8,127 matches
-
Pășeau cu mare grijă, să nu se rostogolească. Trestie băiete, hai să folosim armele ca punct de sprijin. Ne va fi mult mai ușor. Coborau - spre mirarea lor - fără mare dificultate, fiindcă panta era lipsită de iarbă și astfel nu alunecau. Când peretele a devenit aproape vertical, și-au dat drumul ca pe derdeluș... Într-o clipită erau la piciorul pantei. Trestie, fă o pe cucuvaia După ce un strigăt de cucuvea a răsunat peste vale, au rămas în așteptarea celor de
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
codificate făcute de el. Ia vezi, sergent Limbosu, că ai uitat de un grup motorizat - sigur de mare comandament - în frunte cu o tanchetă, care a trecut ultimul... În sens invers au trecut doar vreo cinci camioane goale. Când soarele aluneca spre asfințit pe derdelușul luminii aurii, Toaibă cu ai lui părăsea liziera pădurii, cu direcția „acasă”. * „Spune-mi, Toadere, îți mai amintești de toate misiunile de cercetare pe care le-ai îndeplinit cât ai fost pe front?” - l-a întrebat
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
de unde tocmai plecase, la una din ele o mână flutura abia perceptibil și un chip îl privea trist și resemnat... Aceasta era imaginea care fără voia lui îi stăruia în minte. Și-a trecut palma peste frunte, lăsând-o să alunece peste ochi. Așa a reușit să alunge vedenia care îl chinuia. Privind apoi pe geam, se gândea la drumul ce îl așteaptă din gară până acasă. „Am puțin noroc că ziua s-o mărit și poate ajung acasă pe lumină
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
și să iasă din șanț, a apărut Dochița cu un felinar în mână, care, din pricina vântului, s-a stins îndată. Care ești acolo? - a întrebat apropiindu-se. Om bun - a răspuns Toaibă. Da’ cum ai ajuns în șanț, Toadere? Am alunecat și m-am dus de a berbeleacul . Și parcă asta nu era deajuns. O mai sărit și câinele ista, gatagata să mă rupă. Stai să te ajut. Dochița s-a apropiat cu greu și, ținându-se de gard, i-a
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
visele mele - și tot mai ninge sat înzăpezit - visele copiilor în alb și negru magia iernii - într-o singură noapte dispar case-ntregi zăpezi între noi - din când în când doar vântul spulberă liniștea noapte cu polei - lângă Carul Mare alunecă o stea ceaiul de mentă - în cameră se-aude doar lingurița noaptea dintre ani - privind foile albe rămase-n jurnal primul vis din an - strălucind ca niciodată piatra unui inel iarnă uscată - crengi de brad tresărind sub mănușa albă lebede
T?cerea iernii by Cristina Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83682_a_85007]
-
cum Îl știam, nimic schimbat În Înfățișarea lui, Între mîndrie și umilință, de om al cîmpiei; visase la vremi ce zadarnic așteptase să vină. Mai era puțin ca ziua să fie egală cu noaptea și-n după-amiaza aceea, cînd amurgul aluneca În camera altădată plină de rîsetele musafirilor, de zvăpăiala fețelor uitate, lumînarea de datină veghea ușor tremurîndă somnul nedrept al Învățătorului; la căpătîiul lui plîngea ca un copil un bătrînel, subțire la trup, cu părul alb, adus ușor de spate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Între mine și cel din dreapta, secretarul școlii, un bărbat tînăr și chipeș) o ridicare de mari cortine peste timpuri În adevăr uitate; ningea pe cîmpuri albite și eu mă plimbam cu ea pe drumul comunal de acum patru decenii, ea alunecă, zăpada era pe alocuri Întărită, și ca să nu cadă o prinsei În brațe, vrui s-o sărut, dar ceva mă opri. Mă felicitai În sine-mi cu regret și merserăm mai departe și deodată se făcu primăvara, vară, totul Înverzi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Îmi spuneam. Încetasem a mai vorbi și o lăsasem numai pe ea, căci vocea-i străbătea păduri, cîmpii și ani, iar eu mă aflam cutreierînd fără voie Împărății și vîrste ce se deschideau și Închideau Închipuirii mele Înfierbîntate. Privirea-mi alunecă pe tîmplele ei care-mi erau acum alături - stătea pe scaun aplecată peste masă, strîngînd pe o tăviță niște resturi de pîine; părul Îi era vopsit, eram uimit, dar la rădăcină, firele de păr - abia observabil - erau albe: Îmbătrînise. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
alerga îngrozit, agățându-se de mâna fratelui său; acesta apăruse pe neașteptate, iar acum îl trăgea după el. Fumul îi îneca, gâtul le era ars de focul care, împreună cu satul, prefăcea în cenușă o mulțime de victime lipsite de apărare. Alunecând pe sângele ce îmbiba pământul, se strecurară printre leșurile contorsionate, trecură pe lângă trupurile femeilor siluite lângă gardul de lemn. Își recunoscură mama și bunica, dezbrăcate, pline de sânge, cu gura larg deschisă într-un ultim strigăt de durere. Continuară să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
două coarne metalice, scurte și ascuțite. — Tarosh! Celtul râdea. Își șterse gura cu dosul mâinii. Își privi mâna plină de sânge și râse din nou, întinzând brațul ai cărui mușchi puternici se desenau sub pielea albă. Valerius se lăsă să alunece în zăpadă. Cuprins de spaimă, se rezemă cu spatele de trunchiul stejarului, cu mâna pe capul lui Lurr. Cu un gest rapid, războinicul apucă lancea, o smulse din trunchiul copacului și o înfipse în pământ, ținând-o strâns, în timp ce cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mâna la piept. Sufletul nu moare dacă ne îndeplinim datoriile, dacă luptăm împotriva Răului. Așa dobândim viața veșnică. — Viața veșnică... Valerius privi în jur. De partea cealaltă a pârâului pe malul căruia înfloriseră narcisele și margaretele văzu o siluetă albă alunecând printre stejari. Strălucirea luminii în părul blond... O mână ridicată ușor, un semn... Era Velunda. — Ce s-a întâmplat? Antonius se uită la Valerius, care contempla malurile înflorite ale pârâului. Fratele său clătină din cap, fără să răspundă. O urmărea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Valerius. Pumnalul zbură prin aer. — Stați pe loc! Toți îi dădură ascultare. Vitellius se lăsă să cadă pe tricliniu. Cu o lovitură de cot, îl îndepărtă pe sclavul care încerca să-i curețe tunica. — Fratele tău... Cei doi sturzi îi alunecară de pe umăr și aterizară pe tricliniu. — O să mori înecat în propriul tău sânge! striga Valerius, continuând să se zbată. Patru soldați îl țineau, dar nu reușeau să-l imobilizeze. Unul îl lovi cu pumnul în față, amețindu-l. Ultimele lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
opriri pe Via Postumia, ars de febra care nu-i dădea pace de când plecase din Gallia. Deși era slăbit, nu voia să stea în pat și se plimba prin grădina vilei, printre pomii fructiferi și flori, lăsându-și privirea să alunece de-a lungul zidurilor orașului, peste grădinile pline de culoare, livezi și vii, până la portul din Aquileia. Era un oraș înfloritor, pentru că acolo se încrucișau drumurile comerciale dintre Italia și teritoriile danubiene, se făcea comerț cu chihlimbar și se extrăgea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
albă. Își mișca ușor buzele, fără să scoată un sunet. O lumină coborî din tavan, învăluind figura maestrului într-un soi de ceață aurie. Proculus luă panglica și o duse la buze. Rămase multă vreme așa. Încet-încet, raza de lumină alunecă pe pardoseală, apoi se ridică, dispărând. Suspinând adânc, ca și cum s-ar fi întors de la mare depărtare, Proculus deschise ochii. Răsuci gânditor panglica, apoi o puse la loc în sac, împreună cu celelalte lucruri ale lui Valerius. — Bine, spuse, ridicându-se. Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să deschidă ochii. — Mediculus... Așa îl alinta maestrul lui de filosofie și medicină. — Am rugat să-l mute pe tovarășul tău de celulă. Acum sunt eu aici, cu tine. Maestrul puse mâna pe capul lui Valerius, apoi o lăsă să alunece spre ceafă. Puse degetele la baza craniului și strânse deodată cu putere. Valerius își mușcă buzele ca să nu strige de durere. În clipa următoare, durerea de spate dispăruse. Proculus îi întinse picioarele și îl apucă de cel pe care ochiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tridentul, și anume să ții scutul într-o anumită poziție. Trebuie să-l ții înclinat ca un acoperiș, în fața ta. Dacă adversarul vrea să te lovească în cap, cu o simplă mișcare din umăr tu ridici ușor scutul, iar tridentul alunecă pe deasupra capului tău. Dacă vrea să te lovească la picioare, poți îndrepta scutul înainte și în jos, împingând tridentul la pământ. Dacă ești prea sus, vei ridica și vei coborî scutul cu mișcări ample și, prin urmare, lente. Iar tridentul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
alergarea. Vei cădea de fiecare dată. Valerius se ridică și-și concentră toată energia în braț și în umăr. Acum, imediat ce vedea bățul îndreptându-se în jos, înclina scutul, iar marginea de jos a acestuia lovea T-ul. Capătul bățului aluneca pe scut și Valerius reușea să-l împingă la pământ și să-și continue fuga prin galerie, ajungând să lovescă cu sabia ținta de paie. De fiecare dată când atingea ținta se simțea cuprins de o furie asemănătoare cu cea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ascunse capul în spatele acestuia. — Vezi? Făcu o mișcare, și plasa căzu. Proculus se întoarse spre Valerius. Plasa rețiarului îi răvășise părul, iar maestrul semăna cu un cocoș sălbatic gata de luptă. — Trebuie să faci în așa fel încât plasa să alunece pe partea rotunjită a scutului. Acoperișul sub care îți ascunzi capul lasă partea din spate a crestei coifului să iasă puțin în afară, împiedicând plasa să acopere capul și umerii. Trebuie să faci o legătură între creastă și scut, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
coifului de bronz, care apărau ochii de loviturile tridentului, dar îngreunau vizibilitatea. Sări în lături și își dădu seama că încălțările sale, acele caligae cu ținte în talpă, permiteau o bună priză pe nisipul ud din cauza ploilor din ultimele zile. Alunecă totuși și îl văzu pe rețiar la doar doi pași de el, în dreapta. Văzu că Flamma se năpustea asupra lui cu viteza luptătorului care își dă seama prea târziu de greșeala adversarului și se grăbește să-l surprindă. Deși nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-l de braț. Nu te teme, folosește-ți mai bine scutul, ridică-l deasupra capului. Încearcă să aperi colina împreună cu ceilalți. Eu, Marcus și... Un alt bolovan căzu. Din nou urlete, sânge, oase zdrobite. Valerius, Marcus și alți șapte-opt gladiatori alunecară în josul colinei, printre nori de praf, dincolo de locul liber dintre castrapila. Se strecurară printre alunii pe care Vitellius îi pusese la marginea pajiștii, ca să înfrumusețeze decorul, și se ascunseră acolo. Așteptau să vină oamenii lui Flamma, care se îndreptau în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Oglio. Împinși de gladiatori, unii căzură în capcane. Ceilalți intrau în apă, dar nu puteau să se miște din cauza armurilor grele. Cu apa ajungându-le la piept, Valerius și Marcus îi atacau, și curând apa deveni roșie. Se întoarseră teferi, alunecând pe iarba murdară de sânge. În strigătele entuziasmate ale mulțimii, care era în delir văzând cruzimea acelei bătălii, othonienii înconjurară mașinile de război și încărcară catapultele. — Atenție! îi strigă Valerius lui Lucius, care fusese în Lusitania împreună cu Otho înainte de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
să mănânce, mereu hămesit, golind farfuriile pe care i le aducea Listarius. Privea flăcările și asculta strigătele soldaților săi care, în cele din urmă, reușiseră să pătrundă în Capitolium. Soldații lui Vitellius îi ucideau cu lovituri de sabie pe asediați. Alunecând pe sângele care acoperea pardoseala de marmură, îi omorau pe cei care încercau să le țină piept și îi urmăreau pe cei care voiau să fugă. Îi uciseră pe ofițerii și soldații din cohortele și milițiile urbane, prost comandați de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
iar el se ghemui într-un colț, acoperindu-și capul cu mantia neagră. Rămase în așteptare, gemând. Errius Sartorius și soldații săi dărâmară ușa. Vitellius înălță capul, simțind că i se taie respirația, și își duse mâna la inimă. Mantia alunecă, descoperindu-i chipul. Îi fu de-ajuns să vadă chipurile obosite și furioase ale soldaților, ca să-și dea seama că nici unul nu-l cunoștea. Vreo zece se năpustiră spre el, îl ridicară și îl lipiră cu spatele de perete. — Împăratul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
talent și în această privință, luptau să dea expresie până și poeziilor lui Blaga... Aflăm că poeziile ei, st râns e în volumul la care ne referim, n-au mai apucat să-i treacă pe sub priviri pentru că”pasărea vieții a alunecat” și „căzând din înalt” s-a scufundat în pământul care „de fiecare dată n aște primăveri.” Apărută ca o lucrare în regia familiei, la o într eprindere poligrafică din Oradea, cu o prefață semnată de M aria Rovan și cu
Carte ..., vol. I by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/492_a_1296]
-
mai sunt îngenuncheați, cu al lor verde veșmânt, redeschid Paradisul nu știu că a lor coroană de spini îi va aduce din zona centrului înapoi câte unul, câte doi, viii și cei morți, plini de speranța întoarcerii sub același stejar, alunecând gând sădit cândva în rădăcinile cusute în cerc, în triunghi -. Să mai asculte vocea cu timbrul ei fără șovăiala, patosului ce nu i-a trădat. Toți vor aștepta o altă nuntă, aceleași porți se vor deschide, rămâneți încă afară durerile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]