KorAP: Find »[drukola/base=geniu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...303 304 305 ...464 >

11,589 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866

care mângâie și consolează fetița care se află în femeie [...], micșorează pentru a putea vedea, mărește pentru a putea admira 33. Dar ce iese dintr-un asemenea joc de perspective intersectat aproape continuu cu lumea înconjurătoare atunci când scapără cremenea minții geniului? Ne-o spune "umilul" unei lumi ce nu mai este, "sărmanul" Dionis: ...și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
cei care străbat văile eterne ale Cosmosului. Ecoul spațiului real se resimte cu precădere însă printr-un subtil indiciu temporal, prezent în versul al treilea: Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară. Orice poet, oricât de talentat, dar fără geniu, ar fi fost mulțumit, cu repetiția unuia dintre cele două verbe, indiferent dacă ar fi fost primul sau al doilea. Cu siguranță că hazardul ar fi operat cu primul care-i venea în minte poetului, așa încât forma ar fi fost

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
doilea. Cu siguranță că hazardul ar fi operat cu primul care-i venea în minte poetului, așa încât forma ar fi fost: căci nu mă-ncântă azi cum mă-ncântară, respectiv, nu mă mișcă azi cum mă mișcară. Nu, poet de geniu, Eminescu a ținut să spună un lucru cât se poate de real: nu mă încântă azi cum m-au mișcat atunci și acolo, în copilărie și în spațiul acela, povești și doine, ghicitori, eresuri... Sublimarea spațiului și a timpului nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
zilele noastre. Prin urmare, dezideratul lui Mallarmé că poezia este, în ultimă instanță, sugestie își află aici un embrion credibil. Coexistența dintre real și sublimarea sa este surprinsă convingător într-o remarcă a lui Charles Richter: În orice om de geniu trebuie să existe în același timp sufletul lui Don Quijote și sufletul lui Sancho Panza. Sufletul lui Don Quijote, pentru a merge înainte, a ieși din căile bătute, a face altfel și mai bine decât oamenii obișnuiți; sufletul lui Sancho Panza, fiindcă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
în discuție, Eminescu s-a gândit mai degrabă la vechile credințe, care echivalau cufundarea în apă cu spălarea păcatelor. Există o multitudine de motive să se creadă că tocmai acestea sunt rolurile jucate de (și în) viața unei opere de geniu: să fie deschisă infinitelor sensuri. (Umberto Eco, Opera aperta). Mai mult decât atât, este o condiție sine qua non. Dar până a pune în discuție morfologia geniului, e cazul să se reliefeze prin ce semne s-a particularizat, înainte de toate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
că tocmai acestea sunt rolurile jucate de (și în) viața unei opere de geniu: să fie deschisă infinitelor sensuri. (Umberto Eco, Opera aperta). Mai mult decât atât, este o condiție sine qua non. Dar până a pune în discuție morfologia geniului, e cazul să se reliefeze prin ce semne s-a particularizat, înainte de toate, copilul obișnuit în ochii altora. Revenind la spațiul ipoteștean și admițând că geniul este un dat al naturii (sub al cărui suflu oamenii obișnuiți, oricâte eforturi ar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
atât, este o condiție sine qua non. Dar până a pune în discuție morfologia geniului, e cazul să se reliefeze prin ce semne s-a particularizat, înainte de toate, copilul obișnuit în ochii altora. Revenind la spațiul ipoteștean și admițând că geniul este un dat al naturii (sub al cărui suflu oamenii obișnuiți, oricâte eforturi ar face, nu vor putea sta niciodată), se poate spune că omul genial va fi fiind atins de aripa îngerului, căci acest om este altceva, ceva ce

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
nu vor putea sta niciodată), se poate spune că omul genial va fi fiind atins de aripa îngerului, căci acest om este altceva, ceva ce nu stă în putință nimănui să explice. Mai mult, așa cum am arătat mai sus, nici geniul însuși nu știe s-o facă, deși e conștient de diferența dintre el și restul lumii. Așa stând lucrurile, se pot remarca semnele unei originalități indubitabile la copilul năzdrăvan care avea să revoluționeze mai târziu limba maternă și cultura poporului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
cunoscând,/ Mă rugai lui Dumnezeu/ Să-mi arate drumul meu/ Ia-mi, Doamne, sufletul meu/ Și mi-l bagă-n sânul tău/ Și de-acum pân-în vecie/ Mila Domnului să fie67. Așa a și fost, fiindcă marele mister al geniilor stă în capacitatea de a fi în contact cu puterile infinite ale subconștientului 68. S-ar putea spune, ducând lucrurile în absurd, că Eminescu s-a născut la Ipotești, înainte de a se naște la Botoșani, din moment ce în memoria sa ancestrală

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
dea la iveală o alchimie specială; ea va institui o axiomă existențială universal-valabilă, de o gravitate fără seamăn, fiindcă deasupra tuturor gloriilor efemere și deșărtăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul 161. Atâta timp cât vor exista versuri pe care fie și numai muzicalitatea lor interioară le ridică la rangul genialității, identitatea neamului nostru afirmă Mircea Eliade este salvată 162: Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,/ Ochii tăi mari caută-n

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată?163 Melanjul omului real cu cel poetic transpare atât din viața propriu-zisă trăită jumătate în realitatea ipoteșteană, jumătate în vis cât și din opera însăși; Sărutarea mă umpluse de geniu și de putere creatoare 164. Mai târziu, amintirea episodului erotic dobândește forța regenatoare a vârstei nevinovate: Hai și noi la craiul, dragă/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul și iubirea/ Să ne pară jucării 165. Dimensiunea indubitabil ludică

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
63 Apud Amado Alonso, op. cit., p. 135. 64 G. Călinescu, op. cit., p. 459. 65 Mihai Eminescu, Opere VI, Editura Academiei R.P.R., 1963, p. 97. 66 Ibidem. 67 Ibidem, p. 173-174. 68 Cristian Livescu, Întâiul Eminescu (Copiii lui Saturn. Digresiuni despre geniu), Piatra Neamț, Editura Crigarux, 1998, p. 202. 69 Mihai Eminescu, Opere VI, ed. cit., p. 90. 70 Ibidem. 71 Lucian Blaga, Orizont și stil, ed. cit., p.133. 72 Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hasdeu, Ediție îngrijită și prefață de Mircea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
cristalizeze în anii copilăriei, atunci când s-au format bazele structurii sale sufletești; tot atunci se presupune că poetul și-a distrus primele creații, tocmai pentru că erau presărate cu prea evidentă culoare locală. Purtând în propria-i structură povara grea a geniului, Eminescu a simțit în mod firesc nevoia "să ascundă" cât mai adânc în creațiile sale orice urmă concretă a toponimelor dar nu numai legate de spațiul ipoteștean. Multe dintre manuscrise dezvăluie însă cât se poate de clar nu puține dintre

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
cu alte zări, mai vaste 35. Când e rupt de aceasta, copilul se simte frustrat: O rai al tinereți-mi, din care stau gonit !36 În fapt, poetul rezonează la sursa primordială a universalului din om; în aceasta constă puterea geniului, în a vedea lucrurile de foarte sus și de foarte departe. Așa după cum s-a mai spus, lumea reală își construiește sensuri noi: lumea de sensuri a unui text literar își poate avea originea numai în lumea interioară a creatorului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
vino acasă 74... Cu toate ale ei, (bune și rele) cu frumusețile și cu necazurile ei, poetului îi rămâne în minte pentru că este casa și atmosfera copilăriei lui, raiul celui mai fericit timp al existenței sale. O va spune în Geniu pustiu, esențializând și poetizând totul: Am zărit întunericul lumei sub un troian de ninsoare, adică într-una din acele colibe cari iarna nu-și mai manifestă esistența lor decât prin fumul cel verde ce tremură asupră-le75. Între topoii esențiali ipoteșteni

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
de inspirație folclorică Făt-Frumos din lacrimă 188. Ceea ce-a realizat poetul în acest text cu înmiit substrat fantastic este greu de "tradus". Acel ceva inexprimabil (echivalent dorului) se poate reda numai direct, singur citatul conservând elocvența rafinamentului structural al geniului: Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros și flori din grădină și-i clădi un pat, în care-o așeză ca-ntr-un cuib189. În

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
construite dintr-o marmură lucie și albă, atât de lucie, încât în ziduri se răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă și luncă, lac și țărmuri 194. Visul eminescian își întinde mrejele-văpaie acoperind realitatea și contaminând-o cu aripa geniului: În aerul nopții Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrimi, apoi învălindu-se cu mantaua, ce i-o țesuse din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. Împărăteasa se culcă și ea lângă el și visă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
intensivă voluptate pe care o are catifeaua neagră. Ei înotau în orbitele lor un zâmbet fin și cu toate astea atât de inocent trecu peste fața lui232... Dar cel mai frumos între toate portretele făcute lui însuși este cel din Geniu pustiu: Era frumos, d-o frumusețe demonică. Asupra feței sale palide, musculoase, espresive, se ridica o frunte senină și rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunței se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit, ce cădea pe niște

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
e un poet ateu, unul din acei îngeri căzuți, un Satan, nu cum și-l închipuiesc pictorii: zbârcit, hidos, urâcios, ci un Satan frumos, de-o frumusețe strălucită, un Satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, și iadul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în ceri, a sorbit din lumina cea mai sântă, și-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, și-a muiat sufletul în visurile cele mai dragi, pentru ca în urmă, căzut la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
a lunei, el întorcea foaie cu foaie uitându-se la constelațiile ciudate 240. De multe ori, unda descrierii personajului, mai exact a propriului eu, coboară în străfundurile sufletești ale acestuia, stfel încât trecutul devine, printr-o miraculoasă forță artistică a geniului, prezentul imediat, fără eforturi, ci în mod spontan și natural: o voluptate sufletească îl cuprinse mai întâi i se păru c-aude șoptirea acelor moșnegi bătrâni care, pe când era mic, îi povesteau în timp de iarnă, ținându-l pe genunchi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
latine și gotice ieșite de sub bricegelul vreunui ștrengar de copil. Pe masă, hârtii, versuri, ziare rupte și întregi, broșuri efemere ce se împart gratis, în fine, totul un abracadabra fără înțeles și fără scop245. Portretul interior al poetului/copilului de geniu, conștient de valoarea și de talentul său venit din cerurile-nalte revine sublimat în caracterizarea lui Dionis: Așa era elementul său. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, care mai de care mai bizară și mai cu neputință

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
era față, nu mai avea acea libertate de vis care era esența vieții sale250..., ca să conchidă axiomatic: Martiriu este numele simțirei mele251. Propria sa filozofie de viață, dar și cea a lumii răzbate ferm încă din primele rânduri ale romanului Geniu pustiu: Uitasem însă că tot ce nu e posibil obiectiv e cu putință în mintea noastră și că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sânt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
obiectiv e cu putință în mintea noastră și că, în urmă, toate câte vedem, auzim, cugetăm, judecăm nu sânt decât creațiuni prea arbitrare a propriei noastre subiectivități, iar nu lucruri reale. Viața-i vis252. Întors în sine, poetul, conștient de geniu-i, simte adâncimile colosale ale gândirii abisal-geniale: Și nici un creț pe acea frunte albă și curată ... unei mâni de femeie i-ar fi plăcut s-alunece pe netezimea ei ... și nici o sărutate depusă pe acea frumoasă frunte n-ar fi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
iubita acestuia cânta acompaniindu-se de notele dulci ale unui clavir: I se păru atunci că e într-un pustiu uscat, lung, nisipos ca seceta, deasupra căruia licărea o lună fantastică și palidă ca fața unei vergine murinde 256. Crezul geniului său poetic îl face să mediteze de tânăr la contrastul dintre ce este formal și ce este profund în ființa sa; și o face cu atâta profunzime, încât pasajul care urmează pare să fie scris în deplina sa maturitate artistică

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
ei laudă o individualitate care nu-i identică cu a mea batjocura lor nu m-atinge, pentru că ei batjocoresc un individ pe care eu nu-l cunosc ... Îi desprețuiesc pe oameni ... m-am săturat de ei257. Conștiința de sine a geniului apare și mai explicit în Geniu pustiu: să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspirațiune, preot durerilor și bucuriilor, bardul lor258. Freudian, visul lui Eminescu, descris amănunțit în aceeași proză, are rădăcini adânci în teritoriul sufletesc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]