8,125 matches
-
ca viitor era o absență. Surîsul lor pustiește totul. Cadavrul sfinxului zace aruncat undeva Într-un trecut unde nimeni nu mai pune Întrebări și doar vîntul șuieră risipind spuma amară a mării peste florile de lotus strivite pe un țărm pustiu. Adulmecînd vîntul sărat care-i aduce miros de cadavru, lotofagul se crispează fără să știe de ce. Poate că Andromaca e mai Îndreptățită decît Ulise să se Împotrivească lotofagilor. Îmi amintesc scena descrisă de Seneca În Troienele. Nefericita soție a lui
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
ci pentru a-și umple brațele de ele. Pe Munte n-a curs sînge (dacă trecem peste fraza lui Lautreamont, că nici toată apa mării n-ar fi destulă pentru a spăla o pată de sînge intelectuală), Însă pe potecile pustii amintirile par după un timp o eroare. Sus, pe ultima creastă, vîntul nu mai șlefuiește În piatră decît figura sfinxului de la piramide cu ochii ațintiți În gol. El nu aude nimic din zgomotele de jos, nimic din ceea ce provoacă teamă
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
această lumină care Îl doare și Îi reamintește o vîrstă cînd n-avea trecut. Alerga odată cu timpul, cu părul În vînt. Acum e Îmbibat de memorie. Dar cel puțin a Învățat să nu mai creadă În ceea ce nu exista. E pustiu și liber. Proteu Acest zeu se metamorfoza, după cum se știe, În foc, pămînt, apă sau În diverse animale ori de cîte ori voia să se sustragă Întrebărilor puse de muritori. Ni se povestește În Georgicele că putea fi silit să
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
de frica faraonilor. Iar sfinxul Indiferenței, Înainte de a fi paznicul piramidelor, este el Însuși o piramidă ca semnificație. Surîsul său metafizic s-a născut din disperare nu din dispreț. Alt animal n-ar fi rezistat culcat pe nisipuri... Acești ochi pustii privesc moartea ironic numai pentru a o transforma În eroare a eternității, În vreme ce soarele trece deasupra unor piramide care nu ascund nimic mai mult decît o clepsidră... Dar chiar nisipul o va renaște pe Fata Morgana. Niciodată natura n-ar
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
dragoste... În realitate, zeița a condamnat Meduza la o singurătate disperată și iremediabilă. Privirea ei preface, ca și timpul, totul În piatră și nisip; În deșert. Și cu cît se uită mai dezolată În jur, cu atît lumea e mai pustie. Dacă o floare răsare În vreme ce ea doarme, e de ajuns să deschidă pleoapele și floarea va fi pietrificată. Meduza nu va vedea niciodată o floare adevărată, ci numai forma ei de piatră; după ce a devenit singurătate. Ea ucide lumea privind
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
numai cadavre de piatră. Ochii acționează Împotriva inimii ei. Își suprimă singură orice speranță și chiar pașii ei otrăvesc drumul pe care rătăcește Îngrozită; acest deșert se tîrăște Împreună cu Meduza, În vreme ce pașii ei trec bolnavi printr-o lume atît de pustie, Încît se aud și gîndurile acestei ființe Înfricoșătoare care a fost odată o femeie frumoasă... (...Am fost frumoasă, dar ce importanță mai are urîțenia mea pe lîngă ochii mei? Mi-e silă de cît am ucis. Și mă trezesc gemînd
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
Zeii nu-și dau seama cînd ucid. De aceea și cînd fac bine sînt cruzi. Darmite o zeiță furioasă și răzbunătoare... Numai cineva pedepsit astfel ar Înțelege ce Înseamnă să deschizi ochii și să nu vezi nimic viu În jur... pustiu, fluturi de piatră, păsări de piatră, animale de piatră, oameni de piatră, o, cum mi-aș dori ochii tulburi ai lupului Lycaon... Umblu cu speranța că Într-o zi voi Întîlni pe cineva care să nu se Înfricoșeze de mine
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
familiaritate cu cerul, cu norii ce se tîrăsc umflați de ploaie peste păduri secetoase. Aici, valurile Îmi arată În fiecare zi pămîntul, nisipul, stîncile, arbuștii arși de soare și umbra pescarilor care descarcă bărcile pline de pește. Acest țărm aparent pustiu nu e nici pe departe un spațiu al singurătății, iar singurătatea nu mi-a dezvăluit decît o violentă nevoie de solidaritate. Nimic nu mi se pare mai străin decît o stare de imponderabilitate afectivă. Sfinxul stă Într-un loc pustiu
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
pustiu nu e nici pe departe un spațiu al singurătății, iar singurătatea nu mi-a dezvăluit decît o violentă nevoie de solidaritate. Nimic nu mi se pare mai străin decît o stare de imponderabilitate afectivă. Sfinxul stă Într-un loc pustiu la porțile Thebei doar pentru ca Întrebarea să se audă foarte clar. Și poate că Întrebarea lui Oedip (de ce toate acestea?) e chiar mai importantă decît a sfinxului. Iason Centaurul Chiron i-a dat lui Iason pe muntele Pelion aceeași educație
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
urăște pentru că-l smulge din vis, Îl tîrăște la soare din grota sa unde noaptea Îl vizitează zeița Artemis fluturîndu-și pe umerii goi părul rece și blond. Lucid, Endimion rămîne cu ochii ațintiți În gol; pădurea Însorită i se pare pustie, lumina zilei i-a renăscut cuvintele pe buze, dar odată cu aeeasta zeii mor. În locul pașilor zeiței, singurătatea lui se umple de vorbe. Noaptea, În vis, totul se desfășoară fără un cuvînt. Doar surîde și grota se luminează Înălbită de lună
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
regretă nimic, se mulțumește să existe. Acum știu că surîsul sfinxului culcat pe nisipuri nu este un surîs al indiferenței... Ploaia măruntă de-afară cade peste toate ceasurile În care m-am gîndit la zeii antici. Olimpul trebuie să fie pustiu, Însă cadavrul sfinxului grec nu va fi găsit În prăpastia unde s-a aruncat. Zeul-Întrebare trăiește... VÎntul de toamnă răscolește o mare pe care n-o mai zăresc. O umbră s-a strecurat parcă printre oțetarii uzi de ploaie. Forma
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
alte hăinuțe, aducându-l la o plăcută stare de primenire. Nicky însemna miezul vieții în casa lor. Era o fărâmă de om, o păpușică vie, o jucărie preferată. În ochii Carlinei și ai lui Valentin, Nicky era ca o oază-ntrun pustiu, tabloul preferat al celui care îl pictase. Dumnezeu fusese darnic când îl crease. Toți îl iubeau și îl îndrăgeau. Avea ochișorii mari, lucioși, limpezi ca o apă cristalină, cu o privire nevinovată, fără răutate. Pielea o avea albă, fragedă și
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
pasăre neobosită în zbor. Suferea... Undeva în prăpăstiile și hăul din ea aluneca ceva ca niște pietre, lovind-o crunt, lăsând zăpezile imaginare să se așeze strat după strat, înghețându-i sufletul. Casa în care locuia îi părea goală și pustie iar visele de demult erau ca niște bariere. Numai ungherele unde se jucase Nicky cu Alin odinioară mai păstrau amintiri plăcute. Patul în care era așteptat Valentin la ore târzii îi părea un obiect lipsit de valoare sentimentală. Numai cerul
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
când nu are informații precise despre copii se simte ca și cum ar fi despicată în două: pe de o parte este ceea ce o făcea altă dată să fie sigură de ei, iar cealaltă parte o face să se simtă goală și pustie în interior. Fiecare dintre noi ne privim copiii printr-o anumită prismă, le vedem anumite laturi, uneori chiar și pe cele ascunse. Carlina îl vedea pe Alin uluitor de frumos, șaten și foarte chipeș cu o fizionomie agreabilă. Se afla
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
și trei ingineri, erau angajații unei secții care abia se construia. Din lipsă de spațiu, lucram cu toții într-un birou. După darea în folosință a noii secții am rămas singur. Mi s-a părut dintr-o dată biroul gol, gol și pustiu, acel birou care era ticsit de ingineri la ora cînd ne adunam cu toții, așa de ticsit, că noi, băieții, din lipsă de scaune, stăteam pe cîte un colț de birou. Era o primăvară ca acum, cu zile capricioase, mai ales
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
ce s-a întîmplat? E mare, dom' Vlădeanu, mare cît capra, clatină din cap Don Șef. A căzut stația finală de filtrare a gazelor. Au explodat turnurile de purificare. Dumnezeule! Cîți morți? Nici unul, din fericire. Pe-acolo, prin jurul turnurilor, e pustiu de obicei... De ce-au explodat turnurile, care-s noi, și nu au explodat tancurile de compresie?! mă mir eu, înfiorîndu-mă totodată, amintindu-mi că dimineață am trecut pe lîngă turnurile de purificare. Tocmai! spune Don Șef. Turnurile trebuiau să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
numărul, iar acum o să-mi răspundă, să-i pot spune: "Sărut mîinile! Sînt Vlădeanu. Vă rog să mă iertați și să uitați cuvîntul acela urît!" Dar telefonul sună în gol. Formez numărul și a treia oară. Același sunet prelung, a pustiu. Sigur! exclam eu, uitîndu-mă furios la receptor. Dacă nu-i Vlădeanu, altul! Doamna e singură și a ieșit în oraș!... Naiv ce sînt! Și neserios pe deasupra! Livia mă așteaptă, iar eu... Simt cum cum fierb de furie, dar o furie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
jos, de teamă să nu întîlnesc privirea Fulviei. Pot să dau un telefon? Da, poftim! îmi arată ea spre telefon. Formez 03, cer numărul familiei Roman de pe strada Republicii, unde locuiește Brîndușa, apoi formez numărul aflat. Telefonul sună lung, a pustiu. În sfîrșit, sunetul se întrerupe, semn că a fost ridicat receptorul. Alo! strig imediat. Alo, Vlade, sînt eu, Mihai Vlădeanu... Ce vrei? întreabă Vlad. Vlad..., încep eu cu glas domol, vreau să-ți spun... M-am întîlnit cu doamna Brîndușa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
o comisie de bacalaureat, lucru care mi-ar conveni și ar astupa multe găuri. De două zile am descoperit dușurile, abuzez de ele; mă simt curată și înviorată. Regret așa de tare minunatele noastre seri de confidențe și muzică. E pustie casa; de duminica viitoare Lina începe marea curățenie de toamnă. Bat câmpii... Ești așa de departe... Aș vrea să te știu instalată într-un cartier, ca să te urmăresc cu gândul și cu un Baedeker deschis în față. Distanța asta e
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
băei de pe terasa Curti, m’am gătit și am mers la masă la Delureanu. A venit și Irena, cei doi Pal[eologu] și Dron (secretarul lui Hur.), pe care Lucia îl numește religios „Profesorul“. După masă, cum stam tristă și pustie la o masă, înăuntrul cafenelei au năvălit Lisette, Piticu și Mița R., cu trei domni zăpăciți și teribil de amuzanți: unul, tatăl Dinei Manole, din clasa V-a A. Am râs nervos și cu replici tăioase; erau amuzanți prostește, trăgându
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
paie groaznică, tare ca piatra. Nici azi nu am primit nimic de la tine! Duminecă Au plecat azi și familia Ioan (cu fetițele prietine cu Manola), Gigi Herek, o prietenă a Lisettei. Pe plaje, de acum încolo absolut nimeni cunoscut; plaja pustie, numai eu în bar că și două profesoare ce stau la adăpostul bărcii mele... Târziu, a străbătut plaja, pe lângă barca mea, Dandu Kirițescu, președinte acum al scriitorilor dramatici; în comitet e și Ticu. Aflu: intervenția lui Tanți. P. Cons. Cea
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
scrisori răbdarea în nădejdea venirei tale. Și acum mai trăesc alături de tine, dar îți văd viața cu ochi stupizi de miop, care combină realitatea cu imaginația și deformează în dauna amândorora realitatea. Nu știi ce impresionantă e tăcerea casei; e pustie; cu toate că alții trăesc aici, eu nu trăesc. Mă revolt și mă supun. Îmi spun că de vreme ce ne scriem, mai legăm încă trecuturile noastre, pentrucă noi acum trăim în contratimp. Clipa de față va fi trecut de mult, când tu vei
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
E 12½! Nu mă satur flecărind cu tine; am trecut în ziua de 25 noembrie, asta am și vrut: să te sărut pentru urările tale, pentru micul tău calendar, pentru rândurile tale, de care aveam nevoie, în pragul bătrâneții mele pustii. (Haid! unde e Mihai.) Și eu îmi doresc să fim împreună la anul pe vremea aceasta, sau să pot veni să te văd în vară. Nu cred, dar sper. [...] 25 noembrie [1947], marți dimineața Cum reluasem scrisoarea să-ți trimit
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ria - și eu eram înfrântă. A doua zi când am ieșit să te plimb, tu cu enorma ta păpușe în gând și în brațe cu o carte din bibliothèque rose, pe jos, în fața casei alăturate erau numai confetti. Orașul era pustiu, tragic de pustiu... eram numai noi două vii în orașul care dormea în iluziile și bucuriile recente. Îți doresc, minunea mea dragă, să ai un Crăciun bun, un an nou bun și fericit, să ți se împlinească viața și gândurile
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
Nu-mi vine să cred că toate astea se întâmplă cu adevărat. Am pe mine o rochie de mireasă. Și în păr o diademă care lucește de-ți ia ochii. Sunt mireasă. În timp ce Robyn mă conduce pe coridoarele tăcute și pustii ale Hotelului Plaza, mă simt ca președintele SUA într-un film de la Hollywood. — Frumoasa a pornit spre voi, murmură în cască în timp ce pășim pe covorul roșu de pluș. Frumoasa se apropie. Dăm colțul și îmi zăresc reflexia într-o oglindă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]