8,131 matches
-
trăi cinstit.” (Socrate) „Există platoșă mai puternică decât o inimă curată?” (W. Shakespeare) Cu vârsta vine mintea la cap. (Înțelepciunea ne-o dă „școala vieții”, adică experiențele și suferințele Îndurate, și nu orgoliul personal.) „Sunt adevăruri pe care e cu neputință să le Înțelegi dacă mai Înainte n-ai trecut prin anumite rătăciri.” (L. Blaga) Cine mă laudă Îmi este dușman. Pentru că mă face să-mi ignor defectele și să-mi acord, În același timp, o importanță mai mare decât ar
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
pretențioase de gândire și de acțiune. Așa se explică, de pildă, de ce la altitudini psihice mai Înalte probabilitatea Întâlnirii cu idei ori stări mai sofisticate sau chiar ciudate este mai mare (de exemplu, ideea „nonsensului vieții” sau „complexul tragic al neputinței umane”, Întâlnite la unii filosofi). Μ Iată un aspect frecvent de iluzie intelectuală: una e dorința de a crede că știi ceea ce afirmi, și alta e să știi, Într-adevăr, ceea ce afirmi că știi. Μ O memorie neguvernată de morală
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
aceea se spune că darul primit Îndatorează. Μ Recunoștința este modul cel mai firesc de a se comporta al celui care se respectă. Μ Nerecunoștința este, pentru unii, nu atât un defect de caracter, cât o incapacitate psihică (de exemplu, neputința orgoliosului de a admite că, la un moment dat, cineva i-ar putea acorda un ajutor dezinteresat). Μ Viața omului este, din fericire, prea scurtă pentru ca acesta, furat de tot felul de tentații și plăceri, să aibă timp să devină
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
jur?”. Comentariul este de prisos, deoarece se știe că nu este leac pentru cel care nu se poate abține să resimtă În sufletul său rușinea faptei altuia mai mult decât acesta este capabil să o resimtă. Μ Cea mai cumplită neputință este aceea a vârstei când nu mai poți să te gândești la altceva decât la moartea care-ți dă târcoale tot mai des. Μ Interesant În actul moral este partea lui psihologică, și anume capacitatea conștiinței individuale de a delibera
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
Încă și mai de temut. Atitudinea ironică pe care o păstrează până la final, fără să confirme cu adevărat soluția lui Baskerville, lasă În orice caz loc de Îndoială asupra justeței acesteia, ce pare, după atâtea greșeli acumulate, cel puțin cu neputință de decis. Mai mult decât În cazul celorlalte exemple ale noastre, romanul lui Eco ilustrează faptul că există prea puțină legătură Între cărțile despre care vorbim și cărțile „reale” - de altfel cum am ajunge la ele? - și că cele dintâi
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
a construit-o și al cărei caracter nesigur l-am văzut. Putem așadar să spunem că cei doi nu vorbesc cu siguranță despre aceeași carte, pentru că fiecare Își construiește un obiect imaginar În urma unui parcurs interior ce nu admite comparație. Neputința de a avea acces la text nu face astfel decât să accentueze caracterul proiectiv al lucrării, care devine receptaculul fantasmelor celor doi. Jorge face din cartea lui Aristotel pretextul angoaselor sale În fața problemelor Bisericii, iar Baskerville vede În aceasta un
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
legată numai de slăbiciunea memoriei, ci, În aceeași măsură, prin dedublările cărora le dă naștere, și de angoasa nebuniei. Îmbogățindu-ne În chiar momentul În care se desfășoară, ea produce În același timp depersonalizare, căci nu Încetează să suscite, din pricina neputinței de a fixa și cel mai mic text, un subiect incapabil să ajungă să coincidă cu el Însuși. Mai mult decât la ceilalți autori Întâlniți, Montaigne, cu repetatele sale experiențe de uitare de sine, dă senzația ștergerii oricărei granițe Între
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
așa și e. Iar dedublarea este produsă prin existența cărții noastre interioare care nu se transmite nimănui și care nu se potrivește cu nici o alta, căci, pentru a fi o redare absolut unică, este, dincolo de toate potrivirile de suprafață, Însăși neputința de a comunica din noi. Ce ar fi nimerit să faci față-n față cu Însuși scriitorul? Problema Întâlnirii cu autorul unei cărți pe care nu ai citit-o și care pare cea mai spinoasă, pentru că el știe cel mai
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
acces la textele cele mai secrete cu care s-a format celălalt. Însă numai o dilatare indefinită a timpului ar putea să le permită celor două ființe să-și facă știute cărțile interioare, adică lumea lor secretă, atât de cu neputință de comparat sunt fragmentele imaginilor și ale discursului. În cazul Încetinelii cu care trăiește Phil, limbajul nu mai este un flux neîntrerupt și fără Întoarcere, și devine posibil, ca În scena toastului pentru cârtiță, să te oprești asupra fiecărei fraze
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
o dezbatere scrisă și este Însuflețit de subiectivitatea fiecărui cititor și de dialogul său cu ceilalți. O atenție care implică dezvoltarea unei sensibilități deosebite, pentru toate posibilitățile pentru care devine germen În aceste cazuri. Dar, În egală măsură, e cu neputință, fără această sondare prealabilă a sinelui, să fii atent la tine, În cele mai intime ecouri care ne leagă de fiecare operă și ale cărei rădăcini sunt adâncite În istoria noastră. Căci această Întâlnire cu cărțile necitite va fi cu
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
Și, dacă pentru o literatură de calitate e nevoie de critici, atunci, cu siguranță, tot criticii sunt cei care organizează și sistematizează coordonatele unei epoci literare, stabilind ceea ce numim generic, canonul: "... o literatură fără constructe teoretice nu este numai cu neputință de studiat, dar și cu neputință de produs. Curentele artistice nu sunt căsuțe taxonomice în care, ca într-un insectar, sunt țintuiți autorii [...], ci dominante umane, psihice și artistice având un dinamism propriu. [...] Curentele furnizează autorilor nu numai atitudinea filozofică
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
calitate e nevoie de critici, atunci, cu siguranță, tot criticii sunt cei care organizează și sistematizează coordonatele unei epoci literare, stabilind ceea ce numim generic, canonul: "... o literatură fără constructe teoretice nu este numai cu neputință de studiat, dar și cu neputință de produs. Curentele artistice nu sunt căsuțe taxonomice în care, ca într-un insectar, sunt țintuiți autorii [...], ci dominante umane, psihice și artistice având un dinamism propriu. [...] Curentele furnizează autorilor nu numai atitudinea filozofică și estetică, ci și o ideologie
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
fără oprire./ E o boală impecabilă,/ O suferință perpetuă ca o vocală de sticlă/ Laminată în văzduhul asurzitor,/ O cădere/ Căreia, numai pentru că e fără sfârșit,/ I se spune zbor. (Zbor)"52. Zborul stănescian, transpus în literă de femeie. Țipătul neputinței omului de a cuprinde infinitul, de a descompune materialul, pentru a scoate la iveală spiritualul, de a dizolva prezentul, pentru a reinstaura trecutul primordial al lumii. Zborul devine, astfel, o cale exterioară de căutare a Luminii, așa cum Tăcerea devine o
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
îl face să se cutremure adevărul întregii ființe, adevărul întreg care cuprinde toate dimensiunile și care se arată sub forma unei epifanii."60. Revenind la importanța textului, fie el excesiv intelectualizat, până la ermetism, sau, dimpotrivă, senzorial pe alocuri, rafinat până la neputință, sau virginal și sălbatic e cert că acesta reprezintă puntea de legătură, între realitatea intimă, personală și cea obiectivă, exterioară, a autorului. Ceea ce nu impune, textul sugerează, prin intermediul metaforelor, care pot trăda, la rândul lor, idei și sentimente. Textul va
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
anterior trasate, care ierarhizează literatura, necesită prezența indispensabilă a criticilor, care să facă posibile, nu doar studiul și receptarea corectă a textelor beletristice, ci chiar producerea lor, în contextul calității. Or, "o literatură fără constructe teoretice nu este numai cu neputință de studiat, dar și cu neputință de produs. Curentele artistice nu sunt căsuțe taxonomice în care, ca într-un insectar, sunt țintuiți autorii [...], ci dominante umane, psihice si artistice având un dinamism propriu. [...] Curentele furnizează autorilor nu numai atitudinea filozofică
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
prezența indispensabilă a criticilor, care să facă posibile, nu doar studiul și receptarea corectă a textelor beletristice, ci chiar producerea lor, în contextul calității. Or, "o literatură fără constructe teoretice nu este numai cu neputință de studiat, dar și cu neputință de produs. Curentele artistice nu sunt căsuțe taxonomice în care, ca într-un insectar, sunt țintuiți autorii [...], ci dominante umane, psihice si artistice având un dinamism propriu. [...] Curentele furnizează autorilor nu numai atitudinea filozofică si estetică, ci și o ideologie
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
prin copac devine posibilă doar cu ajutorul acestui organ vital care este inima. Oglinda sau geamul, poate constitui, în mod indirect, o poartă către copilărie. Iar copilăria poate fi deschisă în două moduri diferite: indirect, prin intermediul memoriei, ea însăși imperfectă prin neputința de a fi întru totul fidelă în procesul de reconstrucție și direct, prin trăirea vârstei maturității ca pe o veritabilă vârstă a copilăriei. Invitația de a pătrunde pe teritoriul propriei sale copilării, pe care poeta i-o adresează cititorului și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
zbătut niciodată-n noroi!//". (Dans în ploaie). Căpătând valențe metafizice de tip expresionist, iubirea Anei Blandiana este, adesea, asociată cu timpul, o altă constantă a liricii sale. Timpul ca întoarcere și timpul ca regăsire, care dezvoltă, pe parcurs, strigăte de neputință în obiectivele propuse. Vârsta originară a copilăriei, transpusă în poezie, adică reîntoarcerea la vremurile edenice, în care lumea întreagă este o poezie, nefiind nevoie de vreo mediere sau de vreo reconstruire a unei noi lumi, se regăsește în poemele Învingători
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Prin sânge de mame/ Neîntrebate". Devenind necesitate, scrisul este refugiu și armă, totodată, contra cenzurii. Țipându-și tăcut durerea, prin intermediul literei, Ana Blandiana devine vocea lirică a îndoielilor, a suferințelor și a nesiguranțelor ascunse ale unei lumi învăluită în teroare. Neputința revoltei este, însă, condamnată de către aceasta: "Eu cred că suntem un popor vegetal,/ De unde altfel liniștea,/ În care așteptăm desfrunzirea?/ de unde curajul/ De-a ne da drumul pe toboganul somnului/ Până aproape de moarte,/ Cu siguranța/ Că vom mai fi în
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
lipsite de griji a copilăriei, autoarea reconstruiește un alt canon, în care îi atribuie naturii rolul de spațiu al persecuției. Astfel, metaforele mai sus amintite, precum: suntem frunze, suntem copaci, suntem un popor vegetal etc. devin laitmotivuri ale poeziei subversive. Neputința revoltei generează imposibilitatea evadării dintr-un univers mort. Numindu-și semenii, cu o ușoară ironie, frații mei, autoarea le critică acestora atitudinea în fața răului, printr-o permanentă stare de nepăsare și de indiferență. O altă metaforă subversivă, opacă, o constituie
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
visează că dorm,/ În somnul din somn,/ Unde nimeni n-aude/ Își dau drumul la gură./ Ce liber vacarm/ Trebuie să fie acolo,/ În somnul din somn". (În somn) Țipătul produce vacarmul, care poate fi haosul primordial sau demolarea, ruptura, neputința evadării din aerul exterior sufocant, acest simbol guvernând întreaga poetică blandiană. Cum demolarea presupune reasamblare, așa cum deconstrucția presupune reconstrucție, nici țipătul acestor versuri nu este încărcat cu conotații negative. Dimpotrivă, vacarmul produs de o grupare de voci este liber, în interiorul
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
acestora pe biografia eului creator. În consecință, metafora va juca un rol central în analiza noastră comparativă, ea fiind fiigura centrală a stilisticii, cea care generează noi realități în artă. Desigur, "o literatură fără constructe teoretice nu este numai cu neputință de studiat, dar și cu neputință de produs. Curentele artistice nu sunt căsuțe taxonomice, în care, ca într-un insectar, sunt țintuiți autorii [...], ci dominante umane, psihice si artistice având un dinamism propriu. [...] Curentele furnizează autorilor nu numai atitudinea filozofică
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
consecință, metafora va juca un rol central în analiza noastră comparativă, ea fiind fiigura centrală a stilisticii, cea care generează noi realități în artă. Desigur, "o literatură fără constructe teoretice nu este numai cu neputință de studiat, dar și cu neputință de produs. Curentele artistice nu sunt căsuțe taxonomice, în care, ca într-un insectar, sunt țintuiți autorii [...], ci dominante umane, psihice si artistice având un dinamism propriu. [...] Curentele furnizează autorilor nu numai atitudinea filozofică si estetică, ci si o ideologie
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
din ce în ce mai pregnant, preluând o parte din încărcătura sentimentului metafizic. M. nu mai pare atât de obsedată de drama propriului trup, de feminitatea imposibilă, funebră, cât de drama propriului trup, de feminitatea imposibilă, funebră, cât de drama colectivă, în care intră neputință și vinovăție generală. Moartea, mutilarea nu mai sunt proprii doar trupului sau sufletului individual, ci și unei mulțimi distincte, dezumanizate, tablourile romantice cu gemeni sau strigoi se transformă în imagini dominate de absurd, de vid, iar conotațiile politic-sociale sunt mai
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
întoarcere a acestuia către sine însuși, realizându-se, astfel, suprapunerea perfectă între cele două noțiuni de identitate și de alteritate. Ceea ce se numește o nouă realitate redevine o realitate interioară, invelită, conceptual, în idee, dar conținând, în profunzime, suflet. Țipătul neputinței devine un urlet interior, adresat nimănui altuicva decât sieși însăși. Vorbind, în capitolele anterioare, despre deconstrucție ca fenomen predominant poeziei neomoderniste, și care poate fi paradigmatică, individuală, interioară, textuală etc., ajungem, astfel, la deconstrucția identitară, care, asemenea celorlalte, nu implică
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]