scurtat viața. Slăbit și adus de spate, erou și adept neclintit al ideii că Germania avea după război obligația de a-și recunoaște crimele, Kurt Schumacher era nu numai liderul firesc al socialiștilor, ci și singurul politician local din Germania postbelică ce putea servi drept reper moral pentru conaționali. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Tratatului de la Roma pe considerente „naționale”, În timp ce unii socialiști și radicali de stânga (inclusiv Pierre Mendès-France) s-au opus formării unei „Europe mici”, fără prezența liniștitoare a Marii Britanii. În Germania, Ludwig Erhard, ministrul Economiei În guvernul lui Adenauer și un adept entuziast al comerțului liber, s-a opus „uniunii vamale” neomercantiliste, care ar fi putut să afecteze legăturile Germaniei cu Marea Britanie, să restricționeze fluxurile comerciale și să dea peste cap prețurile. În viziunea lui Erhard, CEE era „un nonsens macroeconomic”. Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-i aducă un omagiu celui dispărut; ei vin cu speranța arzătoare și cu hotărârea fermă de a Îngropa o epocă Întreagă. Fărădelegea, arbitrariul și decăderea morală din acei ani rușinoși trebuie Înmormântate pe vecie; iar pericolul pe care Îl constituie adepții maghiari ai guvernării prin forță și ai cultului personalității trebuie Înlăturat pentru totdeauna. Exista o ironie a sorții În simpatia pe care o stârnea acum destinul lui Rajk, un om care trimisese el Însuși atâția inocenți (necomuniști) la eșafod. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stabilitatea politică și statul asistențial - pe care le credea În firea lucrurilor. Pe măsură ce influența tot mai mult locul de muncă și bunăstarea cetățenilor, statul Își pierdea din autoritatea asupra moralei și opiniilor acestora. Pe atunci, nimeni nu a fost surprins. Adepții liberali și social-democrați ai statului asistențial considerau că guvernul poate foarte bine să se Îngrijească de situația medicală și economică a populației, garantând bunăstarea cetățenilor de la naștere până la moarte, fără să-și bage câtuși de puțin nasul În vederi și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Pius al IX-lea, Biserica Catolică adoptase o viziune cuprinzătoare și absolut dogmatică a responsabilităților sale ca stâlp moral al turmei păstorite. Tocmai pentru că statul modern Îl deposeda treptat de influență politică, Vaticanul era de neclintit În exigențele lui față de adepți. Pontificatul lung și - retrospectiv - controversat al lui Eugenio Pacelli, Pius al XII-lea (1939-1958), nu numai că a reafirmat autoritatea spirituală a Vaticanului, dar a reușit să readucă Biserica pe scena politică. Îmbrățișând deschis o politică reacționară, de la legăturile strânse
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
singură generație de la moloz la ultramodernism, și-a semnat singur sentința (ajutat din fericire de recesiunea din anii ’70, care a redus deopotrivă bugetele publice și private, oprind orgia prefacerii). Încă din 1958, Înainte de paroxismul modernizării urbane, un grup de adepți britanici ai conservării au fondat Societatea Victoriană, o organizație de voluntari tipic britanică, ce urmărea identificarea și salvarea patrimoniului arhitectural național. Însă În deceniul următor, peste tot În Occident au apărut rețele similare care Îi Îndemnau pe locuitori, savanți și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spunea Pierre Boulez când Își intitula una dintre compoziții Structures, „șacestaț e cuvântul de ordine al epocii noastre”. În cursul anilor ’60 s-a ivit o pletoră de structuralisme aplicate: În antropologie, istorie, sociologie, psihologie, științe politice și, bineînțeles, literatură. Adepții cei mai cunoscuți - cei care combinau În doze ideale Îndrăzneala intelectuală și talentul autopromovării - au devenit vedete internaționale, având norocul să intre În lumina reflectoarelor exact În perioada În care televiziunea devenea un mediu popular. În alte vremuri, Michel Foucault
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și lucrătorii manuali din toate domeniile ieșeau În număr mare la pensie. În noua eră a serviciilor, locul lor era luat de o populație activă foarte diferită. Ceea ce ar fi trebuit să Îngrijoreze stânga convențională: partidele și sindicatele Își recrutau adepții (și Își extrăgeau fondurile) din această masă electorală. Deși anchetele sociale ale vremii consemnau dispariția incipientă a proletariatului european clasic, vechea stângă continua să invoce „baza” muncitorească. Îndeosebi comuniștii rămâneau intransigenți. Exista o singură clasă revoluționară: proletariatul; un singur partid
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
protestele franceze din anul precedent, care duraseră numai o lună. „Toamna fierbinte” din acel an, cu greve spontane și lucrători care ocupau fabricile În grupuri mici, cerând să participe la deciziile manageriale, i-a convins pe teoreticienii italieni și pe adepții lor că refuzul radical al „statului burghez” reprezenta strategia corectă. Autonomia lucrătorilor - ca tactică și ca obiectiv - era calea viitorului. Reformele - În școli și uzine deopotrivă - erau nu numai imposibile, dar și indezirabile. Compromisul era un eșec. Rămâne de discutat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
revelat amploarea schismei dintre URSS și China (În luna următoare, sovieticii și-au Închis ambasada din Albania, locum european al Beijingului), iar În competiția pentru influență globală, Moscova a demarat o campanie de imagine pentru mulțimea confuză și volatilă a adepților de peste hotare. În 1962, un obscur Învățător de provincie, Aleksandr Soljenițîn, a reușit să publice un roman pesimist și implicit subversiv, O zi din viața lui Ivan Denisovici, În Novîi Mir, aceeași revistă care Îl refuzase pe Pasternak cu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe adeziunea poporului, pe legitimitatea unui partid reformat sau chiar pe lecțiile istoriei. La Praga, strivirea mișcării reformiste a lăsat un gust extrem de amar. Mulți dintre cei mai zeloși „normalizatori” fuseseră, cu numai câteva luni În urmă, cei mai zgomotoși adepți ai lui Dubček - „abia după Primăvara de la Praga din 1968”, scria Zdenìk Mlynáø, unul dintre reformiștii de la vârful Partidului Comunist, „am Început să vedem cine e fiecare”. Ușurința aparentă cu care mai Întâi Dubček, apoi partidul și, În cele din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
uneori n-ai de ales. Gerry Adams Moartea unui muncitor atârnă greu ca o stâncă; a unui burghez e ușoară ca fulgul. Mao Zedong Rămâne ceasul cel de plumb Deși trecut, mereu În gând. Emily Dickinson Punk-ul pare inventat pentru adepții teoriei culturale - și, Într-un fel, chiar a fost. Robert Hewison Nici nu se stinsese bine efervescența anilor ’60 și complexul de factori care o făcuse posibilă a dispărut pentru totdeauna. În numai trei ani de la sfârșitul celui mai prosper
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
popularitate. Spre deosebire de teroriștii germani, grupați În jurul unui nucleu minuscul de criminali, extrema stângă italiană era constituită dintr-un evantai de partide politice legitime, rețele de gherilă urbană și microsecte de bandiți politici Înarmați - formațiuni care se intersectau ca obiective și adepți. Aceste grupuri și secte reproduceau În miniatură istoria fisionară a stângii europene clasice. În decursul anilor ’70, pentru fiecare act de violență Își asuma responsabilitatea o organizație până atunci necunoscută, adesea o subsecție sau o facțiune din grupul original. Dincolo de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
visul naționalist francez de armonie rurală dintr-o France profonde, nepătată de urbanizare și cosmopolitism; reveria engleză a unei armonii trecute și viitoare, Ierusalimul pierdut al lui Blake: toate acestea aveau mai multe În comun decât erau dispuși să admită adepții lor. Iar dacă stânga contempla admirativ de zeci de ani „producția” comunistă la Întrecere cu cea occidentală, la Începutul anilor ’70, atât la dreapta, cât și la stânga s-au făcut auzite voci care demascau costurile ascunse al progresului, productivității și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
neoliberalilor”, cele mai multe dintre serviciile oferite de stat (asigurări, locuințe, pensii, sănătate și educație) puteau fi asigurate mai eficient În sectorul privat și achitate de cetățeni din venitul pe care Îl Înghițeau În prezent resursele publice. În viziunea celui mai faimos adept al pieței libere, economistul austriac Friedrich Hayek, chiar și statele cel mai bine administrate sunt incapabile să proceseze eficient datele și să le transforme În politici viabile: ele distorsionează informația economică chiar În timp ce o extrag. Acestea nu erau idei noi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
discipolului său american Milton Friedman. După Marea Criză din anii ’30 și boom-ul bazat pe cerere din anii ’50 și ’60, astfel de vederi au fost considerate (cel puțin În Europa) politic mioape și economic anacronice. Însă după 1973 adepții pieței libere au reapărut, vehemenți și siguri pe ei, pentru a blama recesiunea economică generalizată și nenorocirile care pândeau acele „guverne puternice” care gâtuiau inițiativa și energia națională prin fiscalitate și planificare economică. Retorica prindea la alegătorii mai tineri, care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]